Inmormantarea…

231796110_6a6e8eff58_m.jpg     Era ora 7 fix cand parintele a intrat in capela. A salutat politicos, apoi s-a indreptat spre cel mort si a rostit intr-un cantec posac “Dumnezeu sa-l ierte”. Eu stateam in banca din spate, ca intotdeauna cand cineva murea, si nu-mi puteam dezlipi privirea de la ceasul de mana care ticaia usor cadenta unui vis scos din contextul somnului. De data aceasta, ma simteam norocos- nu era decat bunica in acel sicriu, inconjurat de flori al caror nume nu mi-l puteam aminti si care miroseau bolnavicios, alaturi de mortul care dadea impresia ca ar fi putut incepe in oricare moment sa puta a carne stricata.

          Desi prezenta imi fusese confirmata empiric, in realitate oricine ar fi trecut dincolo de privirea mea aprinsa ar fi putut realiza absenta oricarei forme de viata in aceasta carcasa care statea cu lumanarea in mana si cu ceara curgandu-i in valuri pe pantaloni, fara a se deplasa din locul in care fusese lasata de cei uitati printre vii si care manifestau toate semnele slabiciunilor umane. Dincolo de a ma imagina in acel sicriu, asa cum o facusem de nenumarate ori de la inmormantarea Ei,  imi ocupam timpul filosofand in gand cu privire la statutul acestei materii scarboase, care se imbiba acum de lacrimile celor vii si care, indiferent de suferinta pe care ar fi resimtit-o in spectrele celorlalti, ar fi ramas la fel de tacuta, caci tacerea este masura cuvintelor la trecerea in nefiinta. Intrebasem pe cineva odata de unde izvoraste scarba umana pentru deseuri, sustinandu-mi cauza pe baza principiului identitatii intre un pahar de iaurt gol si acelasi pahar umplut cu iaurt. Privind acum persoana din sicriu cu o insistenta cel putin patologica, ma intrebam daca nu se aseamana la randul ei cu un pahar de iaurt gol, al carui continut a fost inghitit de un peste zburator in dimineata in care i s-a oprit inima. Metafora aceasta imi trezea o deosebita placere, vecina cu voluptatea, si imi inchipuiam acum continutul acestui trup traind undeva, ca Iona in burta balenei, explorand camerele intunecate ale corpusului care ii servea drept lume.           

          Imi urmaream parintii cu coada ochiului, cautand in ei reziduri de demnitate, neprimind in schimb decat imaginea grotesca a unui comportament omenesc, scarbos de omenesc, care ii caracterizase de altfel intotdeauna. De ce eu, in clipa mortii unui om, stateam in spatele capelei facand filosofie existentiala, iar ei se lamentau atat de josnic, atat de indecent, in fata unei bucati de materie ca oricare alta ? Mi-am stins in cele din urma lumanarea si, cu un cutit de buzunar pe care il avusesem intotdeauna la indemana incepand de la moartea Ei, mi-am indepartat bucatile de ceara intarita de pe panza care imi invelea picioarele, si ea o bucata de materie ca oricare alta. Pentru un singur moment, ca intr-o amintire pizmasa, mi-am adus aminte de adevaratul rol al acestui cutit. Intr-o oarecare zi, ca oricare alta, aveam sa ma sacrific zeului-peste care avea sa ma transporte, in pantecele lui, in lumi nemaivazute, in care aveam sa visez in pace. I-am atins lama argintie de piele, intrebandu-ma cu un incredibil dor de moarte- Sa apas ?… Nu era insa momentul meu, era momentul de glorie al bunicii, asa ca am renuntat pentru moment la cutit si am iesit din capela blestemata in care corul funerar rasuna ca o adunatura de schingiuitori cu voci schingiuite. Am salutat cei doi gropari, care si-au continuat in liniste meseria aruncand in toate partile pamant fin, cu lopetile lor mari care ma fascinau prin asocierea cu absolutul teluric pe care il framantau. Unul dintre ei pufaia o tigara si canta incet, celalalt privea uneori in sus, ca si cum ar fi incercat sa restabileasca legatura intre cer si pamant pe care, atat de demult, omenirea o pierduse. Priveam totodata groapa care se adancea sub lopeti si ma gandeam la legatura lui Cioran cu groparul satului sau natal, cand juca fotbal cu cranii, in mod neo-hamletian, obisnuindu-se prin mijloace empirice cu viitorul sau statut de « specialist in moarte ».

          – Ce naiba faci aici, tinere ? Ai venit sa privesti locul in care ajungem cu totii ?

          – Nicidecum, prietene gropar. Eu sunt sigur ca nu o sa ajung aici. Aici este taramul corpurilor, cu nimic diferit de un cimitir de masini. Daca exista ceva pur in structura fiintei umane, atunci acel ceva nu are nevoie de lumea sensibila pentru a supravietui, caci este perfect circular si inchis in sine, deci inatacabil din afara.

