A fi tragic…

I. Este umed. Locul acesta este umed, cleios. Un fel de placenta tine loc de pereti. Tavanul este solzos, acoperit pe alocuri cu alge. Din cand in cand, au loc cutremure, insotite de alunecari de teren. In interiorul si exteriorul meu. De l-as putea prinde pe nenorocitul care a lasat robinetul deschis, l-as omori in bataie. Si totusi, nici nu stiu daca o asemenea persoana a fost inventata…
II. Sunt singur. Atat de singur incat am uitat ce este singuratatea si ce este omul. Iar in locul unde ma scurg nu sunt oglinzi, nici lumini precum franturile de vise. Reflexia iti este asigurata doar de apa tulbure…
III. Miroase uneori a mancare stricata, ca si cum ar exista o bucatarie abandonata pe aici de la inceputurile lumii. Ramasite lemnoase plutesc la suprafata si imi ingreuneaza mersul. Iar eu ma deplasez neincetat, desi am certitudinea cercului. Ieri am fost tot aici, alaltaieri la fel. Dar nu ma plang, si chiar daca as incerca sa o fac, as constata doar ca mi s-au uscat lacrimile. Dincolo de tot, am aflat macar unde ajung sinucigasii. Nu in smoala, ci in apa. Si intr-o incredibila singuratate…
IV. Ieri am cugetat la soarta mediocrilor. Cu siguranta ca au sfarsit mai bine decat mine. Un Mercedes la scara, Kinder Joy si tequila de trei ori pe zi, lumanari romantice la restaurantul din colt… o noua dantura poate pentru babe. In fond, sunt dupa chipul si asemanarea Lui, nu? Iar cine se aseamana se-aduna.
V. Cu mult timp in urma, ma consideram special. Ca un fluture deschizandu-si aripile pentru prima oara, sub privirile stupefiate ale viermilor. Acum ma stiu doar defect, si extrem de umed.
VI. Din cauza fluxului, o sa ma scufund pana la gat in aceasta mocirla semidigerata. Privesc apa cum imi patrunde in oase, ca la reumatici, cum imi aspreste carnea sub apasarea-i murdara. Probabil ca nu imi ramane decat sa inchid ochii, sa ma declar multumit si sa-mi continui drumul. Mergand-inotand si gandindu-ma vesnic la moarte.
VII. Aseara s-au aprins lumini pe care le considerasem apuse. Mi-am vazut, in spatele mintii, fiica. Frumoasa, cu fruntea lata. Ludica si indaratnica. Ca mine. Poate cu un oarecare plus… ea nu o sa se sinucida niciodata. Va ramane sa guste din Soare, si sa isi spele pielea in praf de licurici. O copila… jucandu-se cu tatal sau, sau cu amintirea lui. Nici macar nu imi amintesc daca am iubit-o.
VIII. Cutremur de 6.5 grade. Valuri mari. Noroc ca nu se poate muri decat o singura data, vorba lui Shakespeare, altfel mi-ar fi trebuit branhii pentru a ma simti in siguranta. Siguranta… iata ceva ce nu am mai avut demult, in ciuda unei vieti incarcate de moderatie. Sunt condamnat la angoasa, sa o port cu mine peste tot, asemenea unei umbre cu respiratie putreda. Si totusi, cum am facut-o? Si de ce?
IX. Am murit in somn, usor, sigur… somniferele si-au facut efectul, poate chiar mai repede si mai bine decat ma asteptasem. La acest capitol am trecut, mai bine decat in facultate, si decat in noaptea nuntii. Ramane a doua intrebare, si incerc sa-mi pun ordine in idei. Am facut-o intrucat eram fericit, inconjurat de liniste. Si am simtit ca era momentul oportun. Inainte de a suferi, si niciodata dupa… iata cand se cuvine cu adevarat sa te sinucizi.
X. Astazi simt ca se va intampla ceva. Nu stiu inca ce, o „chestie” poate, iar cand folosesc „chestie” am impresia ca este le mot juste. Pentru ca sunt sigur ca se va intampla. Ca si cum ar fi a doua oara cand ma traiesc intru moarte. Ceea ce, la limita, nu este nicidecum exclus…
XI. Am invatat sa fiu deschis la orice. Ca un volum antic, dorind sa fie admirat de catre mititei. Chiar am inceput sa cred in Dumnezeu, indiferent daca veti zice ca este pentru ca sunt batran de penibil si singur ca un mort. O fiinta deasupra fiintelor particulare… de ce nu? Ea era credincioasa, si se lauda chiar cu credinta ta, contestandu-i tatalui ateismul. Infruntandu-i chiar ironiile narcisiste. Sa fi fost doar o senzatie?…
XII. Este o certitudine. Cobor. Am inceput a cobori, incet, fara graba. Terenul s-a surpat sub apasarea rece a apei, iar acum simt bucuria dulce a evadarii. Si nu ma tem de nimic in mod special, poate doar de ceva febra musculara…
XIII. Undeva in pelerinajul meu am sa gasesc poate un dulap cu haine, imbibate de parfumul ei. Am sa ma imbrac cu ele si in ciuda unui grad de ridicol feminin o sa ma simt acasa. Si poate ca atunci am sa revad si Soarele. Imi este dor de Soare. Lumina de aici e artificiala, si nespus de rece. Trebuie sa existe undeva si lumina calda…
XIV. Aud zvonuri. Voci stridente, artagoase, dincolo de pereti. Si nu, indiferent de consideratiile voastre preliminare, nu sunt nebun. Nu auziti? Ma implora sa ies. Si iata ca terenul devine solid. „Impinge, impinge”. Ce sa fie asta? Chiar si dupa moarte, nu este deloc normal sa auzi voci…
XV. Din nou cutremur. Si mai puternic decat precedentul. Se formeaza afluenti, rauri de purpura incarcate cu grohotis. Ma las in voia lor, stiind ca voi atinge in cele din urma oceanul. Si sunt ejaculat…
XVI. De abia acum inteleg de ce copiii plang. De ce unii copii plang. Sa privesc chipul ei, inca o data, prin ochi de bebelus… ce oroare! Sa ii simt atingerea pe o piele noua, straina si scarboasa, de porcina. Fiica si mama a aceluiasi om…
XVII. De abia o mai recunosc. Este batrana si hada. Dupa cum eu sunt tanar si had, fiind mai batran decat moartea. De ce oare sinucigasii nu sfarsesc niciodata la nastere? Poate pentru ca, atunci, lumea ar capata sens…


Ma cutremuram, iar lacrimile continuau sa ma incomodeze, ca si cum s-ar fi transformat intr-un set secund de pleoape calde. Dar nu se intamplase de fapt nimic. Trebuia doar sa o iau de la capat- si candva, undeva, sa-mi trambitez inca o data esecul, din postura de fiu. Poate printr-un pistol, sau un cutit, sau treizeci de somnifere…. sa urmez asadar destinul bunicului meu, avand acelasi suflet ca mine. Intelegand ca viata se bazeaza pe contingenta, si pe vid.
Ce lume absurda, ce lume lipsita de temei ! O lume in care vrei sa plangi ca un adult si scancesti ca un prunc. Si te vezi prin ochii altora, si innebunesti. Si apoi te pierzi in labirinte ridicate pe timpul noptii. Si uiti ca este noapte, si confunzi decesul cu zorii. Oare am iubit-o? Oare m-a iubit?
Si intrebarea copilului se propaga in mediul cosmic, pulsand vertical, in timp ce linistea aerului anunta paradoxala disparitie a unui om, a unei specii, a unei ere. Asculta! A inceput cuvantul sa vorbeasca!…

Anunțuri

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe Martie 23, 2010.

13 răspunsuri to “A fi tragic…”

  1. Simply wonderful. Am observat ca de obicei vrei comentarii critice, dar de data asta… sorry, bad luck. It’s just perfect.

  2. Foarte compatibil cu legea lui Murphy articolul. Se pare ca nici de o reincarnare ca lumea nu mai putem avea parte… Univers idiot !

  3. Sin-ful eater- Esti tu prea draguta, ca de obicei. Sau e de efect articolul. Sau poate ambele 🙂
    Andreea- Intr-adevar, ca sa citez aproximativ din „Dead Like Me”, „in this universe, bad people are punished by social laws; and good people are punished by Murphy’s law. So either way, u’re screwed”…

  4. a fi tragic….sau cultivarea unui soi de autocompatimire extrema din care faci motiv de lauda si de identitate. poate pentru ca te scoate din zona celor „multi si care traiesc in afara constientului” si te face sa fii „special” (vezi „Heroes”).
    maretie? nu e nimic maret in a fi slab, in a fi invins. dar tragicul e cultivat ca fiind maret de prea multe secole ca sa nu fi contaminat deja orice filosofie „moderna” (cu cateva exceptii, desigur) – aci, filosofie ca sistem de valori/perspectiva asupra vietii.
    nu e nimic mai usor decat sa fii tragic. oh, comoditatea asta, bat-o vina…si fuga de asumare a raspunderii…copiii mei, cat de mare e intunericul din lumina voastra!
    nu, nu e nimic maret, dar iti ofera sentimentul placut al propriei importante si al falsei autoritati de a da sentinte cu caracter de lege: eu am „adevarul” meu, stiu eu mai bine, lumea care zice ca se poate si altfel ori bate campii cu gratie, ori se autoamageste ca nu cumva sa vada ca totul e mizerie si angoasa….
    intr-un final, angoasa si mlastina sunt doar autoamagiri, ego-ul uman nu suporta sa admita ca e vina lui. s-ar strica bunatate de imagine de sine si s-ar schimba decorul mult prea mult ca sa permita chiar si vagul sentiment de siguranta pe care il ofera stabilitatea si permanenta angoasei. iar cum homo (care ar trebui sa fie) sapiens e un animal cu instincte la fel de animalice, refuza sa vada ce e dincolo de gardul propriei autoamagiri.
    la fel cum nicio pisica nu se simte bine intr-un mediu nou, oricar de bolnava ar fi ea si oricat de confortabil si sanatos ar fi mediul in care ai duce-o. daca lasi la latitudinea pisicii, va alege sa fie bolnava, sa traiasca in acelasi mediu nesanatos doar pentru ca are nevoie de siguranta.

    daca ea l-a iubit?…nu.i-a fost doar mila de el si avea prea mare nevoie de depresie constanta pentru a-si pastra identitatea…
    daca a iubit-o?…nu. i-a servit drept marioneta, copilul a renuntat la papusile de ceara pentru una umana….si cam atat. nimic tragic, nimic maret. doar copilarii.

    nota: „tu” are valoare impersonala in comentariu.

  5. 1) sincer nu inteleg ce are de a face usor/greu cu toata problema. Sa presupunem, prin absurd, ca as fi de acord cu tine ca este usor sa iti plangi de mila, etc., atunci cand viata ta se duce dracului, insa ce legatura are asta cu starea de fapt a lumii? Crezi ca daca ar fi mai greu sa iti plangi de mila, atunci s-ar cuveni in mai mare masura sa faci una ca asta? Indiferent daca este usor sau nu, convenient sau nu, adevarul este ca vietile oamenilor se duc de cele mai multe ori cu adevarat dracului, din motive pe care le-am expus de altfel si in articolele anterioare si de care probabil ca esti constienta si tu.
    2) „Eu am „adevarul” meu” (citez din tine)- in general cei care se sinucid nu o fac pentru ca au adevarul lor, ci pentru ca lumea nu mai poseda adevar. Si, precum am afirmat in Viata intru Absurd, exista o prapastie destul de greu de trecut intre Sisiful singuratic si cel care reuseste sa creeze noi forme de socializare pentru a putea supravietui.
    3) Bucata asta de literatura asta promova insa o alta varianta a intregii povesti- a te sinucide „inainte de a suferi, si nu dupa” pentru ca actul sa capete sens. deci acel „a avea nevoie de o depresie constanta” pe care il invoci aici nu isi are locul in lumea personajelor din interiorul acestei proze.
    4) Nu cred ca cineva cauta sens in depresie, cred ca dimpotriva, cu totii cautam alternative la aceasta. Pe fundalul faptului, recunoscut de altfel de psihologia/psihanaliza moderna, ca instinctul de conservare este cea mai puternica instanta a fiintei. Cand nu ne iese jocul cu neantul si cadem in ghearele disperarii, ce ramane insa de facut? Eu unul nu cred ca exista o MORALA demna sa regleze sau sa condamne o persoana aflata in criza depresiva. Nici sa gaseasca intru sine superioritatea necesara afirmarii ca toata criza omului X este o copilarie. Rata de sinucideri din Europa ajunge la 2% si fara o asemenea morala…

  6. sinucigasii: da, adevarul lor e ca lumea nu mai poseda adevar. aceasta credinta are pentru ei valoare de adevar(sunt absolut convinsi de acest lucru).

    comment-ul meu: nu condamn pe nimeni(tonul folosit a fost „creat” special pt a obtine o reactie – reactia la care m asteptam, de altfel), pentru ca stiu despre ce vorbesti(si nu din carti stiu astea). morala care se aplica in cazurile de acest fel? legea naturala – in orice specie, cel mai slab e condamnat. iar noi suntem animale constiente care se supun aceleiasi legi.
    inca ceva: am vizat mult mai multe decat compozitia ta, avand mult mai multe info in background.

  7. Ca sa intervin si eu putin, desi nimeni nu m-a invitat, este cam adevarat ca postmodernismul a plusat poate pe alocuri in crearea a ceea ce s-a numit „disolutia absurda”, insa sunt de parere ca cea mai mare sursa de inspiratie a unui curent e totusi lumea asta, ceea ce vedem cu ochii. Cu alte cuvinte, daca lumea e aiurea, atunci filosofia si literatura, artele, etc. vor reda lumea ca fiind „in criza” si vor incerca sa gaseasca alternative. Adevarat ca fiecare epoca s-a simtit cam in criza si mai mult sau mai putin importanta din cauza lucrului asta, dar totusi ce-i cu postmodernismul e cam un caz unic. Deci lucrurile cam stau rau, iar vaicaretii cam au dreptul sa se vaite.
    PS- Nu tin neaparat ca commentul sa fie publicat, fain asa ca brain-skimming though.

  8. Time- poate ca ar trebui sa pastrezi blogul pentru comentarii de natura literara atunci, iar daca ai ceva cu mine ca persoana exista alte cadre in care sa te poti manifesta ca atare. Sincer nu stiu exact ce ai vizat la o compunere care avea cu totul alt mesaj, dar ma rog…
    Revenind la filosofie, nu ti se pare cam straniu ca oamenii sunt singura specie predispusa la sinucidere? Poate s-ar cuveni sa luam acest adevar factic si sa ajungem la concluzia ca omul reprezinta o mutatie ontologica si nu doar un cimpanzeu cu ceva mai multa minte in capatana. Ori daca acesta este cazul, ideea minimalisto-darwinista invocata aici devine useless. E dreptul fiecaruia sa se omoare sau nu, si nu cred ca e vorba de weakness. Cum spunea Nietzsche de altfel, „omul nu este asemenea unui bou. Maretia lui nu rezida in cat de multe mizerii poate duce in carca fara sa se prabuseasca”. Prin urmare, parerea mea sincera, „selectia naturala” in cazul omului este o prostie

  9. Mihai – Destept comment, la limita si criteriul asta de bun simt poate fi invocat in recunoasterea caracterului malign al lumii secolelor XIX & next si al simplei recunoasteri pe care postmodernismul o executa. Kafka & next fac o munca de cercetasi pe langa toate celelalte elemente geniale pe care le pun in ecuatie. Ei vad ca „the world sucks” si scriu ca „the world sucks” in metafore, la fel cum un crestin ar scrie ‘hell sucks’ si „heaven rules” in metafore, iar un voodoo-adept ar scrie poate „the goats’ testicles rule” sau ceva de genul asta. Faptul ca artistul se inspira „din lume” e ceva de netrecut cu vederea indiferent de curent.
    Time- apropo de „selectie naturala” inca o data, e poate ciudat cum Poe, Virginia Woolf, o mare parte din filosofii greci si latini, Chamfort, Pavese, Gide, Hemingway, etc., etc., etc. au fost trecuti la „rejected” de catre aceasta 😛 Poate la fel de ciudat cum un Adrian Copilu’ Problema nu se va sinucide niciodata. Dar deh, poate ca Darwin iubea de fapt manelele…

  10. 1-comentariul meu a fost la subiect, a fost decent. nu vad de ce ar fi trebuit sa scriu in alta parte.
    2-exemplele tale nu sunt potrivite pt ca in selectionarea celor pomeniti au intervenit atat „intamplarea”(Platon, de ex, s-a pliat cel mai bine pe doctrina bisericii, deci implicit a copistilor – poate ca au existat si alti mari filosofi pe care nu ii stie si nu ii va sti nimeni datorita lipsei de info). iar in ce priveste modernii,intervine in scena editorul-ii place ce scrii, te publica- apoi mentalitatea oamenilor,etc. iar daca e sa analizezi toti factorii implicati ajungi la concluzia ca selectia acestor oameni e orice numai naturala nu e…
    pe de alta parte, ma indoiesc ca literatura sau filosofia pot fi luate ca repere pentru un oarecare scop al omului la care sa te raportezi cand vorbesti de selectia naturala.
    adrian problema se sinucide treptat, prin tot ce face.
    in o perspectiva mai larga, valorile umane oricum sunt deformate si strambe, oamenii n-au info suficiente in domeniul lui „pentru ce”, de unde si rata sinuciderilor. asa e, suntem totusi diferiti de animale, intrucat avem alt scop decat sa mancam, sa avem muschii mari si un teritoriu propriu.

    p.s.: daca vrei sa stergi commenturile mele, ai aprobarea mea deplina(in caz ca te deranjeaza ceva).

  11. Time- 1) Platon nu s-a pliat pe doctrina bisericii, ci biserica s-a pliat pe doctrina lui Platon; 2) nu cred ca Gide, Camus, bal bal, au ajuns mari doar din cauza ca au avut norocul sa fie placuti de niste editori; 3) daca literatura si/sau filosofia nu pot fi luate drept scop cand vorbesti de „selectia naturala”, atunci care sa fie acesta? Pur si simplu capacitatea de a indura, ca in exemplul lui Nietzsche cu boul? ; 4) In cazul lui Adrian e o sinucidere metaforica, si o sinucidere venita dinspre noi si perspectivele noastre, deci dinspre modul nostru de valorizare a realitatii; 5) de acord cu valorile deformate, dar de aici si criza postmoderna. Si de aici intreaga problema… vietuirea in absurd este poate o „nenorocire simpatica”, ca sa folosesc o expresie a la John Updike, dar nici o reintoarcere la valorile de pe vremea lui Thoma d’Aquino nu mai reprezinta o solutie pentru ca substratul mental insusi al fiintei umane s-a schimbat, sa nu mai vorbim de toposurile culturale care ne determina in mare masura. Prin urmare, daca drumurile sunt barate in toate directiile, iar viata curenta este in criza, cum sa nu (te) lamentezi, sa nu suferi, tipi, injuri, etc.? Poate ca exagerez putin in dramatism, dar la limita, traiul postmodern este intr-adevar tragic, chiar si fara ideea metafizica a unei reincarnari monstruoase, si de aici a pornit de altfel intreaga dezbatere.

  12. „Cu mult timp in urma, ma consideram special. Ca un fluture deschizandu-si aripile pentru prima oara, sub privirile stupefiate ale viermilor. Acum ma stiu doar defect, si extrem de umed.” – Excelent pasajul, si nu este singurul. Ai un imaginar extrem de puternic, daca descompui pasajele tale in cuvinte parca pierzi toata esenta lor, pentru ca frumusetea la tine este in alaturare si in cadenta, nu doar, cum poate crezi, in idei. Dar de altfel nu stiu daca ai face literatura crezand doar asta…

  13. Gratiela- Intr-adevar, poate ca nu as face.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: