Modalitati de experimentare mentala a lumii sau relatia “embodied cognition” cu fenomenologia (I)

          Motto : « Treating cognition as pure problem solving invites us to abstract away from the very body and the very world in which our brains evolved to guide us” (Andy  Clark, Being There: Putting Brain, Body and World Together Again)

           Urmatoarea lucrare isi propune a analiza premisele de la care porneste “embodied cognition” in vederea stabilirii unor puncte comune cu fenomenologia, inteleasa atat in sensul ei originar (husserlian), cat si ca model pentru interpretari moderniste ale conceptului de “intentionalitate” (asa cum va aparea la filosofii post-heideggerieni). Ceea ce ne intereseaza, in mod direct, este reliefarea modului in care teoriile din “embodied cognition” si fenomenologia pot fi vazute ca demersuri corespondente, deci a gradului de influenta reciproca a acestora in domenii precum filosofia mintii si stiinta cognitiei.

          “Embodied cognition” porneste de la premisa ca, pentru a ne putea referi intr-un mod riguros la cognitia umana si la ceea ce constituie fundamentul sau, este necesara modificarea paradigmei “clasice” (reprezentationalism, computationalism), considerand, printre altele, ca procesele interne ale unui organism reprezinta obiectul de studiu necesar si suficient pentru a da masura comportamentului mental uman. Spre deosebire de adeptii acestei teorii, cei ai “embodied cognition” analizeaza relatiile dintre minte, corp si mediu, considerand functiile perceptuale si motorii ale unei entitati ca fiind fundamentale pentru modul in care se realizeaza si evolueaza cunoasterea umana. Fiinta umana se afla intr-o perpetua relatie cu cadrele spatiale care o cuprind si cu elementele acestor cadre, in functie de care comportamentul sau este modelat.

          Fenomenologia secolului XX, pe de cealalta parte, analizeaza orice fiinta umana ca fiind “aruncata in lume”, in sensul in care Daseinul se defineste prin raport la tot ceea ce poseda fiinta si contribuie astfel la cunoasterea masurii propriei fiinte. Intentionalitatea, ca si trasatura fundamentala a Daseinului (termen care defineste fie fiintarea particulara « om », fie specificul existential al acesteia), reprezinta necesitatea constiintei umane de a fi intotdeauna proiectata asupra unui anumit “dat” lumesc inspre care cunoasterea fiintei se deschide si care va constitui un element de raportare pentru tot ceea ce se va constitui ulterior ca si cunoastere a lumii. Asadar, o analiza a structurilor cognitive ale eului, in viziune fenomenologica, nu este independenta de analiza cadrelor de cuprindere ale Daseinului si a tot ceea ce, pentru Heidegger, Sartre, etc., constituie “daturi factice exterioare” (elemente externe care determina pozitia unui individ in lume la un anumit moment al vietii sale).

          Revenind la teoria “embodied cognition”, o vom analiza pornind de la trei caracteristici generale, si anume primatul actiunii orientate inspre un scop si desfasurate in timp real, raportul dintre forma corporala si procese cognitive si trasatura constructiva a cognitiei. In anumite momente ale lucrarii, ne vom indeparta de la aceasta schema pentru a putea largi cadrul prezentarii noastre atat cat este necesar. In ceea ce priveste primatul actiunii desfasurate in timp real, Rodney Brooks evidentia faptul ca un organism trebuie analizat in functie de capacitatea de a oferi in mod spontan raspunsuri diferentiate la situatiile care apar in urma plasarii organismului intr-un mediu dinamic, aflat in plina modificare de parametrii si care evolueaza in mod imprevizibil. Thelen si Smith, ducand mai departe studiile comportamentale asupra copiilor realizate de Jean Piaget,  analizeaza aceasta trasatura esentiala a “embodied cognition” prin referire la cazurile unor nou-nascuti si raspunsurile pe care acestia le ofera unor situatii similare in functie de diferentele lor corporale si diferentele de mediu. “Cazul Gabriel”, de exemplu, este acela al unui baiat care efectueaza miscari prea largi si dezordonate pentru a putea apuca o jucarie care i-a fost lasata in fata. El va invata asadar sa isi tempereze miscarile si sa isi directioneze forta in asa fel incat sa se poata folosi de jucaria din fata sa. “Cazul Hannah”, pe de cealalta parte, este acela al unei fete suferind, initial, de inabilitatea de a genera suficienta forta incat sa isi propulseze bratul inainte spre jucarie. In ambele cazuri, este nevoie de incercari si erori repetate pentru ca scopul sa fie atins, insa reusita finala a ambilor copii arata capacitatea acestora de a isi adapta raspunsurile mental-comportamentale la specificul unor situatii, determinat de raportul dintre propriile corpuri, avand rezerve energetice diferentiate, si mediul exterior, inteles ca si cumul de forte (precum cea gravitationala). Thelen si Smith sustin asadar, prin cazul de mai sus, ca intregul proces cognitiv uman se realizeaza prin interactiuni constante cu mediul, in functie de care raspunsurile noastre comportamentale se vor diferentia. Mai mult decat atat, considera ei, pornind de la aceasta interactiune va avea loc intregul proces de invatare uman. Dincolo de litera textului, consideram ca experimentul lui Thelen si Smith ar putea oferi un raspuns pentru procese complexe desfasurate la nivelul mintii umane (ceea ce s-ar numi high-level cognition), in sensul in care cei doi psihologi se refera totodata la atributele mentale de generalizare si extragere categoriala. Presupunand faptul ca un copil x. ar observa faptul ca, pentru a-si satisface scopul y, (de exemplu obtinerea unei jucarii), el trebuie sa execute actiunea z., atunci el va raspunde ulterior in acelasi fel la toate situatiile compatibile cu z. (de exemplu va intinde mana cand va dori sa apuce un obiect diferit de jucaria la care ne-am referit in exemplul nostru). Aceasta s-ar constitui ca o explicatie a trecerii de la low la high level cognition, in sensul in care copilul extrage, in functie de eficienta raspunsului sau la situatii particulare comparabile, un intreg sistem activ-categorial care ii va permite coordonarea comportamentului sau dupa anumite regularitati observate in mediul in care este aruncat. Thelen si Smith incearca in acest sens a evidentia eficienta plasarii sistemelor dinamice de reprezentare la baza cognitiei umane. Interesant insa in acest caz consideram ca este modul in care teoria evidentiata mai sus arunca totodata in discutie concluziile teoretice ale scepticismului gnoseologic de tip David Hume, in sensul in care, referindu-ne la o derivare a categoriilor in functie de obisnuintele desprinse din constanta aparenta a rezultatelor unor raporturi actiune-mediu, exista posibilitatea ca sistemul categorial astfel obtinut sa fie unul predispus la serioase erori si insuficiente. Presupunand ca x. desprinde, in urma coordonarii masei sale musculare si a fortei sale in y situatii, concluzia ca poate apuca orice tip de obiecte prin aceeasi metoda, acest lucru ar putea reprezenta o universalizare defectuoasa, caci ne-am putea imagina cu usurinta obiecte in mediu care sa cada in afara acestui mecanism.

          Pentru a demonstra ca metodologia de mai sus este, in fapt, una perfect compatibila cu cerintele fenomenologiei, vom face in cele ce urmeaza analiza a doua concepte fundamentale: acela de “manifestare in situatii”, regasibil in lucrarea “Fiinta si Neantul” al lui Jean-Paul Sartre, si cel de “reiterare”, asa cum il interpreteaza Martin Heidegger. Prin manifestare a Daseinului in situatii, intelegem in mod clar necesitatea unui cadru specific pentru fiecare dintre actiunile particulare ale fiintei umane. Cu alte cuvinte, o atitudine de apucare a unui obiect nu poate fi declansata in absenta obiectului-de-apucat, mai precis, in absenta pozitionarii sale in fata indvidului. O situatie descrie un Dasein intr-un moment particular al expansiunii sale, iar pentru a putea vorbi de o situatie avem nevoie de o fiinta umana, de un obiect-de-intalnire, asupra caruia intentionalitatea constiintei sa se manifeste, si de fixarea obiectului respectiv ca telos de moment al fiintei. Al doilea concept, cel de “reiterare”, ne ajuta sa intelegem desprinderea structurilor categoriale din interactiuni particulare cu mediul. Fenomenologia considera orice actiune particulara ca fiind identica cu orice alta actiune de acelasi tip, in sensul in care ele reprezinta valorificari ale aceleiasi potente ontologice. Intrucat nu exista in stare potentiala decat o singura idee de miscare a bratului in directia x, atunci nu va exista decat o unica aducere in act a acestei potente, la care se adauga reiterarea acestui proces de actualizare. Conform unei interpretari fenomenologice, asadar, interactiunea individului cu mediul, in sensul actualizarii unor potente de actiune, permite trecerea de la particular la universal in masura in care fiinta umana devine constienta de posibilitatea reiterarii actiunii respective inspre infinit cu o  eficienta relativ constanta, daca avem in vedere totodata factori de mediu comparabili.

