Cap.3- Furtuna sau Prima Revenire La Idei…

          “Deci… cum stau lucrurile? Ai reusit sa fii discret si convingator in acelasi timp?”

          C.R. privi inspre sine inainte sa raspunda la intrebare. Se imagina pentru moment avand sase degete, iar noua sa forma il amuza si il facu sa cada in abisul gandurilor. Fusese convingator, realiza asta privind in urma, spre camera de spital goala, mirosind a amintiri placute si praf. Din prima clipa in care o lasase sa ii scape, stiuse ceea ce va urma, cu toate acestea lucrurile stateau acum sub semnul imprevizibilului, ceea ce presupunea un mod de actiune prudent si calculat in vederea conservarii aparentelor.

        “Am reusit sa o scot din somnul dogmatic, daca asta ma intrebati. Cu toate acestea, luciditatea nou dobandita, combinata cu modul ei precar de fiintare, s-ar putea sa o intoarca in cele din urma impotriva noastra. Chiar daca Cranach o va educa in mod corespunzator, fapt care trebuie privit totodata cu un anumit grad de scepticism, ramane problema nivelului la care noile cunostinte se vor plia deasupra structurii sale…”

        “ Cu totii stim cine este Cranach” spuse directorul. “Nu avem dubii in privinta sa, isi va pastra rolul de maestru cat timp consecintele oricarei rebeliuni ar determina alungarea sa definitiva din lume. Putem sa presupunem ca…”

         “… Nu uitati ca este singurul dintre noi care a cunoscut dimensiunile celelalte ale realului si ca a avut o eternitate la dispozitie sa isi conceapa propriile-i planuri existentiale. Trebuie asadar sa presupunem ca singurul motiv suficient de puternic incat sa il determine sa ramana in lumea noastra a fost fata. Ce credeti ca se va intampla in clipa in care capacitatile creative ale celor doi vor fi puse impreuna? Am putea avea o noua era, de acord, insa in aceeasi masura am putea sa ramanem captivi pentru totdeauna in structurile contingente ale mintii noastre. Creand un Dumnezeu dintr-o masa de huma, ne incredintam cu totii viitorul unor himere…”

        “ Nu avem de ales, C.R. Trebuie sa imbratisam schimbarea sau sa murim…”

        “ Schimbarea? A discuta despre schimbare este ca si cum am avea un peste discutand despre ideea zborului. Nu stim nimic de schimbare, schimbarea este doar o abstractie pe care o gandim pentru a ne defini prin opozitie cu ea. Suntem condamnati sa ramanem inchisi pentru totdeauna in sferele maxime de expansiune ale fiintei noastre. Nu poate exista schimbare intr-o lume a nemuririi…”

         “ Si totusi… exista schimbare. Aceea a unui principiu cu celalalt. Unul nu mai este suficient pentru a explica realitatile lumii acesteia, de aceea a disparut. Nu mai credem intr-o unitate care sa explice tot ceea ce facem, nu mai putem reduce totul la ceea ce ne tine laolalta. Pentru toata eternitatea, am considerat ca ceea ce este pe lume poate fi integrat in parametrii ficsi de intepretare. Ne-am creat propria religie, amagindu-ne cu siguranta mintii noastre, insa aceasta nu mai este suficienta. Nu mai gandim Unul ca ceva definitoriu pentru noi insine, de aceea operatorii vor sa se separe de lumea generala. Fiecare vrea sa isi creeze propriul univers, iar cauza acestui proces este faptul ca mintea noastra a pierdut acea multumire cu propria conditie… Ceea ce avem acum in fata, draga prietene, nu este altceva decat distrugerea propriilor sisteme de referinta. Ne indoim, prin urmare nu mai consideram lumea ca dat. Nu mai consideram lumea ca dat, deci lasam incertitudinea sa se strecoare la nivelul acesteia. Ne distrugem pentru ca nu mai credem, iar fara credinta nu exista predictibilitate. Fara predictibilitate absoluta, mintea poate sa o ia razna, creatiile noastre la fel, ne putem rataci printre propriile noastre produse ca o balena tanara printr-un ocean fara apa…”

        “Si care este cauza acestei necredinte, prietene?”

        “Nu pot sa iti spun un asemenea lucru. Exista bineinteles numeroase variante de raspuns, pe care le cunosti la fel de bine ca mine, dar niciuna dintre ele nu este suficient de satisfacatoare incat sa fie luata in considerare sub forma de certitudine…”

        “Esti sigur de una ca asta, prietene?”

         Directorul il simti pe C.R. in mintea sa, producandu-i sentimente ciudate, ca si cum ar fi cunoscut tot ceea ce avea sa spuna. Asemenea unui tigru alergand pe malurile Serengetiul, miscarile sale mentale erau gratioase si subtile, insa ascundeau in ele suficienta forta incat orice nivel de rezistenta sa isi pronunte gradul ridicat de insuficienta. Directorul vazu in fata sa o campie intinsa, cu plante ridicandu-se ca dintr-un gol al existentei si nori ca bucati de sticla pictata revarsandu-se spre asfintit, trecand deasupra pamantului rarefiat ca un lac de suspine laminate. “Stiti unde ne aflam?” auzi soapta lui C.R. aproape de timpanul sau, iar claritatea acestor cuvinte il determinara sa tremure de emotie, ca si cum locul acesta, creat din imaginatia comuna a eternului, ar fi fost conectat direct la fiinta sa, si care totusi ii scapa privirii ca o raza ludica de lumina reflectata in apa in momentul eclipsei.

         “ Suntem in visele mele lucide” continua C.R., iar directorul simti cum cadrul se modifica: oamenii aparura la orizont, cautand ceva nedeslusit si comunicand intr-o limba vulgara, scuipand pe jos si combinand termenii in asa fel incat sa produca injuraturi ciudate, ale caror semnificatii se pronuntau aproape intotdeauna ca mistere. De aceasta data, erau trei la numar, cu constructii corporale distincte, in rest asemanatori ca manifestari pana la nivelul in care ai fi putut suspecta o detriplare. Se asezara pe pamant, in fata directorului si a lui C.R., privind prin ei si gesticuland suparat in directia apusului.

        “Ce spun?” intreba directorul mental, neindraznind sa priveasca inspre C.R., care parea sa se identifice cu intreg mediul pe care il crease si infinit mai mult de atat.

         “ Imi pare rau, probabil ca am uitat sa dau sonorul mai tare…” il auzi adoptand o voce aproape pamanteana, apoi intreaga discutie din fata sa capata semnificatie, replicile cazura una dupa alta asupra organelor sale auditive, pe care uitase de mult daca le poseda sau nu, iar lumea creata de ele parea sa fie inepuizabila, in sensul in care fiecare imagine se lega de opusul ei si de elementele cele mai apropiate, iar cumulul lor descria o realitate din ce in ce mai cuprinzatoare, si care ii producea suferinta mentala prin influxul continuu de informatii materiale noi, care il redescriau si il recompuneau ca si cum ar fi fost la randul sau o fiinta umana cazuta in dizgratia universului.

         “ Te vei obisnui cu modul lor de a conversa” spuse C.R. incurajator, iar de la un anumit moment ritmul discutiei celor din fata paru a incetini considerabil, ceea ce il determina pe director sa memoreze intregi sectiuni care ii pareau a avea oarecare relevanta. Desi C.R. il asigurase ca totul era un vis, cuvantul “lucid”, pe care il atasase unei pozitii privilegiate in modul sau de a concepe realitatea, il facea sa constientizeze ca scena la care asistau avea loc direct in lumea materiei, si ca C.R. ii transportase, pe calea gandului, intr-unul dintre acele cadre de cuprindere la care fiintelor demiurgice le era interzis accesul, alaturi de orice forma de relationare.

