Termination Notice

Motto: „Sigur. Ce consolare. O sa fiu un creier intr-o cuva. Exact scopul meu in viata…”
Ecranele bazaiau astmatic dincolo de suprafata clara a plexiglasului. Oameni si soareci intrau si ieseau din perimetrul slab luminat si gol, lasand in urma diverse obiecte de unica folosinta.Un sentiment artificial de liniste umplea camera, ca si cum ai fi privit un accident gata sa se intample.
Agentul se aseza primul pe scaun si isi turna in ceasca 500 ml de cafea, apoi cu o lingurita metalica incepu sa amestece preparatul, aruncand din cand in cand cate o privire pe geamul din fata. Vedea oameni deplasandu-se singuri in goana lor existentiala, sau cu un bagaj-doua, o paine de la brutarie, un catel latrandu-i si urmarind a primi o halca de carne, un copil purtat in brate si urland isteric, o palarie stramba sau o guma de mestecat cu baloane acoperindu-le buzele. Galagia du-te-vinoului etern din fata era asemanatoare coloritului unui curcubeu sters pe jumatate cu o lama proasta ce gaurise si foaia-orizont pe care li se desfasura viata. Dupa catva timp, omul nostru realiza ca bautura din ceasca era mai amara decat trebuia sa fie, asa ca ceru tacticos niste zahar si reincepu procesul de amestecare, in timp ce un civil stramb cerea unui vanzator de portocale bilete la concertul de dupa-amiaza
Cand XZ-430 intra in camera, ecranele facura o tumba scurta, ca si cum ar fi fost supuse unui curent aparut de prin panzele superioare ale electrosferei. XZ nu le dadu insa importanta, ci isi trase celalalt scaun sub el, care trosni scurt sub excesul de greutate, insa continua sa reziste eroic invadatorului.
– Intr-o buna zi va trebui sa mi te asezi in poala, incepu agentul.
– … Intr-o buna zi va trebui sa fac mult mai mult de atat.
Se privira scurt, ca si cum ar fi acceptat fiecare provocarea celuilalt, apoi se hotarara sa continue discutia.
– Cafeaua de astazi e proasta. Oricat o amestec, tot lasa in urma dare negre si fum…
– O sa ma duc sa le omor pe alea de la bucatarie in pauza. Consiliul trebuia de mult timp sa angajeze noi salariati in nenorocitul asta de bunker…
– Nu stiu daca asta o sa serveasca vreunui interes.
– Morocanos ca intotdeauna, concluziona XZ printr-un oftat metalic. Crima elibereaza endorfine. Si cu totii stim ce functie indeplinesc endorfinele in organism, nu-i asa?
– De ce toti agentii trebuie sa fie mai intai criminali pentru a ajunge hedonisti?
– Nu stiu. Poate pentru ca se urmareste asta? Numai asa putem sa ne indeplinim munca?
– Care munca? Nu stam decat sa privim niste ecrane manjite de suc. Si pentru a ingreuna nebunia, ni se mai spune si ca este cea mai importanta meserie din lume. Cu toate astea datele pe care le colectam nu ajung nicaieri, am zece sertare cu insemnari care zac de luni intregi si nu reusesc a servi decat ca aperitiv ocazional pentru soarecii din incapere.
– Unele lucruri nu sunt pentru noi de stiut. Avem anumite preocupari, trebuie sa lasam intrebarile pe mai departe.
– Si totusi… insista agentul. Am ajuns atat de departe intr-un timp atat de scurt. Asa ca te intreb: ce vezi? Cand te uiti CU ADEVARAT la ecrane, ce vezi?
– Contururi sterse, disperare mobila, simtul realitatii dezvoltat paroxistic si totusi gol.
– …Nu. Eu vad… intervaluri. Priveste la omul din fata. Aparent este supus unei liniaritati evenimentiale, si totusi… daca iei suma momentelor actiunilor sale si le pui cap la cap vei vedea ca ratezi tocmai elementele de legatura dintre ele. Atat pe fundal evenimential, cat si pe fundalul desfasurarii. Vedem momente ale actiunii, separate si aparent independente, si dupa aceea ne straduim maniacal sa construim fire epice pornind de la acestea, sa le organizam si orientam in desfasurari coerente, numai ca facand asta… adaugam evenimentului. Facand asta, supunem realitatea unui proces intens de falsifiere.
