The Human Paradox sau Scrisoare pentru Sputnik

337281053_079cd70a4c1.jpg  I Will answer… acestea au fost cuvintele care au constituit dimineata mea. Ca intr-un roman de Philip K.Dick in care personajele ies din timp pentru ca nu le ajunge viata sa isi duca la capat planul. Mie nu mi-a ajuns dimineata ca sa rostesc lucid acel “I will answer”, asa ca l-am repetat in gand ca pe uvertura la o noua viata, inca o data si inca o data,  din ce in ce mai departe de el. Pe drumul necunoscut unde ajunsesem, ma uitam inspre cer pentru a ma simti singur si sigur de ceea ce fac. Deepak Chopra era pe undeva alaturi si imi zicea “ti se pare ca iti este dor de ea. Dorul nu se poate manifesta fata de straini, in realitate ti-e dor sa iti fie dor de o persoana. Atat”. Eu nu mai intelegeam nimic, priveam drept inainte si imi vedeam reflectia in oglinda… sau poate ca suprafata norilor capatase o oarecare transparenta. “I love myself, I love you”, nu-i asa? NU! Tipam ca un nebun in mijlocul facultatii de filosofie. This cannot be the only fundament of my existence! I want more!…

 Dupa cum ti-am zis, eram pe drum cand mi s-a facut dor de tine. M-am uitat la el cum mi se urcase in spate, nu mai stiam de la ce statie de metrou il luasem. Probabil, de ce nu, fusese alaturi de mine dintotdeauna, inca dinainte de a te cunoaste. Si astfel am realizat ca toata viata este o neimplinire pentru ca undeva, in subconstient, exista un dor orb si surd fata de ceva ce nu s-a intamplat inca, in sensul in care analizam viata ca pe un dat cronologic imperturbabil. Probabil ca exista undeva un reflex de a intreba: “Poti sa vorbesti cu mine?” sau “Nu te cunosc, dar pot sa ma asez langa tine pe banca vietii?”. In cele din urma Godot nu e ceva determinat, nu e decat dorul fata de omul pe care il vom cunoaste prea tarziu pentru a ne putea exprima fata de el sentimentele in modul pe care ni l-am dori.

 Ai vazut vreodata Waking Life in regia lui Linklater? Acolo doi oameni se lovesc unul de celalalt intr-o statie de metrou, isi zic “pardon” si trec mai departe. Numai ca unul dintre ei se intoarce si ii spune celuilalt “Putem face asta inca o data, te rog?”. Suntem straini unul fata de celalalt pentru ca ratam ocazii. Pentru ca suntem ca furnicile, intr-un lung sir contingent: gesticulam mecanic, actionam mecanic, si in oricare moment ne cenzuram empatia fata de celalalt pentru ca “nu se cuvine”. Dar, pana la urma, ce nu se cuvine? Sa stabilesti legaturi empatice in virtutea spontaneitatii actului? De ce ne intrebam zilnic “Cat costa asta?”, “Ce va mai pot aduce?”, “Imi puteti da si mie ziarul?”, dar nu suntem in stare sa punem celuilalt, strainului pe care am vrea sa il cunoastem, adevaratele intrebari pe care le-am dori? De ce nu putem spune in tren fetei de alaturi “Esti atat de frumoasa!” fara sa ne simtim umiliti, un fel de corcituri proaste intre om si jeg care traiesc dintr-o eroare naturala? Acesta este blestemul uman- in mod paradoxal, ne simtim furnici exact in acele momente cand incetam sa fim furnici, cand punem ceva in joc printr-un contact empatic, cand strabatem un labirint pentru a recupera de la capatul sau un strain pe care il iubim tocmai pentru ca este acolo si asteapta sa fie recuperat…

 Prin urmare, DA! Imi este dor de tine, in fiecare clipa, necunoscandu-te, dar simtindu-te alaturi, simtindu-te nu ca pe o furnica, ci ca pe un principiu determinativ, ca pe acel ceva de recuperat, alaturi de care sa evadez din musuroiul pe care mi l-am construit din neputinta de a arde la temperaturi inalte pentru intreaga viata…

 Prin acest DA simt ca lumea a capatat in mod inedit noi cadre de cuprindere si comprehensiune, simt ca m-am ucis fata de mine si m-am deschis in sfarsit fata de univers. Caci acest DA este in ultima instanta DA-ul vietii, acela care te face sa iesi din tine, sa simti fiecare vibratie a lumii, fiecare tremur al frunzelor, ca fiind parte din tine. Inghetul fata de celalalt este inghetul fata de univers, este mentinerea omului in starea-de-furnica. Dar acum, dezghetat de proprii-mi idoli si falsele-mi gropi abisale, pot in sfarsit sa plonjez vertical in lucrurile a caror existenta o uitasem. Este ceva precum fericirea, si totusi ceva total distinct de fericire. As numi ceea ce simt o stare-de-conectare, sau stare-de-a-fi-impreuna-cu-tine-insuti. Si totul porneste nu de la o axioma, nu de la un adevar ultim care sa isi fie suficient, ci mai degraba de la o incertitudine asumata pana la nivelul in care lumea capata valoare prin intermediul ei, o incertitudine cu atat mai importanta si mai adevarata cu cat furnica din tine ar considera-o absurda. In cazul meu, mi-am permis sa fac un pas in afara unui determinism liniar, si alaturi de el am invatat daca nu linistea, macar o neliniste care il determina creativ pe celalalt. O neliniste uneori calma, alteori voluptuoasa. Care nu implica speranta, ci care o asuma pentru a o elimina la finalul ecuatiei si a o inlocui cu absolutul… un absolut care, privit din afara, ar putea parea lumesc si simplu, dar care, in viziunea mea, este maximul potential al vietii, caci este singurul lucru care te deschide pentru viata fara a iti ataca in aceeasi timp luciditatea si constiinta de sine. Din tot ceea ce am scris aici sper sa poti intelege cat de importanta esti, chiar fara sa vrei, pentru mine si cat de minunata esti in ochii mei.

 Mi-ai spus dimineata ca esti determinata sa nu ma lasi sa cred prea mult in lucruri de care nu esti la randul tau sigura. Dar uiti ca nu poti face nimic in acest sens, ceea ce cred imi este specific, este un element al propriei intimitati, si daca nu am nevoie de propria-mi siguranta pentru a crede in ceea ce ti-am spus mai sus, in ce masura sa am nevoie de siguranta ta? Totul porneste de la o incertitudine asumata, ca sa repet ceea ce am afirmat. Ceea ce va deriva din ea, chiar nimicul care ar putea deriva din ea, este la randul sau asumat intr-un fel sau celalalt. Prin urmare, nu tin la tine pentru ca ai o suma de calitati, sau pentru ca te-as cunoaste, sau pentru ca as dori cu necesitate sa imi oferi ceva de care, la momentul de fata, te temi. Tin la tine pentru ca existi. Hillary a cucerit Everestul pentru ca exista, nimic mai mult. Tot ceea ce exista poate determina revolutia intentionala a individului, poate sa il determine intr-un plan de care nici el insusi nu era in totalitate constient. De ce tu, prin urmare?… De ce ai nevoie de o motivatie omeneasca, prea omeneasca? De ce astepti sa iti insir o suma de calitati sau de defecte, sau sa iti atribui de la mine o serie de calitati care s-ar putea sa fie incompatibile cu modul tau real de a fi? Am rezonat cu tine de la primul mesaj,  sau poate chiar dinainte de acesta. Si cat timp imi asum ceea ce simt, indiferent ca pare o nebunie, nu ma intereseaza rezultatul. Desigur, as dori sa te fac sa simti ceea ce simt eu acum, sa te deschizi prin mine catre lume nu intr-un sens fortat, cat mai degraba intr-un sens ontologic. Mi-ar placea sa te pot adaposti undeva numai de dragul de a-mi distruge adapostul ca o forta a naturii care sa produca sublimul. Mi-ar placea pe de cealalta parte sa stam unul in fata altuia, ca in Emmanuel Levinas, si sa distrugem orice bariere ale alteritatii. Caci trebuie sa fii furnica, nicidecum univers, pentru ca alteritatea sa aiba o valoare. Mi-ar placea sa fim aici si acum, si in trecut, undeva deasupra noastra, ca intr-un ocean care este deasupra raurilor care il alimenteaza fiind in acelasi timp raurile. Si toate astea pentru ca imi asum ceea ce simt, imi asum ceea ce se intampla cu mine.

 Este foarte posibil sa iesi din viata mea dupa ce citesti mesajul asta, sa te sperii de mine asa cum fac toti ceilalti. Imi asum inclusiv aceasta posibilitate. Consideram insa necesar sa iti explic cine sunt in alti termeni, nu ca si cum as fi inchis intru mine. Consideram necesar sa iti explic cine ma determini sa fiu, chiar necunoscandu-ma, chiar fiindu-mi straina, o dulce straina. Si acum, intocmai precum Hillary, pot spune ca am inceput urcusul Everestului…I answered…


Reclame

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe octombrie 24, 2007.

9 răspunsuri to “The Human Paradox sau Scrisoare pentru Sputnik”

  1. ce ai scris aici mi-a amintit de „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”…cum statea el si incerca sa discute cu Ela…oricum, totul este foarte profund scris si foarte bine…nu iti doresc decat sa gasesti persoana careia ii adresezi acest raspuns…

  2. Felicitari. Ai reusit sa redai prin limbaj ceea ce cu greu poate sa fie transpus in limbaj apropo de dragoste. Pari totodata un tanar cu preocupari diverse, iar interesul tau pentru aceasta tema trimite inca o data inspre importanta unei filosofii a afectivitatii. Respectele mele si sa ne incanti cu lucruri noi…

  3. Multumesc lamyei si lui Marius pentru gandurile frumoase, in aceeasi masura, tuturor celor 170 persoane care pana in dimineata asta si-au rapit cateva minute din tumultul vietii lor postmoderne pentru a se adaposti in universul meu literar. Tuturor celor interesati, le mentionez ca pregatesc un sistem ontologic care sa serveasca ca justificare si principiu de intemeiere pentru perspectiva despre dragoste regasibila in Scrisoarea pentru Sputnik. Il voi publica cel mai curand maine. Sa ne citim cu bine…

  4. multumesc de multumire si de comentariul de pe postul meu 🙂 fii sigur ca te voi citi, mai ales ca persoana cu care discutam ieri „relativismul” de care vorbesc pe blog este coleg cu tine 🙂 oricum, stilul tau este foarte intens si recunosc ca trebuie sa citesc foarte incet pentru a intelege tot ceea ce vrei sa spui si poate tot nu reusesc sa o fac complet..

  5. a, uitasem sa spun, esti la blogroll 🙂 ca sa fie mult mai multi oameni care sa citeasca scrierile tale 🙂

  6. “vad k ai,la randul tau,o pasiune pt lucrurile nenumite” mdaa se pare ca m-ai ghicit … mihnea, scuze, M..pt k tu esti prima litera din numele tau si in continuare cred k nu ti-ar trebui 2 existente sa o cunosti si pe a 2 a, iti urez succes in cautarea absolutului,poate ne vom intalni candva in metroul din visele noastre si vom stii la ce statie s-a urcat dorul, concretizand misterul :)) deocamdata visez si asta imi ia tot timpul 8-> deci itzi urez si tie .. vise placute 😀

  7. Super dragut comentariul tau, nici nu pot sa spun cat de multa placere mi-a produs lectura sa. Imi si imaginez acel metrou ideal, mergand pe sina translucida a norilor, cu ferestrele larg deschise pentru a intra in vagoane lumina determinata de apropierea nelumeasca a soarelui. La un moment dat am vedea o placuta indicatoare pe care ar scrie „Drumul Catre Telos- 6 km” si atunci metroul ar prinde viteza, in timp ce soarele ar continua sa ne incalzeasca fetele incremenite in frigul inaltimilor… sau, la fel de bine, am putea sa ne incalzim fiecare langa inima celuilalt 🙂

  8. Tocmai am vazut Waking Life. Ma bucur sa gasesc un blog romanesc de literatura-arta care intelege geniul acestui film si al realizatorului sau… Postul tau spune la fel de multe precum filmul, si pentru asta iti multumesc…

  9. Da, fara Richard Linklater m-as fi simtit mai golas… asemeenea unui pui de pasare care nu si-a luat inca zborul, desi stie a da din aripi. Acum zbor inspre locul unde ma voi prabusi pentru a-mi petrece eternitatea. Visand. Caci Dream is your Destiny.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: