Visul…

        Aleile erau ca acoperite de cupru, iar vantul rascolea praful in toate partile, determinandu-ma sa pasesc cu grija printre aceste dune care inveleau peisajul in murmurul straniu al nisipurilor. Eram singur, si prin aceasta singuratate ma deplasam ca o locomotiva cu aburi, lasand in spate civilizatia occidentala care ma innebunise cu progresul ei frenetic, in directii convergente, pe marile bulevarde ale vietii. Gardul din fata cladirii era infasurat in pungi de plastic, iar deasupra acestor pungi stratul de nisip era gros de trei degete si iti infasura mainile, la atingere, intr-un contact cald si deosebit de placut. Facusem aceasta calatorie cu un scop bine determinat pe care il uitasem, pe masura ce avansasem in desert, avand in permanenta senzatia ca ma departam de mine apropiindu-ma. Acum, ma intrebam cate clepsidre ale existentei puteau fi umplute cu nisipul din aceasta lume a viselor, si daca propria clepsidra avea sa se numere vreodata printre acestea. Bineinteles, traisem intr-o familie pragmatica, care m-ar fi sfatuit sa imi confectionez propria clepsidra in clipa in care as fi dorit una. Nu excelasem insa niciodata la procesul de producere a lucrurilor utilizand alte elemente decat propria minte. Singurele mele produse spontane erau cele de literatura, o literatura pe care o produceam nu atat in virtutea unui principiu materialist, cat mai degraba pentru a nu uita cine sunt. Intr-adevar, dupa moartea Ei, fusesera necesare doar cateva saptamani pentru a intra intr-o infernala criza de identitate. Ma regaseam intotdeauna ca pe un altul, traiam zilnic determinat de alte scopuri si alte idei, pana cand aceasta criza de identitate a produs nimicul. Cu siguranta ca, fara jurnalul meu, as fi fost internat la spital si nu as fi iesit prea curand de acolo. Asa insa am supravietuit, scriind in fiecare zi celebrele cuvinte : « Nu uita sa iti treci aici gandurile si maine, daca vrei sa mai existi ». Chiar si alaturi de dragul meu jurnal, ma simteam pierdut, mai degraba pentru mine decat pentru lume. Tentativele sinucigase disparusera in timp, fiind inlocuite de o stare din ce in ce mai neutra, vecina cu catatonia. Apoi tentativele sinucigase s-au intors sa imi delimiteze fiinta in spectrul lor, iar catatonia a fost inlocuita inca o data prin durere. De ce alesesem sa traiesc ? Acest raspuns, atat de necesar pentru a imi pune ordine in viata, imi era suficient de strain incat prin simpla constientizare a acestei incompatibilitati esentiale, intre mine si el, ajungeam la un prag mental pe care nu il puteam depasi. Adevarul era ca nu ma cunosteam, nici macar atat cat emisferele cerebrale ale unui pepene ii permit acestuia sa constientizeze ca este un fruct mai degraba decat orice altceva. Metamorfoza mea sincera, dar nenaturala, nu imi permitea prea multe certitudini, ma regaseam in mine fragmentar si fragmentat, printre aparente de moment si potente care nu aveau niciodata sa fie aduse in actualitate.

        – Hei, acesta nu este decat un vis. Aici poti sa fii sincer cu tine… trebuie doar sa deschizi ochii.

        Am privit inspre mine ca prin suprafata unei sticle translucide. Nisipul ma acoperise pana la genunchi, iar in jur nu se auzea decat geamatul sinistru al vantului, rascolind totul in cale si taindu-mi obrajii cu fire albe de praf. A trecut o clipa pana sa realizez ca aveam ochii inchisi, ca priveam direct prin pleoape intru afara. Senzatia ca aveam pleoapele cusute ma inspaimanta usor, stateam nemiscat si imi rosteam in minte indemnul: “Deschide-te, deschide-te”. In cele din urma, pleoapele s-au deplasat usor de pe suprafata cristalina a ochiilor, care au plescait umed o lacrima tarzie rezultata din fortarea expansiva a eului. In fata mea se afla o fata acoperita intr-o panza mov, pe cand cerul insusi avea culoarea liliacului si se reflecta in ochii ei, accentuandu-i personalitatea.

        – Ar trebui sa iti economisesti lacrimile. Intr-un loc ca acesta, apa este aproape imposibil de gasit, iar lacrimile se transforma pe obraz in rauri subtiri de sare…

        - Te cunosc de undeva ? Imi pari extrem de apropiata. Nu inteleg de ce rezonez empatic cu tine, dar imi trezesti stari pe care le credeam uitate.

        – Eu sunt paznicul viselor tale, sunt luciditatea cea mai adanca de care esti capabil. Rezonezi empatic cu mine ca urmare a faptului ca rezonezi empatic cu tine insuti, desi ai incercat sa treci dragostea de sine in randul himerelor.

        – Nu exista dragoste de sine in cazul meu. Sunt inchis pentru totdeauna fata de lume, iar aprioriul afectiv care actionase ca principiu formal al vietii mele se afla si el intr-o stare de convalescenta din care, cel mai probabil, nu isi va reveni vreodata.

        – Sunt sigura ca asta iti soptesti in oglinda in clipele de singuratate. Esti atat de convins ca lacrimile tale se transforma in sare chiar si in lumea reala, incat nu mai accepti nici o alta realitate in afara de aceasta. Agonia ta ia forme multiple, dar nu te amagi- este o singura lume aceea pe care o circumscrie. Metamorfoza la care te gandeai mai devreme nu este decat un miraj, dupa cum un miraj este corporalitatea mea, de care pari a fi atat de constient la momentul de fata. Te bantui singur, M., si nu o faci pentru ca ti-a cerut ea asta. Stii prea bine ca motivele tale sunt la fel de egoiste ca motivele celorlalti. Singura diferenta este aceea ca tu cauti ceva ce pentru ei nu are importanta, si anume absolutul.

          - Te joci cu mine, Fata Morgana. Stii prea bine ca sunt vinovat pentru tot…

          – Vinovat pentru masochismul transcendental pe care il afisezi fata de tine, cu siguranta. Vinovat pentru toate aceste intrebari disperate, pentru toata urmarirea care te-a dus la pierzanie. Vinovat pentru suferinta pe care ti-ai impus-o asupra sinelui dintr-un imperativ categoric, ca un adevarat discipol al lui Kant. Vinovata pentru moartea Ei e insa numai Ea, caci decizia Ei a fost asumata. Iar suferinta ta nu e cauzata de mustrarile constiintei, ci mai degraba de ura pe care o resimti fata de Ea, pentru ca te-a parasit, si ura fata de tine, pentru ca ai fost suficient de slab incat sa fi parasit. Niciodata nu ai inteles ca, de vreme ce te-ai deschis odata inspre lume, nu mai aveai nicidecum nevoie de ea. Acest drum, aceasta viata, este unul pe care il poti parcurge singur in aceeasi masura in care il poti parcurge insotit. Dragostea nu rezida nicidecum intr-un cuplu de persoane, ea rezida in tine, si in sacrificiile pe care le faci pentru o fericire purtand in sine germenele divinitatii…

          - Nu exista germene al divinitatii pentru mine dupa cum nu mai poate exista nici fericire. Esti foarte sigura de ceea ce afirmi, ca si cum m-ai cunoaste, ca si cum ai fi cu adevarat in mine, dar acesta nu este decat un vis. Prin urmare, ar fi pueril din partea mea sa iau in considerare adevarul profetiilor unei naluci…

          - Este adevarul profetiilor tale, dupa cum prea bine stii. Singurul motiv pentru care te afli aici este legat de tine. Esti constient ca lumea se schimba, esti constient ca ceea ce creezi in miezul constiintei tale este pe cale de a te deschide catre un adevar pe care nu l-ai luat niciodata in considerare. Spune-mi, care este pentru tine gradul de realitate al unui vis ?

          - Grad de realitate ? Visele constituie o realitate in sine.