          – Haide nu ma innebuni, exclama groparul printre dintii sai galbeni, nu esti cumva unul dintre acei studenti la filosofie care cred ca pot inlocui lumea prin concepte ? Si fiica-mea face parte din cercurile voastre de aberanti intelectualisti, imi zice ca nu vrea decat sa lucreze la cartea care va inlocui lumea. Eu ii spun ca este o proasta indoctrinata cu aberatii, ea ma priveste cu scarba si se inchide in camera. Merita o bataie buna, pe cinstea mea, numai ca mi-e teama ca daca as bate-o ar pleca in lume de capul ei. A mai avut incercari de genul, iar odata a incercat sa se sinucida cu pumn de pastile. A stat la balamuc vreo doua luni, dupa aia i s-a spus ca e libera sa plece… Mare greseala, daca ar fi fost dupa mine as fi tinut-o acolo pana i-as fi scos toate filosofiile din cap. Asa s-a intors acasa si s-a apucat de vechiile ei naravuri ca si cum nimic nu se intamplase…

          – Ar fi existat poate un moment in viata mea cand as fi dorit sa o cunosc pe fiica dumneavoastra. Acum mi-e teama ca un asemenea lucru nu se va intampla niciodata, suntem prea mici pentru a intelege ceva din toata nebunia ontologica care ne inconjoara. Iar eu sunt prea singur, prea inchis in propria-mi structura, ca sa mai pot spera ca as putea oferi odata unei persoane acel lucru de care are nevoie. Unele intalniri se produc prea tarziu pentru ca elementul salvator dintru ele sa se activeze. Exista un timp al salvarii si un timp al nenorocirii, dupa cum exista un timp pentru viata si unul pentru moarte.

          – Vorbesti la fel ca ea, nu poate omul sa va inteleaga. Sunteti prea… insetati de absolut. Pentru mine insa nu exista alt absolut decat acela al repetitiei. Lopata se loveste de pamant, patrunde in el ca un cutit printr-o bucata de panza…

          – Sau ca printr-o vena, am soptit eu cu ochii in pamant

          -… si apoi pamantul este propulsat in sus, acoperind o alta suprafata si intrand in noi legaturi cu marea masa de huma, spuse groparul vorbind parca altfel, ca si cum ar fi fost un altul, de dincolo de el, privind poate vesnic inspre cer, care pronunta aceste cuvinte si le expedia pe axa timpului. Observasem aceasta schimbare si devenisem din ce in ce mai atent, captat de ritmul cuvintelor sale, care imi aducea aminte de o filosofie distincta de a mea, dar care avea acea putere ascunsa de a se impune ca mod de viata :

          – Sunt un magician al pamantului si unul al repetitiei, continua el. Acestea sunt certitudinile mele, acesta este universul suficient de circular incat sa imi aduca linistea. Cateodata muncim noaptea, intelegi cat de minunat poate sa fie cimitirul noaptea, scaldat in parfum de iasomie si diverse tente de mov ? Aproape ca poti auzi gandurile fiecarui mort, sunt extrem de vorbareti, mai ales pe timpul noptii. Spui ca sufletul se separa de corp, eu cred insa ca exista o atractie a sufletului pentru carne, exista o revenire eterna a acestuia la ceea ce a fost. Prin urmare vorbesc, isi comunica sentimentele in modul specific. Uneori tot ceea ce auzi este o soapta, alteori, in miez de noapte, asisti la un adevarat concert de ganduri, iti patrund prin carne direct in minte si te modeleaza in feluri pe care nu le-ai fi anticipat vreodata. Vezi de ce aceasta slujba imi este suficienta, de ce delimiteaza realitatea pe care o doresc ? Nu am nevoie de sisteme kantiene pentru a comunica cu mortii, si prin aceasta comunicare poate sunt mai aproape de absolut decat filosofii tai, numai ca este alt absolut decat cel pe care il cauta filosofii.

          – Intr-o zi si vocile noastre o sa se contopeasca cu acest ocean de sentimente…

          – Si tocmai de aceea nu ma grabesc, vorbi el in acelasi mod, sorbindu-si propriile cuvinte, accentuand silabele si deschizand prin intermediul lor noi lumi, in care un gropar devenea altceva decat statutul tau si se pronunta ca filosof al simplitatii… Este timp pentru tot. Timp pentru auditie, timp pentru recital, si timp pentru eternitatea care se desfasoara intre acestea. Observ ca ai probleme cu obiectele ascutite, mainile alea spintecate nu arata prea bine. Esti insa un strain care s-a oprit pentru un moment la periferia existentei mele pentru a imi auzi soapta, iar daca pe fiica mea pot sa o judec dupa propriul sistem de referinta, pe tine nu am nici un drept sa te influentez cu privire la modul in care sa iti desfasori viata. Daca intri insa in clocotul postmodern al existentei, in care oamenii schimba produse in loc de sentimente, in curand vei orbi si vei surzi pentru tot ceea ce poate sa iti ofere lumea mortilor. Aici, in groapa mea, totul se desfasoara intr-un alt ritm, nu este niciodata prea devreme sau prea tarziu sa sapi precum un cautator de comori sau un saman interesat de oase. Singura realitate aici este aceea a actului de a sapa, si aceea a mortii. Prin urmare, daca vrei sa fii fericit, intoarce-te de la clocotul ratat al societatii si gaseste-ti ritmul, undeva la granita dintre viata si moarte. Este atat de liniste aici incat iti auzi propria respiratie, si fiecare fir de pamant face cat un univers…

          – Daca ti-ai ratat viata, este datoria ta sa nu iti ratezi si moartea.

