Epoca post-sinucidere

Societatea vs. sinucigasii- acesta poate fi, la limita, considerat unul dintre cele mai “normale” titluri descriind atitudini private si publice la nivel istoric. Caci de-a lungul timpului, cei ale caror interogatii au reusit a patrunde dincolo de ceea ce suntem lasati a vedea si a gandi in mod uzual au fost, din aceasta cauza, niste ostracizati. Exista o oarecare circularitate ironica in viata unui individ predispus la sinucidere- caracterul pestilential al vietii determina gandirea intru moarte si planificarea mortii ca act liber, iar rezultatul acestei gandiri produce noi inaltari de nivel in ceea ce priveste antipatia generala pe care ceilalti rataciti in ale vietii, avand oportunitatea unor refugii mai bune, o manifesta fata de oamenii dorindu-si moartea.

In mod frecvent, gandul sinuciderii nu constituie altceva decat o sursa constanta de ameliorare a ranilor prezente in viata unui individ- un fel de “let’s hope about it” echivalent unui mit al depasirii. Omul aflat in suferinta ar da orice pentru a fi salvat de situatia curenta- iar cel mai adesea, viata nu reprezinta decat un produs oferit “la troc” destinului pentru dobandirea finala a linistii. Aceasta nu este insa o dovada de lasitate mai puternica decat aceea a conservarii vietii- caci ambele atitudini nu constituie altceva decat produsul unui calcul de oportunitate. Sinucigasul este omul pentru care moartea ajunge un refugiu in fata vietii, bun-traitorul este cel pentru care exista suficiente refugii in viata incat sa combata ispita mortii. Dupa cum se observa, in ambele cazuri, omul este lipsit de maretie- insa, am putea spune, el este totusi mai interesant in sinucidere, caci “face” ceva, isi produce sfarsitul mai degraba decat sa astepte intr-o teama perpetua sau o falsa resemnare momentul fatal.

Postmodernismul este cel mai adesea lucid in ceea ce priveste sinuciderea. El vrea ca sfarsitul sa vina atunci cand trebuie, iar acest “atunci cand trebuie” depinde de sansa implinirii potentelor ce determina viata unui anumit individ. In clipa in care aceasta implinire potentiala se suspenda, individul trebuie a isi cauta moartea, caci o ratare pe doua paliere, atat in domeniul unei vieti marete cat si a unei morti cu semnificatie reprezinta, in ultima instanta, anularea oricarei demnitati din sfera existentiala a persoanei in cauza. Evident, aceasta nu inseamna nicidecum ca sinuciderii i s-au ridicat peste noapte catedrale- in postmodernism, ea este departe de a fi o religie sau un cult. Singurul “avantaj” pe care-l capata sinuciderea este acela de a nu mai fi judecata prin prisma moralei crestine. Odata cu descompunerea valorilor clasice, orientarea inspre etica aplicata si calcul de oportunitate si desfiintarea credintei ca viata este proprietatea unei entitati transcendentale mai degraba decat a omului aruncat in lume, sinuciderea s-a emancipat de sub stapanirea unor prejudecati care reduceau omul la statutul de unealta a zeilor, destinului si timpului. Ori individul postmodern, vietuind intru-moarte, are nu doar capacitatea, ci totodata obligatia morala (fata de sine, in calitate de fiinta activa) de a decide pentru propriul sfarsit. Iar orice tentativa de eludare a acestei responsabilitati constituie in aceeasi masura o alegere.

Aceasta reprezinta, in linii mari, paradigma postmoderna despre sinucidere, asa cum o serie de persoane “nebune” si “nedemne”, un fel de virusi morali si estetici instigatori la pervertire, de tip Nietzsche, Kafka, Hesse, Camus sau Sartre, au incercat sa o impuna. Si dincolo de marile conflicte sociale si desfasurari de forte inter-generatii care vor avea loc si de acum inainte pe aceasta tema, este evident ca problema libertatii in sens sartrian, laolalta cu principiul indeterminarii, relativismul, suprematia aleatoriului si a contingentei, viata ca vis, si celelalte mari reorientari teoretice avand loc in mentalul secolului XXI, cel putin in mediul urban intelectualizat, nu poate fi perfect conturata fara o noua interpretare a sinuciderii. Viata lipsita de ideea pacatului, suprematia celui puternic, existenta ca joc si conflict, procesul personal al crearii valorice, etc., toate acestea ne sunt familiare pentru ca reprezinta adevarurile curente in care ne deplasam, ca indivizi nascuti si crescuti intr-un mediu al interogarii lucide, care transforma orice fiinta captiva in structurile sale, in acelasi timp, in hermeneut si copil, in nihilist si potential sinucigas.

Cum ar arata asadar o epoca post-sinucidere? Ar fi probabil o epoca in care oamenii nu ar mai dori nimic, un spatiu de inflorire pentru ultimul om nietzschean, cel care a renuntat la tot ceea ce l-ar fi putut face sa piara. Ar fi o epoca a unei rataciri nu doar prin absurd, cum este cea actuala, ci mai degraba prin fericire. Iar fericirea unei asemenea lumi nu ar mai insemna nimic, caci nu ar exista dorinta care sa o ghideze inspre depasire de sine. Ultimul om nu este decat individul din a carui viata a fost stearsa renuntarea la propria persoana. Ori aceasta fiintare nu ar putea niciodata a vrea sa devina altceva decat ceea ce este in prezent; prin urmare ea nu ar invata sa moara niciodata, iar moartea ei fizica nici nu ar fi sesizabila. Ar fi multumita cu tot, plictisita de tot, i s-ar parea normal tot, pentru ea nu ar exista nici nou, nici inedit, nici curiozitate creatoare. In lumea ei nu s-ar manifesta misterul si revelarea. Ziua de maine ar fi identica celei de azi, toamna existentei sale ar fi eterna. S-ar deplasa ca si cum nu ar fi nimic in afara locului curent, s-ar hrani cu mancare fara gust, totul si-ar pierde culoarea si sensul si capacitatea de a transmite mai mult decat la prima vedere.

Iata imaginea anti-Supraomului, cea care se opune modelului propus de postmoderni. Caci intelegerea sinuciderii si dorinta de a comite actul sinucigas ascund in sine amprenta unei fiinte ce devine perpetuu. A unei fiinte care vrea sa moara pentru ca traieste la temperaturi inalte, pentru ca simte la temperaturi inalte, pentru ca devenirea sa este suficient de brutala si complexa incat sa produca durere. A avea capacitatea de a fi suficient de dezgustat si dezamagit de viata incat sa ii poti spune “nu”- iata ceea ce Sisiful camusian nu a avut niciodata. Caci el este privit drept fericit tocmai in sensul in care scapa oricarei deveniri si oricarei sperante in mai bine. Sisif este omul repetitiei, cel care nu se va putea sinucide vreodata; el este prototipul literar al ultimului om. Care cara piatra si atat. Si care este fericit pentru ca universul lui este doar atat. Si el insusi nu este decat atat…

Este ciudat cum ma aflu intr-o etapa a vietii in care ma pot declara “salvat” de obsesia sinuciderii. Nu consider ca au existat multe momente in care sa fi fost la un pas de gestul final, cel mult atatea cat pot fi numarate pe degetele de la o mana. Sau de la un picior. Insa aceasta poate si pentru ca, la limita, consider ca nu a venit acel moment in care sinuciderea sa devina o obligatie fata de mine. Nu am atins inca secunda in care, asemenea spartanilor imbatraniti, sa ma retrag in padure pentru a fi devorat de fiare. Exista inca in mine vointa de putere, si vointa de sens… Si totusi as minti daca as spune ca mi-a disparut respectul fata de cei care inteleg sinuciderea asa cum este. Caci pericolul ca acesti oameni sa se lasa prada toamnei eterne este minim Si poate ca, dintre doua rele, o lume plina de cadavre este preferabila uneia in care nimeni sa nu simta nevoia a se autodepasi….

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe iulie 9, 2009.