          - De acord, dar nu raspunsul acesta il doream de la tine. Hai sa mergem un pas mai departe- care este raportul dintre realitatea viselor si realitatea exterioara ?

          - Sunt doua realitati distincte. Una pe care ne-o asumam aducand-o inspre noi din afara, alta pe care o promovam dinspre noi utilizandu-ne de propria imaginatie. Din cate imi dau seama, singurul element care le face sa se intretaie este ocazionalismul.

           - Ocazionalismul ?

           - Da, ocazionalismul. In sensul in care individul este aruncat in lumea exterioara, iar aceasta aruncare intru lume este necesara pentru ca cel de-al doilea univers, cel pe care ni-l intemeiem prin proprie putere, sa inceapa a se manifesta prin produsele noastre spontane. Nu imi pot inchipui ca visam inainte de a avea constiinta de sine, si nu imi pot inchipui ca posedam constiinta de sine inainte de a fi aruncat intru lume.

          - Se zice ca un fetus este conectat in fiecare clipa a dezvoltarii sale la realitatea universala. De ce nu ar fi aceasta o teorie cel putin la fel de buna ca a ta ?

          - Pentru ca teoria ta nu se fundamenteaza pornind de la parametri stiintifici. Aruncarea in lume in schimb constituie o necesitate logica, pentru ca nu exista nici o alta varianta mai plauzibila decat aceasta care sa explice modul in care fiecare dintre noi aparem in univers.

          - Ce parere ai despre varianta biologica pe care o cunoaste toata lumea ? Doi oameni se imperecheaza intr-un act erotic, iar din contactul lor corporal apare copilul.

          - Ma refeream la variantele filosofice. Plus ca aruncarea in lume nu contrazice realitatea naturala cu privire la modul in care sunt realizati copii. Sa presupunem copilul ca pe produsul direct al unui contact sexual, de acord. Dar aparitia copilului respectiv in univers nu va fi nicidecum un act voluntar, caci nu exista pentru el alegere cu privire la lumea in care se va naste, la cadrul familial pe care il va imbratisa, nu exista alegere nici in ceea ce priveste esenta sa umana. Aruncarea in lume nu vrea sa spuna decat ca omul este produsul unui determinism de natura ontologica. Celelalte determinisme, precum cel social, cultural sau psihologic, vor actiona la nivel existential in sensul in care stabilesc parametrii devenirii umane, dar in cele din urma toate sunt reductibile la cel ontologic, caci fara fiinta, fara potenta pura a unui anumit lucru, nu va exista niciodata fenomenul de aducere in act a lucrului respectiv. Fiinta precede existenta in toate manifestarile sale.

          - Imi aduci argumente fenomenologice ce pot fi combatute prin alte argumente fenomenologice. Aruncarea ta in lume este o posibilitate logica, de acord, si pare oarecum admisibila la o prima vedere, exista insa o serie intreaga de posibilitati explicative distincte de aceasta. Ce spui de nemurirea sufletului, invocata de sistemul platonician potrivit caruia viata nu poate proveni cu nimic mai putin din moarte decat moartea din viata ? In cazul acesta aruncarea ta in lume ar deveni absurda, caci rezulta din teoria de mai sus ca individul a existat din cele mai vechi timpuri in acest cadru si ca s-a dezvoltat dintotdeauna ca element intern al lumii.

          -  In regula, am exclamat eu intr-un final, am inteles ironia actului de a ma combate pe mine insumi in vis. Dincolo de aceasta disputa de natura filosofica, consider insa ca nu ne-am apropiat deloc de adevarul pe care mi-l prognozai. Vorbim de eternitatea sufletului sau de aruncarea in lume a unui om. Pana la urma care este legatura dintre toate aceste elemente ? Nu vad modul in care disputa viata-moarte pe care o conturam aici are de a face cu visul, cu lumea interna a imaginatiei individuale…

          - Daca admiti eternitatea sufletului, automat admiti ceva mai mult de atat. Admiti eternitatea visului.
Caz in care singurul element deficitar al omului ramane memoria. Memoria nu este eterna, sau eternitatea ei sta sub un val de ceata care nu permite individului sa fie conectat la ceea ce a avut loc dincolo de cadrul limitativ a ceea ce numesti « aruncare in lume ».