– Si ce vrei sa zici este ca…? Realitatea este o iluzie?
– Nu. Ceea ce vreau sa zic este ca ceea ce facem noi nu ESTE realitatea. Realitatea sta in interval. Gandeste-te ca ai in fata bucatele de hartie presarate printr-o camera nelimitata. Ceea ce facem noi este sa colectam aceste bucatele si sa le turnam in pagini de hartie, insa oricum am lua-o, nu reusim sa completam nimic… pentru ca intregul suport al bucatilor respective lipseste.
– …Intregul suport? Bucatile de hartie, puse impreuna, REPREZINTA hartia.
– Nu. Lucrurile sunt mult mai complicate de atat. Ni se spune ca suntem suma evenimentelor prin care am trait, dar ce sunt aceste evenimente? Simple momente prezente, sau simple franturi de amintiri. Asta pentru ca ne lipseste ceva esential… durata. Ceea ce ne lipseste este tocmai continuitatea desfasurarii referentiale a acestora. In oricare moment, suntem blocati pe o imagine, si aceasta imagine o luam ca pe un dat. Cu siguranta, va exista ulterior un proces de reconstructie procesuala prin alaturare. Insa facand asta nu ajungem decat la o copie a evenimentului originar, iar aceasta copie este precum un drum gaunos. Nu are liniaritate, si o desfasurare unitara, pentru ca episoadele de legatura dintre imaginile la care am asistat, acele conjunctii evenimentiale de care am avea nevoie pentru ca redarea noastra sa fie unitara, ne scapa intrutotul. De aceea oscilam nebuneste intre intuitia constructului inchis in sine si procesul de reconstructie partiala a acestuia. Iar constructul ca atare ramane dincolo…
– Nu inteleg, zise XZ. Sa presupunem prin absurd ca ai dreptate… ce inseamna toate astea? Ce legatura au cu meseria noastra?
– Suntem prinsi in capcana, prietene. Fortati sa traim un ceva pe care nu-l intelelegem. Pe tine nu te-ar scoate din sarite o asemenea situatie? Ori aceasta este practic viata noastra. “Si ce e de facut?” ma vei intreba. La care iti voi raspunde: “Sa ma trazneasca daca stiu…”
– Deci traim ceva care ne scapa, si nu exista nici o posibilitate de reconstructie a eului. Si cu toate astea lumea continua sa se invarta. Fascinant…
– Esti sigur de concluzia ta? Pentru ca nu stiu daca poate exista o lume independenta de noi. Toti astia de dincolo de geam sunt in mare masura in ochii nostri, reconstructia lor este de fapt propria noastra reconstructie, ca interval.
– La dracu’ cu filosofia la ora asta. Imi faci capul mare ca ala de la aprozar.
– Lasa asta, poti lua un paracetamol pe urma. Insa gandeste-te. Pune-ti pentru o clipa intrebarea- “Cine sunt eu?”. Sau, ca sa particularizam, “cine sunt eu in momentul asta?”. Ori eu nu sunt altcineva decat x-ul oarecare privind cum catelul y il musca pe omul z de picior. Cu alte cuvinte, reconstructia noastra ca X si definirea noastra nu este posibila fara catelul y si omul z. Prin urmare, nu doar ca suntem fiinte ale intervalului, dar intervalurile insele se conditioneaza reciproc. Fara y si z eu raman cel care eram dincolo de contactul cu acestia, insa contactul in cauza m-a schimbat. Am devenit deja un altul, poate mai implinit ca om. Prin urmare in cazul asta, y si z sunt ele insele elemente de legatura intre doua valente ale personalitatii mele captive intru evolutie. Insa nu singurele elemente de legatura…
– Jezuz. Cred ca sunt la doi pasi distanta de un scurtcircuit… iar vorbaraia ta aberanta este elementul de legatura intre mine si viitoarea-mi defectiune tehnica.
– Exact. Vezi, asa functioneaza sistemul. Ori noi, intelegand asta, am pasit deja dincolo de el, si putem intr-un fel sa-l gandim formal, din afara.
– Cineva cu siguranta o sa primeasca premiul pentru Angajatul Anului, rase XZ solzos. Dar inainte de toate va trebui sa te supui regulamentului si sa citesti ceea ce ti-am adus. Pentru ca, vezi tu, motivatiile mele iti scapa.
– Poftim?
XZ apasa pe un buton din dreptul subsorii si undeva, dedesubtul sanilor, se deschise un compartiment, ca un sertaras de carne. In interiorul lui se gasea o foaie pe care scria, cu litere mari albastre, “TERMINATION NOTICE!”. Dedesubt se gaseau vreo cincizeci-saizeci de semnaturi, plasate intr-o ordine perfecta.
– Termination notice? Nu inteleg…
– Consideram ca proiectul curent si-a atins scopul, prin urmare va fi desfiintat.
– Ce? Cum naiba…?
– Scopul nostru era studierea reactiilor unor subiecti contingenti la contactul cu o substanta de natura extraterestra. Sa o numim XYZ, sau Nepicatura, sau Porc de Foc, chiar nu ma intereseaza. Rezultatul estimat de catre cercetatori era revelarea unor noi functii cognitive la nivelul persoanelor infectate cu acesta. Cu alte cuvinte, deprinderea cognitiva de recunoastere a intervalelor. Timp de 300 de zile ai fost injectat cu aceasta substanta in timp ce dormeai. Astazi Centrul a primit confirmarea faptului ca experimentul a fost un succes… la nivelul tuturor celor 243 agenti infectati. Prin urmare, se cuvine a pune capat experimentului… iar tu va trebui sa uiti tot ce am discutat.
– Nenorocitii dracului. Ce labari. M-ati folosit ca pe o carpa de covoare… nu ati citit niciodata un ghid etic, mama voastra?
– Ce rost ar fi avut? Nu am mai fi putut executa experimentul pe urma. Am fi avut mustrari de constiinta, poate. Asta presupunand ca un agent poate sa aiba constiinta. Prin urmare am decis ca etica este irelevanta, la fel cum voi toti sunteti irelevanti. Ceea ce se ascunde in mintea voastra, asta este insa de o incredibila insemnatate… Ma intelegi… Si nu ne putem lipsi de o asemenea informatie.
– Asteapta, rosti agentul, in timp ce se invartea aiurea prin camera. Vrei sa spui ca… creierul meu va fi extirpat, pus intr-o cuva si folosit pentru stimulari si alte elemente de genul?
– In mod precis. Nu se poate altfel, ma intelegi. Dar nu te ingrijora prea tare, nu se poate trai fara creier, prin urmare nu vei mai simti nimic pe urma.
– Sigur. Ce consolare. O sa fiu un creier intr-o cuva. Exact scopul meu in viata…
– Lamentarile tale sunt irelevante. Am venit sa-mi duc slujba la bun sfarsit, si asta intentionez sa fac. Asa ca, daca mai ai treburi nerezolvate, e timpul sa…
Sunete de pistol scurt, sange si ulei de motor tasnind pe pereti. Valuri de electricitate prin camera, geamuri explodand in gol. Nu au trebuit decat cateva secunde ca toate aceste evenimente sa se produca. Si acum XZ-430 era mort, iar agentul nostru luase deja primul taxi spre aeroport. Apoi realiza ca era urmarit, asa ca intra in panica. Trebuia sa-si pastreze cumpatul insa, ce mama ma-sii, trecuse el printr-unele si mai si. Insa acum totul parea ca se terminase, avea sa fie urmarit de catre agenti pentru tot restul vietii, sau ce mai ramasese din aceasta. Prin urmare se hotari- nu avea sa fie capturat fara lupta, sau mai degraba, nu avea sa fie capturat. Ori daca Centrul il dorea pentru mintea sa, singurul lucru la care trebuia sa renunte pentru a ramane liber era aceasta. Chiar daca avea sa se piarda si pe sine in timpul procesului.
– Opreste taxiul, spuse el scurt, iar soferul-robot asculta instantaneu comanda.
– Face 28 $ si 48 centi, zise el, si intinse o mana mecanica in spate.
– Pe dracu’, spuse si agentul, iar pistolul rasuna iarasi scurt, de data aceasta o singura data.
Se dadu jos din taxi si astepta masina care il urmarea sa opreasca. Din ea coborara doi indivizi, cu siguranta Lichidatori sau ceva de genul asta. Amandoi purtau ochelari de soare si costum Neo-Armani, plus ceas de-ala cu detector la mana. Paseau incet si siguri pe ei, ca si cum nimic nu le-ar fi putut tulbura misiunea. Agentul nostru le zambi, in timp ce fuma tacticos o ultima tigara.
– Ne bucuram ca ati decis sa va ascultati ratiunea, domnule Sanders
– Cu siguranta, zise agentul, apoi se avanta cu un tipat scurt inspre cel mai apropiat zid. Totul se termina la fel de subit precum incepuse, lumina alba venise sa il poarte si viata sa avea probabil sa se opreasca aici. “La dracu, s-a dat cu capul de perete! Al dracu’ idiot, in ma-sa…jezuz, bucati de creier pe afara!”; “Hey baiete, cheama naibii o salvare, ce puii mei”; “Cred ca ar fi mai bun un dric…”; “Lasa glumele si fa dracului ce am spus, nu vezi ca moare?”. Agentul auzea toate acestea ca prin ceata, apoi totul se opri. Ultimele sunete pe care le mai surprinse fura bataile propriei sale inimi, rasunand haotic deasupra linsitii calde ce se asternuse pretutindeni (…)

– Domnule Sanders, deschideti ochii!
Clipi scurt, ca si cum i-ar fi fost ascuns un graunte de nisip in spatele privirii, din care universul urma a se scurge in propria fiinta. Se afla intr-un pat, cel mai probabil, insa nu realiza cu exactitate ce culoare aveau peretii din jur sau daca era noapte afara. Mana sa parea a dracului de violeta totusi.
– Domnule Sanders, ati suferit defectiuni cerebrale! Nu veti mai putea fi perfect normal niciodata. Va trebui ca cineva sa va ajute sa mergeti, sa mancati, va trebui sa faceti ore de terapie… va fi extrem de greu, dar cu noile tehnici… s-ar putea sa va reveniti intrucatva in 7-8 ani… Domnule Sanders, sunteti bine?
Realiza ca ultima intrebare se datora zambetului cald si sigur pe sine care ii aparuse pe buze. Era vesel, ce naiba, oricat de perversa ar fi fost o asemenea fericire… In conditiile de fata, creierul lui nu avea sa mai prezinte interes pentru nimeni. Nu mai tinea minte cu exactitate de ce fusese urmarit, era vorba despre o descoperire si un cuvant care incepea cu “in..”, poate “incorporat” sau “inedit” sau “inocenta”? Dincolo de asta, stia ca este din nou propriul sau stapan, si orice chin prin care avea sa treaca pentru a se recupera macar partial era la limita o pedeapsa mica daca o comparai cu alternativa. ERA IN VIATA, si asta era tot ceea ce conta! Asa ca da, zambea, trebuia sa zambeasca, daca s-ar fi putut misca s-ar fi sculat din pat si ar fi sarutat-o pe buze pe cea care ii daduse aceasta veste. 8-9 ani de recuperare… putin mai mult decat 8-9 zile, in cele din urma, caci nimic nu este mai pieritor decat timpul. Ce naiba, trecuse el prin altele si mai si…
In timpul acesta, pe culoar, indivizi imbracati in negru, cu ochelari de soare si costum Neo-Armani il supravegheau prin geamul fumuriu al camerei.
– Este inacceptabil, domnule, spuse medicul. Omul asta a incercat sa se sinucida din cauza voastra. Sa SE SINUCIDA! Si acum, doriti sa va contactez la cel mai mic semn de ameliorare? Ca sa ce, ca sa-l ucideti o a doua oara?
– Ascultati, domnule, Centrul a investit o tona de bani in acest proiect. Prin urmare, conditiile noastre nu sunt negociabile. Veti face ceea ce trebuie sa faceti, caci daca nu, Centrul va face ceea ce trebuie sa faca cu toti cei care ii stau impotriva.
– Bine, o fac, nu vreau sa ma pun cu Centrul. Dar acum plecati dracu’ de langa mine si lasati-ma sa-mi fac treaba, unii salveaza vieti pentru ca altii sa poata sa ii bage pe cei salvati in groapa…
Agentul facu o plecaciune scurta si se intoarse in loc, sub bombanelile apasate ale doctorului. Acesta ii privi indepartandu-se, apoi isi fixa ochii asupra pacientului sau. Cumva, din spatele geamului, niste ochi mici, de lacusta extatica, se zgaiau inapoi la el, iar lumea avea sa ramana condensata in privirea aia pentru foarte mult timp…

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe martie 25, 2010.