          – Da, tinere? Ce ai spus tu acolo?

          – Doar un gand pasager care a apartinut odata unui mare filosof. Poate singurul care a inteles ca problema ratiunii este infinit mai putin importanta decat problema sensului vietii. Intotdeauna a fost un filosof non-paradigmatic, si tocmai de aceea academicienii depun mari eforturi sa ii terfeleasca mostenirea… cand poate, dintre toti, el a fost singurul care a inteles adevarul.

          – Nu stiu cine a fost filosoful dumitale, si sincer nu stiu daca ma intereseaza. Exista poate o incompatibilitate totala intre a trai filosofic si a face filosofie. Daca ar exista  doua categorii de oameni superiori, si s-ar revendica de la categoriile mai sus amintite, atunci cu siguranta as alege prima varianta, as prefera un mormant frumos unei eternitati petrecute intr-o biblioteca. Dar asta sunt eu, un simplu gropar suficient de matur incat sa realizeze ca lumea nu se desfasoara dupa chipul si asemanarea sa. Fiecare are de facut propriile alegeri, si fiecare isi asuma un mod de a fi. Si fiecare are de suportat consecintele alegerilor sale pentru toata eternitatea…

          I-am lasat pe gropar si pe mortul de dincolo de el, fiecare in linistea fiintei sale, unul fumand si celalalt privind vesnic inspre cer. I-am salutat din priviri, si m-am reintors cu pasi lenti inspre capela. De pe usa larg deschisa a aparut, in toata splendoarea sa, moarta, inchisa in sicriul ei de sticla si purtata de umeri de trei oameni vanjosi care se deplasau inspre groapa. Nu stiu cum trecuse timpul, de abia ii parasisem pe gropari si acum groapa era terminata, moarta era plasata in ea, oamenii incepusera sa arunce pamant peste cosciug, « in semn de sanatate », treptat urmele existentei unui om erau acoperite pentru totdeauna… toate, mai putin vocea sa. In ciuda forfotei generale, mi-am apropiat urechea de groapa, si pentru o secunda, numai una, mi s-a parut ca aud : « Nu sunt moarta, nu sunt moarta ». Am privit spre cer, apoi din nou inspre pamant, si mi-am inchipuit vocea Ei, catifelata si umeda, incarcata de visuri care nu se materializasera niciodata. Murise prea tanara, la varsta de 14 ani, in urma acelui accident de masina. Oamenii suspectasera o sinucidere care nu se confirmase niciodata. Numai eu stiam adevarul, doar eu primisem acel bilet prin care marturisea totul. Si acel bilet nu il aratasem niciodata, il tineam ascuns in podul unei case parasite unde de mult timp ne adapostisem de ploaie, si pentru prima oara ne sarutasem. Singura lumina fusese aceea a sufletelor noastre, si aceea a picaturilor de ploaie radiind in caderea lor dincolo de fereastra si producand plescaituri sumbre la contactul cu pamantul. Dupa atata timp, tineam minte fiecare detaliu al acelei intalniri : cum isi scosese pantofii si ii sarutasem talpa piciorului, cum statusem amandoi imbratisati in frig si adormisem in acest fel, cum ne trezisem la capatul ploii si priviseram impreuna curcubeul. “Nu ma vei parasi niciodata, nu-i asa? » ma intrebase atunci. De as fi avut curajul sa o imit, sa o fac sa promita acelasi lucru, oare lucrurile ar fi fost altfel acum ? In zilele acelea, ne regaseam unul in celalalt cu uimire si placere, eram amandoi vii si insetati de transformarile care se produc in viata. Urmase insa depresia, nebunia, nimicul. Si, cu cat ma intorceam in trecut pe calea gandului, cu atat realizam ca accidentul de masina, daca fusese un accident, curmase mai mult de o singura viata, aruncandu-ma in noaptea neagra a singuratatii, a viciului si a suferintei. Intr-o zi ma jucasem cu lama cutitului, imprimandu-mi in piele fiecare litera a numelui Ei, pentru a o putea cuprinde intotdeauna, inclusa in carnea si sangele meu. In rest, totul era incetosat, visele se amestecau cu realitatea, nu mai tineam minte cu exactitate nici momentul in care schizofrenia i se declansase, nici ceea ce simtisem atunci. Este ciudat cum suferinta descompune orice amintire, mai putin acele elemente care dor cel mai tare si care transcend orice limita potentiala a uitarii. Cu acele elemente ramasesem si eu, iar moartea oricarei persoane cunoscute nu era importanta decat in masura in care potenta amintirea mortii ei si a ceea ce simtisem atunci. Saptamani intregi ii vizitasem mormantul, ii vorbisem in fiecare zi despre mine, despre modul cum planuiam la randul meu sa imi iau viata. Niciodata in timpul acesta nu mi-a raspuns, a tacut si tacerea ei a trecut prin mine, abandonandu-ma disperarii. Daca groparul avea dreptate si mortii puteau intr-adevar sa comunice, atunci de ce nu primisem niciodata un semn de la Ea?