          - In regula, sa admitem si acest detaliu, legat de eternitatea visului. Cum gandesti insa raportul viata-vis-moarte? Visul presupune o multitudine de posibilitati, dar este totusi limitat. Expansiunea maxima a experientelor lumesti ale unui individ, la care se adauga posibilitatea de reiterare si recombinare a acestor experiente, este ceea ce conditioneaza visele. Exista prin urmare o determinare empirica a viselor, un element extrem de important care le face integrabile in aceeasi categorie ca viata.

          - Te-ai contrazis intr-o multitudine de puncte, spuse fata in mov, in timp ce eu imi fixasem ochii asupra chipului sau suav si incercam sa inteleg de ce nisipul nu se depunea in straturi pe hainele sale, in timp ce pe mine ma ingropase pentru a doua oara pana la glezne. Presupunand ca sufletul este etern si doar memoria trecatoare, este evident ca experienta lumeasca a unui individ tinde la randul ei sa fie infinita. Pe de cealalta parte, conform teoriilor intemeierii pe care sunt sigur ca ti le amintesti, ceea ce se revendica de la nelimitare este la randul sau nelimitat.

          - Invoci aici ca model raportul dintre idee platonica, caracterizata prin atributul eternitatii, si suflet. Un argument filosofic bun cat timp ramai in paradigma platoniciana, pe care trebuie sa recunosc ca nu am considerat-o niciodata satisfacatoare. Pe de cealalta parte, acceptand eternitatea suspecta a viselor, aceasta nu inseamna nicidecum ca in intervalul unei singure vieti pot fi activate elemente onirice specifice vietilor anterioare. Memoria nu admite decat viata de aici si acum. Prin urmare, presupunand ca existam dintotdeauna si suntem subiectii unor metempsihoze repetabile, aceasta nu inseamna nicidecum ca produsele onirismului meu transcend orice bariere existentiale si se revendica de la vieti distincte de aceasta …

          - O idee respectabila, spuse ea, in timp ce buzele-i mov zambeau usor inspre mine cu oarecare rautate, ca si cum ar fi stiut ca argumentele sale (daca se putea vorbi de « ea » si « eu » intr-un vis care era numai al meu) sunt mai convingatoare. Cu toate acestea, nu ne amintim nici vietile anterioare pe care le-am lasat in urma, desi le presupunem implicit, derivandu-le din ideea eternitatii sufletului pe care o voi invoca pentru o ultima oara. Aceeasi memorie subreda, deci aceleasi neajunsuri cauzate de insuficientele psihologice ale individului, se manifesta si la acest nivel, si totusi teoriile platonice pe care le-ai acceptat sugereaza ca viata de aici si acum este conectata la viata anterioara ei si cea care o va urma. De ce nu s-ar aplica aceeasi paradigma si in privinta viselor ?

          - Pe de cealalta parte, m-am repezit eu simtind un defect in argumentare, daca structura memoriei umane arata ca visele din afara vietii de aici si acum sunt imposibil de adus in actualitate, de ce sa nu aplicam aceeasi paradigma in privinta vietii ? Nu ne amintim sa fi trait inainte de a ne naste, sunt de acord cu aceasta premisa, dar concluzia pe care o desprinzi de pe urma ei este deficitara. In loc sa acceptam a priori teorema platoniciana,  am putea extrem de bine sa presupunem ca nasterea este punctul princeps al existentei umane si ca, inainte de aceasta,  nu exista decat potente de combinare a unor calitati. Ceea ce ne aduce inca o data la concluzia ca suntem aruncati in lume…

          - Ceea ce te aduce pe tine la aceasta concluzie, pentru ca aceasta concluzie este cea pe care o cauti cu infierbantare si refuzi sa vezi altceva in afara ei. Incerci sa incadrezi totul in structuri logice ca si cum ai avea intreg aspectul vietii la indemana. Spune-mi insa, cat de logica este moartea, M. ? Ce poate face logica impotriva ei, sa o combata, sa o amane, poate sa ii modifice aspectul ? Poate nici una dintre aceste variante enuntate mai sus? Cat timp te agati cu disperare de reminiscentele logice ale vietii tale nu vei fi niciodata pregatit pentru a trece dincolo.