          In ceea ce priveste inteligenta artificiala, ne vom referi in cele care urmeaza la conceptul de « Merkwelt » la care Brooks, pe urmele altor cercetatori, face referire pentru a evidentia caracterul deficitar al modalitatii clasice de intelegere a robotilor ca mecanisme izolate. Brooks argumenteaza ca, incercand a programa un robot in asa fel incat el sa reduca elementele mediului extern la serii reprezentationale de un oarecare tip, acest proces indeparteaza robotul respectiv de insusi prototipul fiintei umane. Exemplul robotului MYCIN, care reduce cauzal situatiile care apar in medii izolate la elemente legate de bacteriologie, in sensul in care nu cunoaste reprezentari de naturi distincte, consideram ca ofera un punct important de sustinere a teoriei cercetatorului de la MIT. In loc sa descompunem un mecanism in unitati de procesare informationala care comunica reciproc pe calea reprezentarilor, este favorabil sa cream un sistem inteligent reductibil la declansatori de activitate care sa orienteze mecanismul in lume, prin interactiuni constante cu aceasta, determinate pe fundal perceptual si motor. Lucrarea « Intelligence without representation » ofera mai multe informatii in acest sens, prezentand cazul robotului Herbert care se orienteaza intr-un mediu aflat in permanenta modificare, avand « declansatori de activitate », (« straturi ») care intra in functiune in raport cu elementele care se ivesc la nivelul acestuia. Ceea ce este inedit la nivelul robotului Herbert este absenta unei unitati de procesare, in functie de care sa apara la nivelul sau o imagine centralizata a lumii exterioare. Robotul de tip Brooks ar putea astfel sa fie descris in termeni specifici behaviorismului, in sensul in care existenta unui stimul extern, ca element component al unui mediu, va determina un raspuns specific la acel stimul, daca luam in considerare totodata scopurile generale care sunt asociate robotului (de exemplu, un robot al carui scop este evitarea obstacolelor, de oricare natura, in deplasarea sa prin camera pe traiectorii fixe, isi va utiliza senzorii pentru a depista orice potential element de obstructie si a favoriza evitarea acestuia, indiferent de pozitie si modul sau de manifestare – element de obstructie static sau mobil-). Existenta unor asemenea mecanisme, care actioneaza in lipsa unei unitati centrale de procesare, reprezinta o lovitura data doctrinelor reprezentationaliste din cognitive science, in sensul in care explica tot ceea ce inseamna low-level cognition fara a face apel la reprezentari statice si discrete. Andy Clark insusi, in lucrarea « Autonomous Agents : Walking on the Moon » se pronunta in favoarea unui robot “conectat la mediu”, beneficiind doar de “simple mecanisme de semnalizare” si orientat, prin declansatorii sai de activitate, inspre rezolvarea unor seturi particulare de probleme.

          Revenind la conceptul de « Merkwelt », Brooks evidentiaza faptul ca fiecare creatura are un mod specific de a se raporta la lume,  ceea ce ar arunca in redundanta pretentia unor anumiti cercetatori de a crea roboti care sa posede capacitatea de a experimenta aceeasi lume perceptuala ca oamenii. Dincolo de faptul ca senzorii caracteristici robotului prezinta diferente substantiale fata de organele noastre de simt, apare totodata problema procesarii informatiilor obtinute din lume : Brooks considera ca modul de procesare al informatiilor utilizat de catre om este inca unul cu privire la care nu exista certitudini absolute, ceea ce ar face ca tentativa de a implementa ceea ce consideram noi a fi acest « mod » mecanismelor pe care le construim sa nu fie altceva decat o pretentie exagerata. In alti termeni, ceea ce afima cercetatorul MIT este ca nu avem garantii cu privire la reprezentare si computare ca elemente centrale ale cognitiei, asa cum teoreticieni de tip Jerry Fodor ar fi afirmat.

          Inainte de a analiza traducerea unei doctrine de acest tip intr-un limbaj si o metodologie de tip fenomenologic, ne vom orienta atentia asupra ideilor evolutioniste la care Brooks face referire, in sensul in care, considera el, trebuie a construi roboti compatibili cu formele primare de viata de pe Terra pentru ca, de la acest nivel, sa se poata evolua treptat inspre om. Cu siguranta ca o asemenea viziune presupune anularea unor pretentii metafizice potrivit carora intre om si celelalte vietuitoare exista un prag de diferentiere ireductibil la simple criterii biologice, asa cum ar afirma o serie de filosofi voluntaristi, adepti ai ideii de mutatie ontologica. Vom alege asadar a nu lua in considerare doctrinele care se pronunta in favoarea mutatiei ontologice si vom merge de-a lungul celei darwiniste, considerand diferenta inter-specii ca pe una care poate fi justificata apeland la explicatii de tip natural. In acest sens, Brooks concluziona ca Herbert indeplineste operatiile cognitive fundamentale regasibile la nivelul unei insecte, ceea ce ar aduce inteligenta artificiala nu departe de aceea a fiintei umane. Margaret Smith, mergand pe linia computationismului, critica metoda lui Brooks, aratand ca omul primitiv se caracteriza atat prin offline, cat si prin online cognition (lucru dovedit prin reprezentarile artistice regasibile in pesteri precum Altamira, Lascaux, etc., cat si prin varietatea formelor de mestesuguri si unelte existente in acea perioada). Personal, consideram ca exista insuficiente dovezi care sa confirme sau sa infirme succesiunea momentelor in care individul primitiv a invatat sa devina, din simplu vanator – culegator, pescar si fermier ocazional. Cu alte cuvinte, nu exista garantii cu privire la simultaneitatea istorica sau consecutivitatea acestor preocupari. In mod clasic, se considera ca preocuparile de tip artistic ale omului primitiv dateaza de la inceputul mezoliticului, iar preocuparile sofisticate de genul mestesugurilor sunt asociate revolutiei neolitice. Asadar, consideram critica lui Margaret Smith la adresa evolutionismului lui Brooks ca fiind insuficient fundamentata istoric, bazandu-se in mai mare masura credinte determinate de aderarea la paradigma conectivista decat pe argumente riguroase cu privire la preocuparile si modul de gandire si vietuire al omului primitiv.

          Interpretarea fenomenologica a ideii de « Merkvelt » este data prin insasi natura pe care Husserl o stabileste Daseinului, referindu-se la acesta ca la « un mod de existenta specifica », deci care este scos in evidenta din randul modalitatilor distincte de fiintare si este asadar ireductibil la oricare altul. Fiinta umana se proiecteaza in lume in maniera sa personala, prin valorificarea specifica a tot ceea ce se afla in exterior in functie de propriile sale nevoi si propria natura a cunoasterii. Lucrarea lui Thomas Nagel, «What it is like to be a bat » este considerata a face legatura intre fenomenologie si filosofia mintii, in sensul in care fixeaza fiecarei fiinte in parte un “teren de experimentare”.  Nagel arata ca, prin raportare la seturi de trasaturi particulare circumscriind un oarecare mod de fiintare, ies in evidenta in acelasi timp particularitatile fiecarui mod de experimentare a realitatii in parte, ceea ce vine in sustinerea teoriei lui Brooks potrivit careia nu putem construi mecanisme inteligente punand in ele propria noastra experienta a realului. Heidegger trece dincolo de aceasta interpretare a Daseinului in sensul in care el da masura realitatii, asa cum apare ea fiintei umane, raportand-o la un atribut determinant al fiintei : interogativitatea. Aceasta nu inseamna insa decat pozitionarea problemei de mai sus intr-un registru usor diferit, evidentiind legatura necesara dintre modul de experimentare uman si dorinta liber asumata de a ne deschide inspre diverse laturi a ceea ce consideram ca fiind « real » : asadar, ceea ce experimentam se datoreaza, in buna masura, lucrurilor pe care le urmarim in momentul in care avem o oarecare experienta, aceasta concluzie fiind extrem de importanta pentru a sustine fenomenologic principiul din « embodied cognition » potrivit caruia cognitia este constructiva. Psihologul si fenomenologul Jean Piaget afirma, in termeni mai expliciti, ca « in momentul in care avem o anumita imagine a realului, aceasta este cauzata de catre selectiile spontane produse de organismul nostru in randul elementelor aflate in mod obiectiv intru lume », imaginea rezultata nefiind altceva decat concluzia acestor procese spontan-selective si care se orienteaza in functie de ceea ce dorim a afla sau a dobandi, in raporturile noastre cu mediul inconjurator, pentru a ne satisface atributul esential pe care Heidegger il numea « interogativitate ».

          Este timpul sa ne referim la raportul dintre forma corporala a unei anumite entitati si modul ei de a cunoaste lumea. Cu siguranta, datele principale ale acestei problematici au fost deja aduse in evidenta prin elementele pe care le-am mentionat anterior. Sa presupunem, alaturi de Andy Clark, ca avem fata in fata un om si un caine care vor dori, fiecare la randul sau, sa se foloseasca de o minge. Este de presupus, pornind de la structura corporala a fiecaruia, ca omul si catelul vor utiliza parti distincte ale trupului pentru a a apuca obiectul in cauza : cel mai probabil, cainele isi va utiliza botul, iar omul, membrele. Asadar, vom obtine, pornind de la diferentele corporale ale celor doi « agenti », ceea ce in fenomenologie am numit « experiente distincte ale realului ». Thalen si Smith aratasera deja, la punctul anterior, ca o anumita experienta produce la nivelul fiintei obisnuinta de a reitera setul de actiuni implicat in experienta respectiva, ori cate ori vom avea dorinte si conditii de mediu comparabile. Asadar, este de presupus ca un catel se va obisnui a utiliza gura ori de cate ori doreste a apuca o minge. Insa o asemenea obisnuinta produce o relatie specifica intre catel si minge, in sensul in care catelul va cunoaste mingea ca pe un obiect-de-apucat, in aceeasi masura in care ar cunoaste o jucarie ca pe un obiect-de-ros. Cunoasterea realitatii se realizeaza astfel in functie de experientele senzoriale si motorii ale unui agent, si numai in functie de aceste experiente individul va delimita locul unui obiect in lume si va invata sa se autodefineasca in functie de acesta. Trasatura de mai sus, evidentiata de teoreticienii « embodied cognition », contribuie la ideea ca reprezentarile perceptual-motorii constituie fundamental oricarui proces reprezentational si ca reprezentarile abstracte, referindu-ne la high-level cognition, au ca punct de plecare, in mod necesar, particularul reprezentat la nivel perceptual, in cazul interactiunii oricarei fiinte x cu mediul. Un nou element esential al teoriei clasice a reprezentarii este atacat aici, in sensul in care ideea potrivit careia exista la nivelul cognitiei umane reprezentari abstracte ireductibile si nederivabile pornind de la cele perceptuale isi reclama insuficientele. Acest lucru este evidentiat si de catre Arthur B. Markman, care subliniaza ca, presupunand contactul perceptual al fiintei x cu o forma abstracta y, respectiv cu doua forme abstracte z si z’ care, luate impreuna, ar da forma abstracta y, fiinta x va interpreta forma abstracta y fie ca pe un intreg simplu (in primul caz), fie ca pe un compus (in cel de-al doilea caz). Asadar, contactul perceptual initial al subiectului cu un set oarecare de elemente determina reprezentarile abstracte ulterioare cu privire la acele elemente, in momentul in care raportarea empirica la acestea se suspenda. Reprezentarile abstracte nu au sens decat in masura in care ele sunt construite pornind de la un dat cunoscut in mod direct de catre o entitate umana, dupa cum lumea microscopica, de exemplu, nu poate fi explicata unui copil, in absenta unui microscop care sa ii permita un contact senzorial direct, decat pe baza unor reprezentari perceptuale cu care acesta este familiarizat, implicand raportarea comparativa la nivelul macro.        (Va continua… )

 

  * Acest eseu reprezinta o incursiune in domenii aflate in raport de adiacenta cu filosofia mintii, iar scopul sau nu este prin urmare unul de natura literara. Totodata, nu exista legaturi directe intre aceasta lucrare si primele patru capitole ale nuvelei filosofice publicate anterior. Pentru cei interesati de continuarea nuvelei despre idei, mentionez ca aceasta va aparea pe blog cel mai probabil in urmatoarea saptamana (intocmai precum partea a doua si ultima a acestui eseu).

---

[1]  Traducere: A interpreta cogni\ia ca un simplu proces de rezolvare de probleme ne determin[ a ne ]ndep[rta de  ]nsu=i corpul =i lumea ]n care creierele noastre au evoluat pentru a ne ghida.

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe decembrie 22, 2007.