          – Hei, M., trezeste-te. Trebuie sa ne intoarcem acasa..

          – Si mortul ?… am inganat, pe jumatate inconstient de ceea ce ziceam.

          – Mortul, adica bunica ta, e in groapa.Dumnezeu s-o ierte…

          – Nu e in groapa, e intr-un spatiu dincolo de ea. In groapa nu e decat o cutie goala de iaurt, din care iaurtul a disparut demult, desi a ramas cu nostalgia cuprinderii.

          – Ce spui tu acolo?

          – Nimic, las-o balta. Oricum nu ai intelege. Unele lucruri trebuie experimentate in singuratatea gandurilor ca adevarul sa se desprinda din ele ca dintr-un rezervor empatic. Tu nu ai pierdut pe nimeni, vere… nu asa cum am pierdut eu…

          Oamenii treceau pe langa mine, uneori prin mine, eu stateam invizibil langa groapa. Aveau cu siguranta sa se duca la casele lor si sa se imbuibe cu coliva. Scena ma dezgusta, imi aducea aminte de sfarsitul balzacianului Mos Goriot, tradat de oamenii vietii usoare, inlantuiti fiecare in propria pestera, in propria fiinta, prevazuta cu o doza de indiferenta conservatoare. Pe de alta parte, auzeam ca « orice zi din viata trebuie judecata ca o sarbatoare », ca si cum aceasta motivatie ar fi continut, in structura ei, suficienta putere incat sa absolve omul de orice responsabilitate fata de propria demnitate. Mi-am adus apoi aminte de Leibniz si al sau « lumea asta este cea mai buna dintre toate » si mi-am revenit. Oamenii vor cu orice pret sa fie mintiti, isi folosesc resursele interne pentru a decupa realitatea, modifica cadrul in care traiesc si isi impun, in subconstient, sa admita falsul drept unica realitate posibila. Eu imi foloseam resursele ca sa visez, dar separam lumile intre ele cu suficienta luciditate incat sa platesc pretul pentru constiinta de sine. Si acest pret era uneori insuportabil, te aducea la limita oricarei rezistente, te dezgolea de tine si iti distrugea visele pana in clipa in care renuntai la viata de bunavoie. Atat de aproape fusesem de fiecare data de momentul distrugerii ultime, de acea atingere a paroxismului care sa transforme flacara mea interna intr-o explozie… Acum lumea se astepta sa particip la un ospat in cinstea mortilor, cand eu stiam prea bine minciuna ce statea la baza acestui lucru. Nu avea sa fie de fapt un ospat pentru morti, cat mai degraba un ospat pentru cei vii, o petrecere prin care acesti omuleti penibili si lipsiti de scrupule aveau sa aduca multumiri zeilor pentru a nu ii fi luat inca de pe acest pamant. Acesti oameni, cei vii, jucasera ruleta ruseasca cu ceilalti, in fata lui Dumnezeu, si castigasera. Oare cine avea sa primeasca urmatorul glont, si de ce eram atat de convins ca aceasta persoana, acest castigator al nimicului, aveam sa fiu chiar eu ?…

Reclame

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe octombrie 30, 2007.

19 răspunsuri to “Inmormantarea…”

  1. da, este mai mult, mult mai mult decat materia asta fizica…sufletul nu moare niciodata…nu cred foarte mult in Dumnezeu, asa cum este reprezentat in Biserica, dar cred ca exista o dvinitate, exista o sfera de energie undeva in Universul asta nesfarsit, iar de acolo se mai rupe uneori o bucatica de energie, tocmai pentru a se „incarna”, pentru a-si trai viata… interesanta comparatia deseu-mort…

  2. „Căci nu e nimic să te-nalţe mai mult/Ca faptul de-a fi iubit un mort sau o moartă/Devii atât de pur încât ajungi/În gheţarii memoriei/Să te confunzi cu amintirea/Eşti întărit pentru o viaţă de om/Şi nu mai ai nevoie de nimeni”…da, Mihnea, uneori e mai mult decât o simplă poveste.

  3. Astazi am revenit la obsesia mea eterna: ma refer la Waking Life. Interesant modul in poate fi surprinsa ideea trecerii in acest film, cu cata lejeritate caracterul dramatic al acesteia este dat inspre anulare, si totusi ce plina de semnificatie pare tocmai aceasta idee, a lipsei constiintei ca ai murit… Dupa Linklater, ceea ce numim viata poate fi la fel de bine repetarea eterna a ultimei pagini a povestirii noastre, proces care va inceta numai in clipa in care vom spune „Da” universului si ne vom ridica astfel dincolo de noi si iadul perceput ca repetitie… De altfel, dupa cum probabil ca ati realizat pana acum, groparul din Inmormantarea este dublat tot timpul de mortul de alaturi, iar prima replica asociabila acestui mort nu este alta decat cea in care se pronunta drept magician al pamantului si al repetitiei…

  4. Imi place cum scrii, imi place ca ti-ai asociat lucrarea cu celebra „Lux Aeterna” din Requiem For A Dream. As putea spune ca acesta este printre cele mai bune bloguri pe care le-am vazut recent, tocmai pentru ca este mai mult decat o colectie de ganduri si note de jurnal. Este inca tanar, totusi, avand doar 3 lucrari, asa ca ii urez maturizare la fel de frumoasa si tie cat mai mult succes in transpunerea ideilor pe hartie!

  5. fiecare sfarsit ne aminteste de propriul nostru sfarsit.de-asta plangem. de-asta ne e teama.
    pana la urma, lumea nu este altceva decat locul despartirilor(Cioran).

  6. Multumesc celor care au apreciat eforturile mele literare. Poate ca nu meritam sa fiu laudat, de vreme ce lucrarea nu era corectata si se regaseau anumite erori lexico-gramaticale de-a lungul ei… cu ocazia acestui comentariu, vreau sa mentionez totodata ca aceste greseli au fost corectate si ceea ce am publicat acum (3 noiembrie, ora 22) este varianta finala a lucrarii Inmormantarea. Pe viitor promit sa imi corectez lucrarile inainte de a le publica pe blog…

  7. Nu exista cuvinte care sa descrie ce am simtit cand am citit aceasta lucrare… si eu ma intreb in fiecare zi daca voi mai castiga la ruleta ruseasca inca o data, fara a sti macar daca imi doresc sa castig. Viata este doar cosciugul prefabricat in care ne respiram greutatea pacatelor…

  8. Obsedat de moarte cind traiesti,si vrind sa traiesti cind vei fi condamnat la moarte.
    Ai incercat sa ajuti pe altii cu probleme mai mari ca ale tale?
    Ca medicament autodepresiv.

  9. Este dificil ceea ce propui aici. Pentru a ajuta o persoana trebuie intai sa ti se ceara ajutorul, altfel implicarea ta intr-o problema pe care celalalt doreste a o pastra privata este o dovada a lipsei de demnitate. Mai mult de atat, este greu a il ajuta pe celalalt intr-o directie atunci cand nu esti de acord cu el. Majoritatea oamenilor, de exemplu, decupeaza realitatea in care traiesc pentru a o face suportabila, cu alte cuvinte au o atitudine struteasca, adapostindu-si capul in nisip si renuntand la constiinta de sine. Cum ai putea sa ajuti un om al refugiilor? Scotandu-l din starea sa prefabricata de bine intern si aruncandu-l intru o suferinta care sa aiba macar calitatea de a fi lucida? Lasandu-l in pace? Acceptand sa se refugieze in tine in clipa in care toate celelalte refugii se suspenda? Aici fiecare sistem etic va oferi un raspuns diferit: hedonismul va alege a treia varianta, eudaimonismul va subscrie la prima, deontologismul la a doua. Iar eu, nedorind a ma culca pe certitudini, nu voi subscrie la nici una dintre ele pana la capat.

    Ramane totodata incertitudinea rezultand din sintagma (probleme) „mai mari”: cum poti masura obiectiv o problema omeneasca? Cioran spunea extrem de simplu: „fiecare om considera ca problemele sale sunt cele mai mari din univers”, pentru ca sunt singurele probleme ale caror impact este resimtit in mod direct. Acelasi Cioran se referea intr-un pasaj din „Pe Culmile Disperarii” la faptul ca „nimeni nu sufera de suferinta altuia”, ceea ce este un lucru de bun simt, caci oricat de tare te-ar putea induiosa durerea fizica sau spirituala a unui alt om, aceasta nu va fi totusi resimtita ca parte componenta a propriei fiinte, deci ca atribut determinant. Prin urmare, intrucat suntem inseparabili de propria structura mental-afectiva, nu vom avea niciodata capacitatea de a trata problema celuilalt ca pe un lucru cu o valoare obiectiva, ci o vom fenomenaliza si o vom inchide dincolo de sine, intr-un registru interpretativ personal care va depinde de elemente trimitand inspre propria experienta.

    Nu am inteles, din pacate, ultima propozitie. Probabil ca ai vrut sa spui „antidepresiv” si a iesit „autodepresiv” dintr-o greseala de tastare? Nu vad cum un medicament isi poate cauza lui insusi depresie…

    Multumesc totusi pentru comentarii. Pari o persoana sincera si bine intentionata si apreciez asta.

  10. oh, viata, moarte si timp….viata e x/y/z, celelalte doua la fel, fiecare isi da cu parerea, multi se cred insetati de absolut.intrebarea „de ce” e data la o parte, fiind incomoda.la fel si intrebarea „ce este x, ce inseamna acel x”.hai sa ne lamentam in continuare ca altceva mai bun de facut nu avem.sau avem?!

  11. Mi-as permite sa te intreb daca ai inteles faptul ca acesta nu este un blog-jurnal, in care sa imi descriu eu experientele imediate, ce am mancat la pranz si la ce ora m-am culcat aseara. Acesta este un blog de fictiune, si sper sa nu fiu nevoit sa scriu, intocmai ca prietenul meu adrian georgescu, „orice asemanare a personajelor din aceasta lucrare cu persoane reale, in viata sau decedate, este pur intamplatoare si neintentionata”. Nu este vorba in aceasta lucrare despre un mod de a fi la care subscriu sau nu; exista numeroase opere la persoana I in care naratorul-personaj nu se identifica cu autorul. Poti spune ca aceasta este una dintre ele…

    Probabil ca exista in viata lucruri „mai bune de facut” decat lamentarea, chiar in cazul in care lamentarea te poate trimite inspre luciditate si responsabilitate si poate fi perfect justificata, chiar recomandata, in cazul mortii unei persoane care pentru celalalt a reprezentat un intreg univers. Ma indoiesc totusi ca scrierea de commentsuri retarde pe siteuri de literatura care ni se par, din diverse motive, antipatice, este unul dintre aceste lucruri „mai bune”.

    Daca vrei sa ma critici, fa-o la nivel ideatic, punctand elementele care ti s-au parut nepotrivite, sau la nivel stilistic. Altfel orice critica nu valoreaza mai mult decat un concept gol sau o intuitie oarba.

  12. „Pentru a ajuta o persoana trebuie intai sa ti se ceara ajutorul. Mai mult de atat, este greu a il ajuta pe celalalt intr-o directie atunci cand nu esti de acord cu el.
    Cioran se referea intr-un pasaj din “Pe Culmile Disperarii” la faptul ca “nimeni nu sufera de suferinta altuia”,

    Subscriu la parerea ta.

    Dar nici nu trebuie sa suferim de durerea altuia, nu ar ajuta cu nimic persoana in cauza iar noua ne-ar face mai mult rau.
    Ci, daca ni se cere ajutorul, ar trebui sa ii transmitem din forta si optimismul nostru, aratandu-i ideile care ne fac mai puternici.
    Asta in cazul in care suntem mai tari in lupta cu viata…

    Am vrut sa spun “antidepresiv”,scuze.

    Da,ai intuit bine,sunt o persoana sincera si bine intentionata ,imi place sa citesc ce scrii.
    Poate, ca sa imi frinez optimismul debordant, voi spune ca nu e bine sa vezi lumea doar in roz,cum nu e bine nici sa o vedem doar in negru.

  13. Moartea este ceva ce li se intampla celorlalti…
    Poate ai dreptate si in privinta acelei bucurii pe care o putem simti in fata mortii cuiva,pe motiv ca noi inca traim…
    Multe idei, unele profunde ,altele superficiale,unele imprumutate,altele proprii,prezentate intr-o forma accesibila ,as zice chiar placuta,totusi incompleta.Eu nu primesc raspunsul cautat.Ai inteles ceva desre moarte?
    Citind textul tau nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc cum ca probabil esti inca tanar.Sa nu crezi acum ca as fi genul de om care sa-si inchipuie ca varsta ar fi un argument in favoarea vreunei afirmatii,nici gand.Stii,candva cu ani in urma fusesem si eu fascinat de moarte,a fost o vreme cand ma speria,a urmat o vreme cand ma tenta,apoi toate astea au trecut,m-a prins viata ,m-a invartit prin toate mediile posibile,am trait cativa ani printre muncitorii ce-si castigau painea cu palmele,am trait cativa ani si printre cei ce cautau marea cunoastere si intelepciunea,am trait si printre cei ce vanau placeri,am testat pana si majoritatea drogurilor pe propria-mi persoana,am trait si dupa legile celor ce i se inchinau lui Mammon…
    Privind inapoi la anii mei de candva sesizez acum ca eram asemeni unui eventual extraterestru care s-ar uita de undeva de pe luna spre Pamant si si-ar inchipui ca stie cum e pamantul.Asa am fost si eu cu moartea,credeam ca stiu ce este deoarece am vazut pe cineva murind.Au trecut insa acele vremuri,acum nu ma mai fascineaza ,este doar punctul de la capatul fiecarei propozitii,nu are alta importanta decat sa instiinteze eventualele persoane interesate ca aici se termina ceea ce a fost de spus .Importanta mult mai mare are continutul acelei „propozitii”,viata in sine ,drumul parcurs si nu linia peste care vom pasii cu totii in final.Asa ca te intreb…atunci cand formulezi o parere despre moarte de fapt te joci un joc imbinand cuvinte sau ai cunoscut deja viata si astfel tragi concluzii in privinta mortii?
    O cutie goala de iaurt,ori ( -Antoine de Saint-Exupery,Micul print-o scoarta abandonata…) o bucata de carne abandonata in fata careia unii se lamenteaza „josnic” si „indecent”,spui tu si ma determini sa te intreb: ai cunoscut iubirea?Ai cunoscut macar o singura data un om intratat de bine incat sa-l iubesti?Ce ai iubit?Ganduri curate,sentimente pure,vise indraznete ?Nu prea cred,ai putut iubi cel mult cuvintele cuiva ca stateau marturie gandurilor ,ai putut iubi mana care drept alint ti s-a odihnit pe crestet,ai putut iubii ochii senini si zambetul,pasul facut spre tine ori mana ce te-a prins de mana.Daca ai iubit atunci ai iubit un om intreg,trup si suflet,daca ai iubit atunci intelegi de ce in fata unui corp ca oricare altul -din punctul tau de vedere- se poate lamenta cineva atat de „scarbos de omenesc”.Acolo unde tu vezi carne moarta ce in curand va incepe sa puta un altul vede mana care a trudit candva sa puna o paine pe masa,vede gura care a rostit candva vorbe de mangaiere iar acum inchisa e pe veci,vede buze ce au zambit iar acum sunt inghetate in urma unui ultim spasm.Poezioarele despre ceva pur si circular si inchis in sine ,intangibil etc,sunt vorbe goale,la fel putem afirma si ca daca este ceva pur atunci trebuie sa fie ceva deschis ,atotcuprinzator ,aflat in perpetua interactiune cu universul,ce sens are insa sa afirmam ceva atata timp cat orice afirmatie am face are tot atatea sanse de a reprezenta ceva adevarat?Stii tu,sau stie cineva ca exista suflet?Ca exista ceva dincolo de moarte?Eu nu stiu,spun doar ca din punctul meu de vedere ce nu se manifesta nu exista si cred ca este pierdere de vreme sa inceri sa definesti ori sa-ti faci o imagine de vre-un fel despre un lucru care s-ar putea sa nu existe.Daca vreodata vom avea dovada existentei vietii dupa moarte ori dovada existentei sufletului atunci o vom avea ca urmare a unei manifestatii de vre-un fel,manifestatie care ne va spune cate ceva despre caracteristicile acelei existente ori despre caracteristicile acelui suflet…pana atunci insa cred ca este o dovada de intelepciune sa te preocupi de viata si nu de moarte.Acest „nimic”care iti da ocazia sa te manifesti, sufletul acela pur,daca exista ,indiferent cat ar fi de intelept sau de cum o fi fara un corp fizic nu se poate manifesta in lumea asta asa ca eu zic sa ne bucuram de fiecare zi in care putem interveni in derularea evenimentelor,daca este ceva dincolo si avem un suflet nemuritor atunci vom avea la dispozitie o vesnicie sa despicam firul in ‘spe ,de ce am pierde timpul alocat vietii cautand raspunsuri despre moarte? Este un timp al semanatului si un timp al secerisului…
    Din punct de vedere literar scrii acceptabil,nu vreau sa te laud caci ti se suie la cap,asa poate te ambitionez si in cativa ani iti voi vedea cartile pe rafturile mele.