          - Trebuie sa recunosc, logica nu mi-a oferit niciodata prea multe, m-a limitat in procesul de intelegere a Ei si m-a lasat descoperit fata de gestul sau ultim. Daca eram mai putin logic si mai intuitiv, poate ca as fi gasit cuvintele care ar fi oprit-o. Nu mai conteaza insa acum, sunt prizonierul unei vieti mizerabile si cu vise de imprumut.

          Fata in mov ma privi atunci in ochi si se apropie de mine, pasind usor deasupra dunelor care refuzau sa o ingroape. Era una cu ele, una cu nisipul lor, si una cu nisipul din mine. Catifeaua mainii ei fosni deasupra palmei mele, apoi se deschise lent, iar in palma imi cursera cateva fire de nisip mov,stiam ca le colorase special pentru mine.

          - Cand esti pregatit, promiti sa ma cauti ? intreba ea, aparent ganditoare si atat de straina de sentimentul puternic de ardere interna care mi se desteptase undeva dedesubtul suprafetei fiintei mele. Eu nu am raspuns la intrebare, stiam ca totul avea sa se termine, auzeam printre vise zbarnaitul metalic al ceasului gata sa vesteasca inceputul unui nou « astazi » mediocru, de sinucigas ratat si singuratic. Cu ultima rezerva de furie, am tras-o usor inspre mine, mainile ei mi-au atins fata care s-a colorat la randu-i in mov. O auzeam razand si intelegeam motivele acestui ras, o simteam blanda si vioaie cum fusesem la randul meu odata, pe vremea cand palmele mele nu ramaneau atat de reci si indiferente la orice atingere. M-am gandit in acea clipa ca subconstientul mi se intrezarea in structura acestei fete pentru ca in acest sens o descompusem pe Ea, decupand-o pana ce ramasese lipsita de culoare si apoi reintegrand-o in mine, pentru a renaste o alta din coasta mea si a ridica nivelul de utilitate al acestei vieti de care ma foloseam in mod minimalist.

          - Presupun ca o sa stai mereu in umbra mea, chiar si in momentele in care afara este suficient de intuneric incat sa nu proiectam nimic din noi deasupra imaginii lumii.

          - Presupun ca o sa fiu umbra ta, iar atunci cand o sa ma vrei invizibila, o sa dorm in structura fiintei tale, stiind ca nu este inca momentul de pe urma al soarelui ca sa ma descompun pentru totdeauna. Stiai ca mortii nu au umbra? Ei nu au decat vise, si sunt suficient de posesivi incat sa nu le imparta cu nimeni…

          - De asta s-a sinucis…. obosise sa isi traiasca viata pentru amandoi.

          - Si de asta ai ramas aici… obosisesi sa iti traiesti viata ca pentru nici unul.

          Ultimul lucru pe care l-am simtit a fost contactul apos al buzelor noastre, atingandu-se ca dintr-o dulce intamplare, ca si cum vointa noastra nu avusese nimic de a face cu ceea ce se petrecuse in acel loc, in acel moment care avea sa imi bantuie noptile, reintorcand-o inspre mine. Cand m-am trezit, am avut brusc sentimentul ca nu ma gasesc nicaieri, mi-am petrecut  dimineata rascolind disperat cearceafurile in cautarea umbrei mele, nu era acolo si cafeaua de dimineata se racea deasupra aragazului. De abia tarziu, cand am sesizat cele doua gropite din perna, am inteles ca nu fusesem niciodata cu adevarat singur.

        – Nu-i asa, draga perna, ca ma iubesti ?

        – Sigur ca da, rosti ea somnoroasa, apoi se rasuci si se cufunda pentru a doua oara in vise, ca si cum nimic nu se intamplase…

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe noiembrie 5, 2007.