          “ Viata asta mizerabila ma omoara.” grai la un moment dat unul dintre cei trei oameni. “Spuneti voi, fratilor, cine naiba sunt zeii astia care ne conduc? Numai aseara mi-au murit trei vaci, pe care platisem jumatate din averea acumulata intr-un an de zile. Au venit apoi jegurile alea de mascati si mi-au verificat intreaga gospodarie, de parca nu eu as fi fost cel pagubit. Si, de parca nu ar fi fost viata suficient de placuta si fara ei, au cerut plata pentru “servicii”, amenintandu-ma altfel cu politia. Si toate astea pentru ca vreun nenorocit de zeu sa stea ca in fata unei piese de teatru si sa se amuze de modul in care ne dam unul altuia suturi in fund, cu inocenta si prostul gust care ne-au fost intotdeauna caracteristice…”

        “ Cine are nevoie de zei, in cele din urma? Cand a murit Lyde a mea acum doi ani,  m-am rugat la toti zeii existenti in lume, crestini si pagani, sa o salveze. Cunosteam, bineinteles, ca boala sa este mortala, dar ce este moartea prin comparatie cu vointa unei divinitati ? Ce este viata prin comparatia cu vointa unuia sau a altuia de a iti produce suferinta? Din clipa aceea, am renuntat la actul adoratiei. Decat sa sacrific iepurii mei zeilor, mai degraba ii sacrific in numele prieteniei cu voi si pot spera totodata ca mi se va sacrifica si mie o sticla de vin sau ceva, care imi va umple debaraua cu fericire la iarna..”

         Urma un ras prelung din partea celor trei, combinat cu o liniste a frustrarii care il determina pe director sa ii priveasca cu o oarecare admiratie, recunoscand o oarecare infratire ciudata cu aceste fiinte decadente pe care C.R. parea a le cunoaste indeaproape, stand acum alaturi de ele si infruptandu-se din bucatele lor, recompunandu-le ulterior  pentru a nu da nimanui impresia vreunei interventii supranaturale.

        “ Eu unul nu cred in zei” spuse al treilea om. “Alte planuri ale realitatii, alte sfere lumesti in care lucrurile se fac si se desfac conform unor principii de neinteles care se dueleaza intre ele…toate nu sunt decat produsele mintii noastre. Exista tot felul de intrebari ciudate cu privire la lumea care se creaza prin noi sau statutul nostru de fiinte create, dar daca vezi dincolo de asemenea problematici, daca iti permiti chiar si pentru un moment sa uiti de ceea ce spune unul sau celalalt si sa gandesti cu propria minte, atunci raspunsul va veni cu siguranta inspre tine, iar acel raspuns va fi singurul posibil: nu exista zeitati. Eu unul nu fac nici o diferenta esentiala intre Dumnezeu, Visnu si Peter Pan…”

         “ Probabil ca ai dreptate, tu ai fost intotdeauna cel mai inteligent dintre noi. Daca ar exista zei, iar atributul oricarui zeu este atotcunoasterea, atunci cu siguranta ca pana acum am fi zacut morti de ciuma pe campul asta. Sau loviti de traznet, din cate stiu… zeii au fost intotdeauna asociati cu cerurile. Cu toate acestea,  o sa ramanem aici, in viata noastra mizerabila, ca o serie de copii ratati care nu au reusit decat prea tarziu sa profite de propria lor tinerete…Haideti sa ne intrecem inspre capatul campului, intotdeauna apusul este cel mai frumos de privit dintr-acolo…”

         Directorul se uita inspre C.R., care ramanea impasibil deasupra sa, ca si cum l-ar fi facut martor la secretul nemuririi. Il vazu apoi deplasandu-se prin peisajul inghetat in asteptare, plasandu-si ambele maini pe umerii sai, ca si cum lumea materiala i-ar fi adus corporalitatea la un nou nivel al realului, si soptind in maniera-i caracteristica: “Acum stii care este cauza acestei necredinte, prietene?” . In urmatorul moment, mediul uman la a carui geneza asistasera incepu sa se descompuna, sectiuni intregi din el plutira in imponderabilitate prin structura sufletului lor ca niste bucati de pagina rupte in interactiunea cu timpul si care nu aveau sa reapara niciodata la realitate sub aceeasi forma. C.R. exclama: “Se pare ca ne trezim”, apoi se desprinse mental de director, care fu cuprins de neantul viselor sale, intr-o incapacitate de a se gandi pe sine drept ceea ce ar fi fost de fapt, ramanand undeva intre lumi, ca ultima pagina a unei lucrari aruncata in foc un moment prea devreme pentru ca ideile dintru sine sa prinda consistenta.