  14. Validul- se vede ca esti o persoana cu experienta. Acest lucru poate fi sugerat macar de catre modul tau de a scrie (presupunand ca nu as avea incredere in mica autobiografie pe care ti-o faci mai sus, tinand cont ca pe net se poate spune orice si majoritatea lucrurilor spuse raman neverificabile). Dincolo insa de acest lucru, va trebui sa repet ceea ce am afirmat deja intr-un comment anterior- nu orice opera scrisa la persoana I presupune o identitate absoluta intre naratorul-personaj si doctrina exprimata de acesta, pe de o parte, si autorul lucrarii respective cu propriul sistem de idei, pe de cealalta. Bucata de literatura de mai sus nu doreste a epuiza vreo tematica, nici a oferi vreo varianta filosofica sau un raspuns de natura totalizatoare asupra mortii. Daca doresti sa discutam filosofic la cel mai inalt nivel despre existentialism si toate celelalte, mi-ar face o deosebita placere, dar exista un cadru distinct pentru asemenea preocupari. O opera literara, mai ales fiind proza scurta, vrea sa prezinte in termeni putini o stare de spirit potentiala, fara a avea macar pretentia ca ea s-ar actualiza vreodata in modul exprimat la nivelul lucrarii. Asta apropo de ceea ce am scris.

    In ceea ce priveste viziunea ta despre viata, pot sa zic ca a interpreta lucrurile drept ceea ce sunt, in virtutea caracterului absolut intrinsec, nu stopeaza nici o discutie despre moarte sau elementele adiacente. Dimpotriva, as putea zice, o viziune de acest gen faciliteaza raportarile la moarte in masura in care doresti a nu te limita la argumente de natura empirica pe care sa le aduci in favoarea modului de viata adoptat. Constiinta de sine a omului il reclama ca fiind orientat inspre o finalitate naturala, si pentru a respinge aceasta idee ai nevoie de o trecere interpretativa prin moarte si prin ceea ce inseamna opozitia dintre existenta si fiinta, care este aceeasi cu opozitia dintre potentialitate si act. Nu o sa stau acum sa fac intreaga schema ontologica a acestui argument, exista un cadru privat, pe messenger, in care se poate incerca o asemenea realizare. Dincolo de acest lucru, elemente precum „sufletul” si „viata ulterioara” sunt simple lucruri de presupus, nu vei gasi niciodata un argument ultim inspre a le sustine, caci ele nu se vor infatisa niciodata eului sub forma proprie, ci doar in sens numenal. Nu am vrut sa sustin, in aceasta opera, nici o doctrina idealista sau transcendentala in defavoarea uneia care ar arata ca viata este „aici si acum”, nici nu cred intr-o stare de gratie tangibila post-mortem. Nimic insa nu ma opreste a acorda un set de perspective apropiat de acest sistem de credinte personajelor operei mele, intre mine si ele existand o bariera ideatica clara. De aceea, repet – faptul ca trupul oricarui mort este un element scarbos sau altele de aceeasi natura nu constituie in mod necesar „punctele mele de vedere”, ele sunt punctele de vedere ale personajului-narator. Literatura nu inseamna scriitura de jurnal, in care sa nu pot sa trec dincolo de mine deloc. Dimpotriva, as considera ca un scriitor este un om al metamorfozei si al sufletelor multiple, in sensul in care in fiecare opera devine un altul, iar personajele sale capata imprevizibilitate si, prin urmare, autenticitate. A scrie despre moarte nu inseamna in mod necesar a fi obsedat de moarte, asa cum a scrie despre optimism nu presupune in mod necesar o atitudine ludica sau o stare de refugiu in fata suferintelor pricinuite de viata…

    In cele din urma, imi permit sa iti multumesc pentru considerentele din finalul commentului, desi trebuie sa recunosc ca mi se pare usor redundant a vorbi despre laudele care „mi s-ar urca la cap”. Nu poate veni nimeni din exteriorul tau pentru a iti imprima un mod de a face literatura sau a te ambitiona sa devii mai bun decat esti, cu exceptia cazurilor rare in care persoana respectiva este totodata una care sa se apropie de tine in virtutea unui contact empatic. Singurul element prin care as putea deveni „mai bun”, asadar, este acela al asumarii voluntare a unui mod de a fi, si numai aceasta paideia imi va imprima un parcurs existential specific si un sistem personal de valorizare a lucrurilor conform experientei (presupunand ca a invata este un proces constant si nelimitabil)…

  15. As adauga si eu cateva cuvinte, ca proaspat cititor al acestei lucrari- mie mi s-a parut a fi foarte bine pusa la punct, mai ales ca, uitandu-ma totodata asupra comentariilor la „Visul”, am inteles ca aceasta se dorea a fi o simpla introducere pentru un proiect de dimensiuni mai mari (sper sa nu ma fi inselat). Nu cred ca moartea este o tematica numai pentru tineri, sau una care sa se constituie ca obsesie numai in randul lor. Altfel miscari precum existentialismul ar fi reduse la simple manifeste juvenile, ceea ce ar fi nelegitim sa afirmam din punct de vedere filosofic. Insusi numarul mare de comentarii al acestei lucrari cred ca arata dincolo de orice dubiu ca moartea constituie o obsesie generala a oamenilor, extrem de naturala, iar intreaga filosofie nu vine decat sa circumscrie si sa reliefeze aceasta problematica. Nu ai cum sa fi ignorant fata de ceea ce se va intampla cu propria persoana, pentru ca nu putem concepe acest „nu vom mai exista”, si o asemenea afirmatie este in acelasi timp calea catre angoasa si adevar. O fi vorba despre fictiune la nivelul lucrarii, intr-adevar, dar asta nu inseamna ca tema care constituie fundamentul fictiunii respective este una gresit abordata… nu cred de altfel sa existe o abordare gresita a unei probleme precum moartea, pana si fanatismul anumitor pozitii este justificat prin faptul ca este potentat de teama fata de necunoscut. Moartea ramane principalul subiect de analiza al vietii umane, iar faptul ca nu exista raspuns ultim la el nu il face sa fie decat mai popular, pentru ca nu se epuizeaza niciodata…

  16. Salut. Ti-as fi recunoscatoare daca mi-ai zice cine interpreteaza la pian. Ma refer la videoclipul luat de pe youtube pe care l-ai postat. Merge de minune drept coloana sonora la un filmulet pe care tre’ sa-l fac. Ms anticipat.

  17. Din pacate nu pot sa iti raspund la aceasta intrebare. Probabil ca stii foarte bine ca varianta clasica a melodiei, care reprezinta coloana sonora a filmului Requiem For A Dream, poate fi gasita extrem de usor pe Dc++ si in alte locatii. Cat despre aceasta varianta specifica, daca te uiti la numeroasele comentarii de pe you tube, o sa vezi la un moment dat o serie de raspunsuri din partea autorului (realizate sub un id specific). Poate ar trebui sa te adresezi lui la aceasta adresa… desi daca te ingrijoreaza drepturile de autor, politica you tube iti permite sa extragi orice de la ei inspre reproducere chiar fara permisiunea scrisa a autorului.

  18. Tu, Mihnea, esti un geniu, sa stii! Sa nu te indoiesti niciodata de asta si sa nu incetezi niciodata sa scrii! Sper sa mai vb pe mess.

  19. Multumesc mult, Alessia. Nu m-am considerat niciodata in felul acesta, ci doar un fidel slujitor al starilor mele de spirit… Adresa mea iti sta la dispozitie, imi face placere sa vorbim. Si asta nu neaparat pentru ca ma lauzi 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: