Despre „happy-joy”

(Articol publicat in Orizonturi Culturale nr. 21)

De la Aristotel incoace, avem sedimentata in cultura mondiala ideea de scop (telos), alaturi de toate implicatiile de rigoare. Filosoful grec a reusit de altfel sa fie primul care sa acorde atentie psihologiei umane din perioada sa- la fel cum categoriile fiintei sunt derivate din cele mai generale intrebari pe care Aristotel le auzise pe strazile ateniene, necesitatea scopului apare din constiinta fiintei de a fi vesnic orientata inspre ceva. La o prima vedere, aceasta „descoperire” a scopului ca principiu poate parea o banalitate, insa in adevar ea inseamna recunoasterea marcii devenirii insesi. Caci nu poate exista devenire fara orientare, fara o anumita directionare si o anumita distanta de parcurs. Aceasta distanta poate fi exprimata ca drum al fiintei individuale inspre maturizare, ca transformare a sa intru ceea ce este de fapt, ca aducere a potentelor cele mai reprezentative ale acesteia intru actualitate. La origine, procesul se desfasoara in mod firesc- exista un Bine ordonator, echivalent ulterior cu Dumnezeu, de unde scopul fiintei poate fi extras, el fiind atat unul de natura etica, cat si unul transcendental, vizand valorizarea lumii ca opera estetico-vitala. De aici diverse variante ale lui „must do”, plasate de obicei in serviciul ideii redemptiunii si a sperantei vietii vesnice. Iar pentru doua milenii, acest proces va ramane in linii mari acelasi.

Noutatea apare insa odata cu „moartea lui Dumnezeu”, cu alte cuvinte, odata cu nevoia reevaluarii tuturor valorilor. Omul modern trece asadar din etapa credula, pozitiva, intr-o etapa profund sceptica, iar adaptarea vechilor valori la noile criterii si noul sau mod de viata se pronunta aproape ca o imposibilitate. Peste noapte, insa o noapte care a tinut vreun secol, omul a invatat sa traiasca in absurd, a invatat ca „viata este aici si acum”, ca in locul a doua lumi cu care sa opereze (actuala si transcendentala) trebuie sa se rezume la una. A fost un proces de invatamant desfasurat in conditii de criza, caci este greu sa renunti la garantia unei figuri parentale sau a unui principiu coordonator in favoarea a ceva de natura contingentei, in ciuda redefinirilor de sine potentiale pe care o asemenea renuntare le implica. Evident insa ca o asemenea redefinire nu a putut ocoli ideea de „scop”, si nici continutul sau particular ultim: fericirea.

Aristotel se refera la fericire ca eudaimonia, stare de gratie determinata de o viata armonioasa, in care moderatia devine totodata varf valoric al manifestarilor umane. Unii contemporani de-ai sai o vad ca hedone, placere, desfasurata valorico-estetic fie in sens cantitativ, fie calitativ. Dar dincolo de toate aceste sub-categorii, preferinta pentru fericire ca scop este neindoielnica si se mentine aceeasi indiferent de contextul filosofic invocat. In epoca absurdului insa, absenta unui scop comun, general valabil, cu alte cuvinte eliberarea omului de sub tirania ne-conditionatelor externe, arunca fericirea intr-o stare de criza. Omul apare ca fiind singur pe lume, trebuind a-si alege drumul de urmat, fara speranta unei vieti ulterioare care sa il mantuiasca in functie de conotatiile vietii sale curente. Dincolo de refugiul sau transcendental, el este golas si stingher, iar transformarea sa in arhitect al propriului scop il arata pus intr-o pozitie pe care nu era pregatit a si-o asuma ca atare. Prin urmare, structura psihologica precara a omului s-a grabit sa inlocuiasca fericirea dependenta de Dumnezeu cu un alt model, reprezentand aparent o eliberare de aceeasi natura cu absurdul insusi de sub sfera conditionarii. Omul postmodern a ajuns asadar a se revendica de la „fericirea neconditionata”, pe care si-o impune, mai mult decat drept scop, drept caracteristica a priori. Cu alte cuvinte, in noua sa viziune, el s-a nascut gata fericit, iar fericirea insasi a devenit un fel de bun tranzitiv, un obiect-comun usor de extras din simpla convietuire sociala.

Exprimandu-ne heideggerian, vietuirea laolalta cu ceilalti este un existential, iar fericirea, consecinta sa directa. Insa daca privim mai in profunzimea acestei fericiri, vom constata artificialitatea ei intrinseca: caci, asemenea unui creier afectat de spirochete ca urmare a sifilisului, mintea omului postmodern si-a asumat fericirea fara o analiza lucida a conditiilor de posibilitate ale acesteia. Si pentru ca fericirea a capatat, prin asumptie, un grad de veridicitate mai mare decat multe dintre elementele lumesti care o contraziceau, aceste elemente au trebuit a fi artificial amputate, aruncate dincolo de cadrul intim de manifestare al fiintei individuale. Pentru a folosi o metafora, omul si-a introdus struteste capul in nisip, iar senzatia de bine inerenta l-a facut sa creada ca este inventatorul fericirii. De aceea epoca actuala este epoca lui „happy-joy”, in care aproape ca nu ni se mai permite sa fim nefericiti, iar daca totusi suntem ca atare, ni se spune ca facem ceva gresit, ca am esuat la intelegerea starii de fapt a lucrurilor. Pericolul marginalizarii este infinit mai ridicat pentru o persoana care se recunoaste a fi nefericita, intrucat nefericirea sa ar putea, la limita, sa fie transmisibila, asemenea unei infectii a spiritului. Gradul ridicat de artificialitate si posibilitatea infantilizarii nu sunt insa singurele pericole ale „happy-joy”ului postmodern: cel mai mare pericol este stoparea devenirii insesi. Cu siguranta, s-ar putea zice, suntem dependenti de lucruri, de situatiile determinate de lucruri si de traiectul nostru prin viata. Ori o fericire „neconditionata” este monstruoasa din cauza ca extrage omul din aceasta dependenta absolut naturala, il invata ca, indiferent de aparentele mizerabile ale realitatii, trebuie a intampina totul cu un zambet, ca si cum acesta ar oferi raspunsul la toate. O asemenea atitudine insa ne arunca dincolo de necesitatea oricarei cautari de natura perfectionarii spirituale. Daca fericirea nu mai este pusa la capatul unui drum echivalent cu propria noastra viata, ci la inceputul acestuia, drumul nu se va mai produce niciodata, cu alte cuvinte insasi speranta Supraomului nietzschean va fi aruncata in dizgratie. Orice om, la limita, este un cautator de mai bine, insa societatea ne inoculeaza doua idei avand un grad ridicat de perversitate: 1) ca nu exista mai bine ; 2) daca exista mai bine, atunci acesta este cunoscut de catre constiinta colectiva a societatii, prin urmare singura speranta de obtinere a acestuia este renuntarea la propria cautare in favoarea punerii vietii la comun. Prin urmare, omul este extras de pe propriul traiect si aruncat in impersonalitatea lumii postmoderne. Insa singura „fericire” pe care este capabil a o obtine aici este cea a „senzationalului”, iar aceasta este mai degraba un opioid. Cu siguranta, mass-media si celelalte mijloace de exprimare sociala sunt contaminate de goana dupa ceea ce sfideaza „normalul” sau „banalul” sau „cotidianul”: insa toata aceasta goana este explicata tocmai prin liniaritatea fara speranta pe care traiul la comun o implica, tocmai prin nevoia de a gasi alternative la banal acolo unde nu exista de fapt alternative la banal. Avem aici deja o dubla artificialitate, una situata la nivelul fericirii ca idee, alta la nivelul exprimarii sale. Ori ceea ce rezulta din acest proces de modelare este un om care si-a pierdut contactul cu sine, un fel de masinarie cu o unica stare spirituala care crede ca ar fi fost dintotdeauna destinata acesteia.

In teorie, ca un eseist care se respecta, ar trebui sa inchei acest eseu printr-o serie de solutii la problema invocata. Insa pericolul care-l pandeste pe cititor la acest nivel este acela al inlocuirii unei paradigme exterioare printr-o alta. Poate ca alternativele la „happy-joy”ul artificial ar trebui sa ramana asadar personale. Cu siguranta, societatea postmoderna este atat de bine construita incat a anulat ideea „inamicului de clasa, rasa, etc”, prin urmare si posibilitatea de constructie automata a unui grup de la nivelul caruia sa apara „tipatul disperat al schimbarii”. Ori tipetele indivizilor sunt mult mai usor de ignorat sau reduse la tacere decat acelea ale grupurilor. Ne situam asadar intr-o criza a luarii de atitudine, caci societatea postmoderna ii reprezinta pe toti si totusi pe nici unul. Probabil ca pericolul cel mai mare la acest nivel este o implozie generala, care sa se transforme intr-o rabufnire frustrata a indivizilor care au suferit prea mult fara a fi constienti de asta. In acest caz, s-ar ajunge la o situatie similara bellum omnium contra omnesului din care au aparut primele forme sociale, la un haos general si lipsit de speranta, asa cum de altfel a prognozat Thomas Hobbes. Dincolo de toate acestea insa, ramane pentru moment a suporta „happy-joyul” mirosind perfect a plastic si tratat cu conservanti pe care viata intru absurd ni-l propune…


Anunțuri

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe Martie 21, 2010.

2 răspunsuri to “Despre „happy-joy””

  1. traim in epoca fericirii inca de la Aristotel, insa uitam ca el impletea fericirea cu virtutea, adica, la limita, in termeni utilitaristi, vrem beneficii fara costuri. Asa ca ne framantam si ne aruncam in goana dupa nimic, ne sufocam si ne alintam cu un freamat pustic, caci totul este in ultima instanta doar un sambure sfios ce ascunde adevarul. cine vrea adevar? cine cauta sa mai fie virtuos, poate burtos? nimeni! asa ca, hai sa ne infulecam, totul este in acord cu implinirea suprema!

  2. Offshore – Intr-adevar, cam asa stau lucrurile. Nu cred ca asta si-ar fi dorit Nietzsche pentru om cand a afirmat caracterul neconditionat al individului si eliberarea de sub tirania ratiunii… Dar, la limita, stia el mai bine ca la Supraom nu se ajunge chiar asa usor, ca intregul proces, intreaga transformare ontologica trebuia, in primul rand, asumata, iar in al doilea rand, traita. Ori omul postmodern, dupa cum am afirmat si in „Termination Notice” a inteles prin asta mai degraba ca trebuie sa ajunga criminal pentru a putea deveni hedonist si alte traznai metafizice derivate din frustrari seculare. Poate ca suntem mai putin pregatiti pentru libertate decat am fi crezut…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: