MARA (Dying on the inside…)

…Se intampla uneori sa traiesti ani, poate decenii, ascunzandu-ti ranile, schiopatand la fiecare pas atunci cand ceilalti nu te urmaresc cu atentie pentru a te compatimi. Declari ca esti un supravietuitor, dar propria-ti supravietuire miroase adanc a cadavru. Te agiti mult, dai vesel din maini, intri in diverse legaturi, dar toate se spulbera pentru ca, la capatul zilei, nu exista sa nu intelegi ca ti-ai ratat singura sansa la implinire pe care ai avut-o in viata. Uneori nu lumea in sine trebuie sa se distruga pentru a putea muri, este suficient sa te distrugi tu… pentru ca tu esti lumea si, intrebare modesta si sincera, cat poti trai cu sentimentul acut al neimplinirii si cu disperarea ce deriva din acesta? Nici plansul nu te mai ajuta prea mult, caci nu poti plange in permanenta si, chiar daca ai face-o, nu ar exista alt efect in afara faptului de a rugini pe alocuri, pe la incheieturile corpului…

Exista odata o persoana pe nume Mara. Mara Zaharia. Sau Mara Amara. Nu are rost sa ma ascund in mituri si inventii, este suficient ca ea insasi este pentru mine un mit. Si Mara era lumea privita prin ochii mei. Golasa si calda asemenea zilei de vara in care, pe tren, descalceam itele a ceea ce este, faceam fenomenologie si radeam cu ochii in lacrimi stiind ca ne vom desparti. Mana ei apasand dulce tricoul meu alb inmarmurit in asteptare. Buzele mele ca un ecou al vesniciei lipsa, ca o moarte de unul singur, ca viermele pinkfloydian devorandu-mi creierul. Clipe pierdute, iar in urma lor prezentul. Mi-e teama de ultimul om nietzschean pentru ca sunt pe cale de a deveni ultimul om. Si asta pentru a ma putea salva de mistuirea adanca care se cheama dragoste. Sau obsesie. Sau amandoua la un loc.

Pe vremuri, aveam credinta ca acestea doua, dragostea si obsesia, pot fi cuantificate separat. Una dintre ele te face sa te inalti prin intermediul persoanei iubite, cealalta te face sa traiesti la nesfarsit clipa dependentei, intr-un abis al instinctului de conservare care intarzie a aparea la lumina pentru a te emancipa de sub sclavia afectiva. Insa nu exista bine si rau in sfera afectiunii, tot asa cum nu exista bine si rau in sine. Si in ce domeniu existential daca nu acela al afectivitatii se cuvine sa testam a posteriori o teorie?… In prezent, sunt constient ca dragostea si obsesia mergand laolalta produc cea mai inalta forma de creatie si devastare. Te transforma, pentru prima si singura data, intr-o entitate a sentimentului de siguranta, care poate trece dincolo de ea pentru a contempla lumea, care se simte pentru prima data protejata, intr-un topos afectiv care ii ofera adapost. Totodata insa te face sa innebunesti. Pentru ca omul este fiinta-intru-moarte, este fiinta a angoasei si a neimplinirii, este fiinta ce STIE ca universul comploteaza in permanenta impotriva sa. Si atunci, disperat in fata unui iminent sfarsit, se agata de orice clipa si incearca a o intemnita, a o tine numai si numai pentru el, la nesfarsit. Uitand ca de fapt intemniteaza o persoana, si ca persoanele au nevoie de libertate si sens. Te transformi astfel in stapan al celuilalt, devenindu-i sclav. Incepi sa crezi in ne-egalitate. Si vezi piedici la tot pasul. Orice neajuns pare macrocosmic, orice ispita pare de nepermis, orice cuvant spus impotriva relatiei pare o blasfemie. Nepregatit si necopt pentru dragoste este omul paranoic, si totusi ce poate sa faca un asemenea om in clipa in care aceasta combinatie absoluta de dragoste si obsesie ii bate la usa? Sa o rationalizeze este imposibil. Sa i se impotriveasca este de nepermis. Nu ii ramane decat sa se lase in voia valului, sa se avante cu capul inainte, si sa spere ca, prin nu stiu ce circumstante universale, va atinge celalalt mal fara rani majore. Si cu toate acestea priviti-l cum se ineaca, cum da din maini asemenea inotatorului prost, care nu stie a isi doza fortele! Asemenea unui jucator de zaruri ratat, el s-a grabit sa se lupte cu lumea pentru salvarea sinelui si a persoanei iubite. Insa o lupta cu lumea este futila pentru o fiinta limitata. Si cum nimeni, nici macar intr-o asemenea relatie, nu sufera de suferinta celuilalt si nu traieste prin gandurile celuilalt, nu raman in urma decat tipete care sfarma vieti si produc avortoni acolo unde, inainte, aveam de-a face cu oameni responsabili.

Ramane sa ne traim restul vietilor intr-o cautare acerba a reintoarcerii in trecut. Imposibila si stinghera. De neatins. Vom incerca sa uitam, insa cine sa mai creada intr-un Eternal Sunshine of the Spotless Mind? Nebun si gol, iti planuiesti sinuciderea, uiti bucuria de a fi. Fiecare zi reprezinta o noua fortare de a ramane aici, precum o masca sau o himera, lipsit de sens, acru si scarbit, printre oameni mici care nu te cunosc, nu te inteleg si sunt prea adanciti in sine pentru a iti arunca macar o privire calda. Si tu, asemenea copacului uscat, te instrainezi de padure si te ascunzi in tine. Insa acolo este o caldura insuportabila, sau un frig care mistuie. In orice caz, un desert pentru totdeauna, lipsit de orice oaza, de orice urma aleatorie de vegetatie, doar o mare frematanda de nisip batut de vant care noaptea poate fi auzit lamentandu-se.

Urasc de cele mai multe ori sa scriu despre ceea ce se ascunde in mine. Scrisul nu este nicidecum o terapie care sa depaseasca spectrul mediocrului- nu ofera consolare, nici nu o aduce pe Mara inapoi. Este doar un alt tipat al dorintei de sfarsit. Si totusi, chiar daca autodistrugerea elementului negativ din lume este o himera, presupunand adevarul eternei reintoarceri a identicului, as accepta neindoielnic sa mai traiesc inca o viata de orbire si tragic pentru cele cateva minute in care am simtit calmul respiratiei sale in preajma serii, in care amprenta mainii ei mi-a vindecat ranile, iar mirosul trupului sau mic si virgin m-a dus pe culmile visului…

Astept nisipul sa ma ingroape cu totul.

PS- iata linkul catre un post care spune la randul sau multe… http://lamya777.wordpress.com/2009/07/10/poveste/

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe iulie 10, 2009.