…Viata este frumoasa, nu-i asa??

Traim intr-o epoca muzicala. Sau cel putin asa se zice. La fiecare colt de strada, se pot observa cel putin doua noi cluburi, aparute ca o himera noctruna. Pornind de aici, multi ar putea considera ca societatea postmoderna a inteles ce e cu arta cel putin la nivelul sunetului. Sa nu ne auto-mintim insa: suntem departe de momentul in care am avea legaturi durabile cu fenomenul artistic. Epigoni si maimute ale societatii de consum, ne cautam pierduti refugiul in orice, iar acel orice se defineste intotdeauna mai degraba prin cantitate. Bem mult, fumam mult, facem sex de trei-patru ori pe zi…. si avem nevoie de un club/bloc pentru a avea impresia ca lumea asta este vesela si atractiva. Intram insa in club ca niste zombie, consumam cinci-sase pahare de vodka si ulterior, incurcandu-ne in propriile membre, parasim divina atmosfera pentru un iad petrecut in singuratatea post-zbantuielii. Vomam la toaleta, ne punem picaturi in ochi, ne spalam mainile de patru ori pe zi pentru a scapa de putoare. Si ne consideram fericiti. A fost o seara reusita, nu-i asa? Chiar si DJ-ul ala retard parca si-a facut bine meseria, chit ca a pus cam multe Britney Spears si Opa-Opa pe alocuri… Suntem niste entitati muzicale care pacatuiesc pe spiritul muzicii. Si macar de ar exista maretie in pacatele noastre, dar ele gusta cel mai adesea doar din paharul nevolniciei si al resemnarii…

Se poate afirma, la limita, ca omul postmodern a reusit performanta inegalabila de a aduce muzica din sfera inalta a ideilor la nivelul fiintarii-la-indemana. A facut-o muritoare pentru a putea sa descopere, la nivelul ei, elementul de conexiune cu propria realitate calduta. Si cand nemuritorii au inceput sa ii moara, cu atat mai abitir a inceput omuletul sa frecventeze cluburile pentru a se considera implinit… Cream asadar drogati muzicali, elemente opiacee, insa legatura lor cu esenta muzicii este cel mai adesea suspecta. Precum frustratul intelectual care citeste o duzina de carti pe zi fara a fi capabil sa scrie, frustratul muzical este un individ al resentimentului si al constiintei incarcate. Cel mai adesea evita a constientiza acest lucru, iar o asemenea evitare il costa inca 2-3 pahare de vodka de la rece. Credinta lui in fenomene de masa se clatina, caci in mijlocul lumii sale el se simte gol, iar prezenta celorlalti nu are cel mai adesea efectul compensator pe care il urmareste. Pana si dansul sau stramb reintors identic (indiferent de gen muzical) nu este capabil decat sa-i produca o veritabila febra musculara dimineata urmatoare…

Scuza pseudo-omului muzical este ca lumea a ajuns intr-o criza de semnificatie pe toate palierele: presupunand ca ar renunta la dans, ca ar urmari un proces de purificare egal cu o trezire la realitatea propriei mizerii, aceasta luciditate nu ar putea decat sa il inghete. Caci ce ii ramane omului in clipa in care abandoneaza singura placere pe care o cunoaste? In jurul sau, ruine, lacrimi si sfinti. Si atat de putina intelegere… in mod brusc si brutal, lumea nu ii mai este la indemana, caci globul de cristal prin care isi aducea “realitatea” in preajma-i s-a spulberat in cioburi divers colorate si picaturi de sapun… Pentru prima oara, omul nostru a devenit filosof, caci a inteles ca nu stie nimic, insa amintirea freneziei pierdute il bantuie neincetat. Ar fi dat orice pentru realitatea luminata de stroboscop, invartita pe degetul divinitatii, cruda si simpla, patetica si minunata. Acum nu poseda decat acest “de ce?” care se propune pe sine ca evanghelie. Iar omul postmodern cauta sa restabileasca ceea ce a pierdut. Si a pierdut tocmai incercand sa se autodepaseasca…

<In cele din urma, omul nostru se va intoarce probabil la realitatea de dinainte. Si se va simti multumit, recunoscator chiar, in ciuda dezgustului fata de sine pe care nu il va mai putea abandona niciodata. In clipa aceea va intelege ca a fi maimuta nevolnica este preferabil statutului de divinitate a interogatiei. Si aceasta intelegere il va face sa se agite si mai mult, sa dea din maini ca o balena esuata pe uscat pe muzica urland din boxe. Cineva ii va spune la ureche “Follow the white rabbit” si el va lua pilula albastra. De fiecare data, numai pe cea albastra. Prin urmare, se va trezi mereu in patul sau mirosind a voma si va deschide radioul pentru a asculta Top 10-ul lalaielilor din ziua respectiva. Isi va face o cafea si un supozitor pentru a-si combate odioasa migrena si apoi, imbracat ca un domn, va astepta seara urmatoare… cand va putea din nou sa respire in voie.

Caci viata este frumoasa, nu-i asa??…

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe iulie 4, 2009.