        “ Ne-am intors. Nu-i asa ca a fost o calatorie plina de peripetii? Si iata, prietene, conform bunei traditii a nemuririi, am reusit sa iti aduc inapoi amprenta corporala…”

        Celalalt atarna imobil de spatarul ideii de scaun din anticamera spitalului,  lipsit de orice potenta de a se gandi pe sine, redus la o simpla structura depinzand de cadrele gandirii lui C.R. “Nu mai fi atat de trist, altfel o sa ne apuce pe toti diareea” rase acesta, iar amprenta corporala a directorului capata o dispozitie joviala, topaind prin camerele mintii lui C.R. ca un perpetuum mobile suficient de vechi incat sa uite de sine. “In mod evident, draga prietene captiv in jegul ala de realitate semi-materiala, problema noastra sunt oamenii. Ca si creatori. proiectam ideile noastre in lumea materiei si ele capata contururi determinabile, iar oamenii se identifica cu ele si le folosesc ca pe obiecte pentru a-si asigura existenta. Ceea ce a scapat insa fortei tale de cuprindere este faptul ca oamenii beneficiaza de un grad de libertate pe atat de redus in sine, pe atat de ingrijorator daca il comparam cu cel apartinand altor fapturi ale universului. Pierduti in lumea pe care o numesc “a lor”, si care nu este nimic altceva decat sinteza ideatica a lumilor noastre la care se adauga un strop de materie, ei pastreaza capacitatea de a alege in interiorul categoriilor determinate de acte.”

         C.R. si-l imagina pe director in fata sa, iar amprenta sa corporala ii urmari cu docilitate indicatiile, bataindu-si ideea de cap de la stanga la dreapta si rostind eternurile “da-da”-uri pe care, cu ceva timp inainte, M. le recunoscuse totodata la nivelul amprentei corporale a lui G.H.

        “Stiu ca, daca te-ai afla aici, ca fiinta ganditoare mai degraba decat ca maimutoi ideatic, m-ai intreba cum este posibil ceea ce am afirmat pana acum, asa ca o sa incerc sa iti raspund: masinariile tale de aruncat in lume nu curata sufletele de intreg continutul lor. Cu siguranta, amintirile sunt periculoase, deci le indepartam, numai ca un suflet nu este doar un bagaj de amintiri, oricat de minimalisti am incerca sa fim in procesul nostru de explorare mentala a adevarului. Uita-te in lume, prietene, cum sufletele se folosesc asemenea banilor, cum poti sa iti cumperi mental pana si ideea ca ai fost futut daca ai suficiente suflete la dispozitie si esti suficient de lipsit de imaginatie incat sa depinzi de produsele mentale ale celorlalti, ca orice sub-fiinta a universului. Eu tocmai adineauri m-am imaginat a fi in cel mai frumos bordel din Abisinia, si trebuie sa recunosc ca am avut o serie de senzatii tari acolo…”

         C.R. se imagina lingandu-se pe buze, apoi continua pe acelasi ton:        

         “ Nu poti sa anulezi trecutul unui suflet. Poti doar sa determini neconstientizarea acestui trecut, dar el ramane acolo, ca o identitate personala a sufletului. Si cum vrei sa ne fie aceste suflete aruncate in lume? Recunoscatoare? Pentru ce? Daca noi le dispretuim intr-atata, incat sa nu vedem in ele decat niste foi albe de hartie pe care scriem orice ne doreste imaginatia, de ce ne-ar trata ele altfel? Suntem anulati din lume nu doar de catre propria incapacitate de a gandi corespunzator, suntem totodata anulati din lume de catre ei. Le-ai auzit glasul, mai puternic si mai pur decat orice proces de inscriptie si transcriptie ar executa masinile din uzina aia blestemata. Nu mai au incredere in noi. In realitate, ne urasc, iar aceasta ura se traduce prin refuzul spontan de a recunoaste necesitatea noastra in lume. Cum iti explici asemenea reactii, asemenea violari flagrante a ceea ce punem noi in oameni, asemenea abateri de la ceea ce ar fi considerat prototipul uman si de la ceea ce garanteaza succesul oricarui proces de operare?…”

        Se opri pentru moment din gandire, apoi isi imagina amprenta corporala a directorului parasind cadrul mental actual si ramanand adapostita intr-una din structurile subconstiente ale fiintei, in stare pur potentiala.

         “Doresti sa afli care este marele secret pe care Platon l-a descoperit in lume? Acesta este lipsa de Dumnezeu a universului, si ca urmare a acestui secret el a ajuns maestru, iar voi ati ramas o serie de insecte nevolnice care nu pot privi dincolo de aici si acum. Nici unul dintre voi, cu exceptia lui Platon si a mea, nu ati avut curiozitatea de a va orienta privirea catre oameni, sau luciditatea de a conecta disparitia din lume a Unului cu ceea ce se intampla acolo jos, printre materie si alte rahaturi produse. Orice fiinta independenta, draga prietene, are capacitatea de a influenta mersul general al universului, asa cum fiecare element al unui sistem are capacitatea de a influenta mecanismul care il cuprinde. Iar oamenii, aceste fiinte mici si simpatice, sau mai bine zis sufletele lor, au capacitatea de a trece peste programele tale de determinare comportamentala. Ce se va intampla, prin urmare, daca intreaga lume a sufletelor ne contesta utilitatea? Aceasta contestatie ne va anula rolul in structura universala, vom cadea in redundanta si, ca orice element lipsit de utilitate, vom disparea. Nu esti de acord cu mine? Atunci sa te ia dracu, alaturi de toata echipa ta de masinisti dementi…”

        Se concentra pentru un moment asupra chipului lui M., asa cum ii aparuse prima oara la spital, si se intreba cu privire la scopul sau in tot acest cumul de erori universale si demersuri controlate. Si-o imagina alaturi de sine, cu suficienta teama incat sa nu stabileasca un contact mental care i-ar fi putut fi fatal. In locul lui M., ii aparu in fata ochilor o scena mitica, cu nimfe jucandu-se in jurul focului si pregatindu-se a face sacrificii zeului-padure care le ocrotise dintotdeauna.

        “ Hei, dragelor, usurel… nu se cuvine a lasa cenusa pe podeaua spitalului.”

        O data focul stins, nimfele se apucara a se duela intre ele, in numele noului lor zeu, utilizand rezerva ideatica de scuturi si sabii a lui C.R., care se amuza de spectacolul oferit, tulburand linistea salii prin zgomote admirative asemanatoare aplauzelor. Primele trei runde se terminara la egalitate, dovedind o participare echitabila a zeului C.R. la eforturile de victorie ale combatantelor. In ultima instanta, zeul considera ca lupta devine monotona si permise unuia dintre produsele sale feminine a spinteca amprenta corporala a celuilalt, intr-un delir bahic al sangelui imaginar si al mortii imposibile.

        “ Vezi, prietene” se adresa C.R. imaginatiei sale, ca si cum ar fi continuat discutia anterioara cu directorul, “cate minuni se pot aduce la lumina realitatii daca ai suficienta imaginatie. O hora a ielelor, numai pentru mine, perfect cuprinsa intru sine si totusi surprinzatoare si imprevizibila ca asfintitul… aceasta este lumea mea, in care lucrurile devin mai mult decat ceea ce au fost, in care un suflet nu va fi niciodata confundat cu altul din ignoranta. Ne resimtim inutilitatea interna, dragul meu prieten, pentru ca pana acum ne-am comportat precum niste fiinte inutile… si punem totul pe seama disparitiei Unului din lume, ca si cum acest Unul ar fi un element care sa poata fi sters cu un burete metafizic de pe tabla prea intinsa a cosmosului. Numai ca realitatea obiectiva a Unului nu conteaza aici, prietene, ci modul in care acesta ne scapa numai pentru ca nu stim cu ce sa asociem freamatul intern pe care il resimtim in lume. Nu stim ce se intampla cu noi, prin urmare trebuie sa consideram ca problema este la un nivel superior de realitate, ca exista undeva o contaminare esentiala a universului, ca undeva s-a strecurat contingenta si neantul in structurile lumii noastre. In realitate, cu totii suntem fiinte putrede si goale pe interior si oarbe ca o cartita materiala…”

         C.R. facu o noua pauza, ca si cum ar fi asteptat raspunsul directorului, in cele din urma isi aminti ca acesta absenteaza si prelua inca o data initiativa:

         “Nu prea esti vorbaret in dimineata asta, prietene… imi pare rau, mi-ar fi placut sa admiram putin mersul lucrurilor impreuna, sa stam a analiza in continuare diferenta dintre suflete si tot. Probabil ca ma consideri o adevarata canalie la momentul de fata, insa as putea zice ca sunt mai degraba… ceea ce s-ar numi un “patriot”. Prin urmare, dragul meu prieten, voi asigura stabilitate procesului de participare si voi prelua, in absenta ta, sarcina de a conduce iubitul tau mecanism reciclator… prin tine.”

        “ Domnule C.R.” se vazu tulburat de una dintre subordonatele sale, care patrunsese in cadrul sau mental fara a-si anunta inainte prezenta “sunteti cautat de un anumit Jupiter Cranach,  am fost informata ca doreste a stabili un contact cu dumneavoastra prin intermediul ideii de telefon. Sa va fac legatura sau mai degraba sa ii spun sa astepte pana o sa fiti dispus sa il primiti?”

        “ Fata cretina, Jupiter Cranach nu este genul de persoana care sa fie lasat sa astepte. Comite o asemenea imprudenta si existenta ta se va transforma intr-un cosmar… si nu uita ca operatorii au viata nespus de lunga, daca nu infinita…”

         “ Cu siguranta, domnule C.R. O sa ii transmit ca…”

         “ …Transmite-i ca sunt obosit, dar ca voi avea intotdeauna mintea deschisa pentru un vechi prieten ca el. Va intelege oricum doar ceea ce va dori sa inteleaga.”

        “ Inca un lucru, domnule. Pot spera ca mai tarziu veti dori a ne pune in comun imaginatia pentru a ne… cauza placere reciproca ?”

        “ Poti foarte bine sa speri una ca asta…daca se va intampla sau nu, depinde in mare masura de modul in care vor merge negocierile cu Cranach. Spune-mi, draga, cat de innegurata ii era mintea? Ai avut o senzatie luminoasa la contactul cu ea?”

         “ Nu, domnule, era intunecata si rece… si inaccesibila, daca pot spune asa”.

         “ Morocanos intotdeauna, batranul imbecil. Va trebui sa ii impartasesc vechiul banc legat de Phaidon, mereu il binedispun prostiutele oamenilor… Cat despre tine, esti libera sa ne pui cadrele mentale impreuna, draga mea…”

         C.R. construi spontan ideea de pat, apoi se intinse in ea si privi in sus. Depista o panza de paianjen intr-unul din colturile camerei, si se intreba sarcastic: “  Chiar atat de murdara mi-a devenit mintea in ultimul timp?”. Undeva, in apropierea camerelor sale cerebrale, furtuna se desfasura asupra realului, cuprinzand totul sub nori de matase neagra, ca un doliu ceresc care se indrepta cu repeziciune impotriva vantului, mistuind totul in cale…

 

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe noiembrie 22, 2007.