Inseminarea intru Idee…

•Aprilie 6, 2010 • 5 comentarii


…In acest loc, zgomotul lifturilor urcand catre culmile creatiei distorsionau ritmul muzicii venind dinspre bar. Oameni purtand constiinta halucinanta a propriei persoane se regaseau in compania celorlalti ca simple mecanisme ale socializarii, si condamnau pasiunile autodeterminante ale celor care preferau un alt etaj. Aici, hedonismul se desfasura omogen, lipsit de principii fundamentale, evitand raportul copie-model sau neantizandu-l prin uitare de sine. Copii ale copiilor fericirii, aparente dionisiace si principii ale individualizarii, oamenii acceptau misterul orgiilor si sufereau. Eu eram imbracat in maieu si jeansi si priveam atent un pahar pe jumatate gol de J&B. Fumam Winston si ma imaginam incaltat in perechi de papuci distincte, ca un miriapod ce necesita stagnare temporala pentru a ajunge la timp la munca, imbracat si cu spirit lustruit. Si atunci a inceput… credeam ca este un simplu joc de copii, cand au inceput sa se ucida intre dansii. Cand barbatul cu perciuni a dat drumul la sange, iar fata in verde a sarit la beregata. Si stateau toti, si asteptau moartea, si radeau laconic in fata apoteozei. Intreaga camera, dominata de farfurii sparte, zgomote animalice si extazul desfranat al sfarsitului, strecurat printre picaturi calde de Ballantine’s.
Pana atunci, imi inchipuisem moartea ca pe ceva grotesc. Nimic nu era mai mare si mai inspaimantator, iar a considera suferinta voluptate presupunea o nebunie de care eu nu eram capabil, ca personaj timorat in fata valorii oricarui tip de durere. Mintea mea naiva se concentra in jurul unei iluzii a fericirii, care tinea locul obiectivitatii generale si determina o pasivizare molcoma a pasiunilor care altfel m-ar fi caracterizat… Dar aici, cata claritate, cata unitate in tipetele celor care mureau din simpla placere de a muri ! Ani intregi, oamenii astia nu incercasera nimic. Jucasera Blackjack sau Darts in fiecare seara, se lamentasera la o telenovela, doua, se temusera de observatiile vecinilor in cazul unui exces al decibelilor, mancasera la ora fixa, se dusesera sa faca pipi la ora fixa, intrasera in pat la ora fixa. Oameni resemnati, a caror lipsa coplesitoare de griji se datora incapacitatii de a parasi un mediu pe care il asimilasera, si care ii asimilase intrutotul. Si acum, cata dragoste de neant, cat neant al dragostei! Asistam la spectacol fara sa fi platit bilet, asteptand sa imi vina randul. Nu avea rost sa ma grabesc- preferam savurarea unei ultimi taceri inainte de linistea totala, inainte de a-mi ceda inima ca garantie a conservarii spiritului, Si deodata, o frica nebuna mi-a strigat numele. Pe voci cristaline si duioase, acelasi strigat, acelasi nume, repetat la nesfarsit precum un cantec de sirena. Am privit in jur si am inteles ca, in infernul fonic care se produsese, printre instincte sexuale satisfacute si altele care tipau dupa satisfactie, nimeni nu avea sa imi observe lipsa. Am alergat asadar catre lift, intr-o dorinta ultima de a supravietui, dispretuind acel umanism al mortii care vine sa te ia la ora fixa, fara a negocia prelungirea contractului. Usile s-au deschis si acolo am vazut-o, menajera cu galeata de apa, adepta a coborarii in Infern. Alesesem liftul gresit si imi intersectasem firul destinal cu cel al pacatosilor, oferindu-l Providentei pentru totdeauna. Am apucat-o asadar de par si mi-am introdus mana dreapta in cavitatea-i bucala, salvand-o de dumicatul ce ii blocase caile respiratorii. Ca o turbata se zbatea, iar din ochi ma blestema de parinti si promitea razbunare. O condamnam la viata, si la neputinta de a evada din agonia lumii. Insa aveam nevoie de hainele ei, de simturile si cunoasterea ei, daca aveam sa ma descopar ca eroare genetica in alta parte…Rosteam ca Heidegger „nu exista decat fiintare, si nu mai degraba nimic” si o dezbracam cu bestialitate, oripilat de putoarea-i corporala si miscarile-i sifilitice. Aveam sa o polimorfizez in animal social si sa o trimit la bar pentru a-si retrai finalitatea. Intrucat se impotrivea in continuare, am inceput sa o pleznesc peste fata cu pantoful, pana i-au sarit ochii din teasta. Apoi i-am lasat corpul pulsand langa ghena si liftul si-a recapatat vigoarea, urcand inspre lumea pe care soarta mi-o refuzase cu desavarsire. Intelegeam ca ma nasc, ca devin constient de abilitatile ce-mi fusesera repartizate si de starile mele spirituale. Auzisem ca cei mai oropsiti dintre indivizi sunt victimele propriilor amintiri, ca isi creaza in singuratate un substrat al memoriei pe care il considera real datorita verosimilitatii, si ma gandeam daca nu cumva trecutul si viitorul sunt simple creatii fantastice destinate comercializarii pe piata neagra a drogurilor constiintei de sine. Vedeam societatea, mai clar decat altadata, ca pe produsul unui mare traficant, aflat in imposibilitatea de a fi condamnat, intrucat legea este expresia vointei proprii. Si restul indivizilor, dependenti in fata sa prin intermediul substantelor afrodisiace comercializate. Un astfel de traficant nu ar trebui sa recurga niciodata la forta bruta, nu i-ar fi necesare nici asasinatul, nici oratoria. Oamenii si-ar transmite dependenta pana cand aceasta ar deveni genetica, astfel incat, in fantastica lor independenta teoretica, ar fi totusi mai dependenti decat in orice forma totalitara de organizare, intrucat orice revolta ar fi echivalentul anularii fericirii obtinuta pe calea afrodisiacului. Si cine sa devina voluntar inamicul propriei fericiri, cand insusi logosul este ceva se se satisface de abia dupa ce pasiunile fiintei au fost reduse la tacere? Fiecare ar fi liber sa teoretizeze, sa se manifeste, insa nimeni nu ar critica vreodata actiunile celui care le garanteaza satisfactia… sau daca, din cauza unui concurs de imprejurari, s-ar ivi, la nivelul unei persoane, o nemultumire, celelalte ar prefera imediat sa o excluda dintr-un sistem pe care-l considera perfect decat sa riste coruperea esentiala a acestuia. Asa constientizam eu liftul, barul, evolutia spre Rai sau involutia spre Infern- toate, simple manifestari ale unei vointe care le tine in dependenta. Iar deasupra tuturor, chintesenta a dependentei, omul, silit a-si purta lanturile in el pretutindeni, de a se supune aici si a se naste supus dincolo, pentru a se supune in continuare… Iar gandurile mele au determinat limitarea ascensiunii liftului, undeva intre etajele 2 si 3. Am coborat asadar si am inceput sa strig. In jurul meu, zidurile sumbre ale unui spital. Si iata, vin dupa mine cu injectia de dimineata… „V-ati luat azi pastilele, domnul meu?”. Si fug, si sar pe geam, si ma strivesc de trotuar, dar trotuarul este ca din elastic si ma catapulteaza inapoi. Ajung pe palier, undeva dincolo de perimetrul liftului, si imi vad bunicul. Scormoneste prin gunoaie alaturi de caini si se hraneste cu resturi menajere. Are ochii coplesiti de placere. Mainile ii sunt patate, din gura ii cad pe asfalt viermi nedigerati. Si el s-a inecat cu un dumicat de paine si s-a trezit in acest loc, din cauza unor erori de repartitie.
„Stii tu, fiule” zice el, „si pe mine ma cauta. Doctorii aia in halat alb. Au dorit sa ma opereze de apendicita, desi am venit pentru o durere pulmonara. Asa ca am preferat o clisma. Mi-au scos toate materialele impure din organism- numai ca, de la atata apa, am ruginit. Si astazi mi-a cazut primul deget de la picior- cred ca sufar de lepra, de la menajera aia. Am inteles ca a gasit calea de a ajunge in Iad. Pe mine nu ma intereseaza teologia. Nu am rostit niciodata Tatal Nostru. Cat timp imi primesc regulat portia de mancare de la tomberon, sa stea acolo, deasupra, din partea mea!”. „Bunicule, imi permiti sa ma asez langa tine? Nu mai pot indura ororile lumii postmoderne!”.
Ochii imi sangerau in momentul in care i-am atins mana si i-am luat-o in brate. Sa ma imbolnavesc si eu, aici, in Taramul Ideilor, pentru a nu se face copii dupa mine! Prototipul se va autodistruge azi, si intotdeauna prea tarziu… imi sarut bunicul si ii caut limba cu dintii. O gasesc lipicioasa, iar respiratia-i statuta, dar mai conteaza oare? In curand voi arata la fel. Gasesc un brat de lemne in tomberon si ma apuc sa-mi confectionez butoiul. Ma botez Diogene si ma inchid in bezna uterului. Un doctor ma cauta si ma intreaba daca nu cumva m-am vazut si pe mine pe lumea asta… ii dau un raspuns incert: „Pleaca dracului odata din lumina mea!”. Asa ca ma lasa in pace. Bunicul e langa mine, rosteste la nesfarsit un cantec pe care l-a invatat in armata. Este batran bunicul. „Nu mai simt nimic, nu mai cred nimic, deci sunt liber” este deviza lui. Cica a invatat-o de la unul Kazantzakis, pe care l-a cunoscut in timpul unui joc de Blackjack. Si am totusi momente in care ma intreb ce as fi devenit daca as fi ramas acolo, in voia mortii voluptuoase. Poate ca vampir, sau pasare de noapte, sau sfera intuitiva. Insa se pare ca sufar de un deficit al memoriei, si ca nu am inteles niciodata ce este sexul. Stiu totusi ca sunt principiu prim si ca Leviathanul va avea maine o suta de ostasi cu numele si comportamentul meu, cu idealurile care mi-au definit transfigurarea. Ei vor munci in numele sau si vor primi, la capatul zilei, doza obisnuita de hasis. Ah, bunicule, daca as putea fuma, te-as parasi poate chiar de maine! Dar asa, hai mai bine sa ne incheiem procesul dialectic in uitare! Al tau nepot, cu solemnitate…

Last Train to Transcentral…

•Aprilie 1, 2010 • 8 comentarii



Era iarna in Caraibele viselor sale, si fete dezbracate uitasera a iesi din valurile pistruiate cu nisip. Vagoanele scartaiau gol in bataia vantului, tamplele-i ascutite modelandu-se lent dupa diferenta de nivel a pasajelor. “Last train to transcentral” tipa din cand in cand o voce electronica, apoi melodia aia idioata care ii distrusese rabdarea pentru muzica incepea sa fie fredonata de cei din jur. Era al naibii de frig si toata leganarea aia apatica ii producea greata.  Dupa ceva vreme, ca urmare a plictiselii cronice, isi aminti momentul cand dansatorul ala schiop varsase cafeaua cu lapte asupra lui pe refrenurile acestui cantec. Poate si mai aiurea decat aceasta amintire era insa faptul ca bautura ii devenise antipatica, asa ca acum se hranea mai mult din eprubeta si isi injecta doze zilnice de vitamina c, hormoni si diazepam.
Robotul din dreapta sa citea linistit ziarul, titlul editiei : “Agent on the verge of suicide due to journalist’s malicious accuses ” (I); eroul nostru stranse cu ura din pumni in fata acestui titlu, mai ales ca moaca ce zambea tamp in dreptul articolului ii apartinea. Pentru a se calma trecu la o alta sectiune a ziarului- “The Down Low- Edition on how to feel remorse ” (II). “La naiba”, se gandi el intr-un final, “porcariile din ziua de azi…”, apoi meditatia i se lasa intrerupta de tonul ala nenorocit, care ingana ca idiotul -“Statia catedralei, peronul deasupra” de vreo sapte ori la rand. “Oh, la naiba, iar trebuie sa urc scarile alea interminabile” dadu el stangaci din cap, si isi sprijini piciorul de marginea posaca a banchetei.
Trenul s-a oprit undeva in dreptul clopotnitei, si un fel de “stairway to heaven” a fost despachetata in mijlocul vagonului. Oftand anemic, decise sa se ia dupa luminitele plapande de-a lungul coloanelor, si era cat pe ce sa loveasca o femeie oarba in timpul procesului. “Draci muiere, daca esti oarba nu inseamna ca nu trebuie sa vezi pe unde mergi!”.
Si-a refacut cu o miscare atenta nodul la cravata, apoi a inceput urcusul. “Porniti cronometrul!” s-a auzit de undeva din spate. “Din clipa asta aveti patru minute sa parasiti acest vagon!”. A inceput asadar sa urce schiopatand faimoasele scari, stiind ca, daca nu avea sa ajunga la capat in timpul indicat, urmau a se dezintegra, echivalentul unui picaj in gol, prin continuumul timp-spatiu. Privind in jos, a observat trenul departandu-se inspre linia orizontului, in timp ce scara pe care se afla continua sa pluteasca nesprijinita de nimic. Dedesubtul sau, specimene curioase faceau pariuri- “ce crezi frate, vom asista la vreun deces astazi?”. “Sigur, vezi oarba de acolo, pariez douazeci de credite ca va cadea!”. Cronometrul vocal anunta din cand in cand “a trecut inca un minut-grabiti-va!”. Uneori se plictisea de aceleasi replici si improviza “Astazi va voi spune o poveste despre neajunsul vremurilor noastre!” sau facea glume sadice “Unul dintre voi si-a uitat bagajul in cala- intoarceti-va!”.
A ajuns la timp in varful scarii, exact in clipa in care o sonerie reproducandu-l pe Timbaland anunta sfarsitul slujbei de duminica, iar oameni cu i-poduri in urechi si marijuana prin buzunare incepeau sa iasa pe portile cladirii, mestecand guma si plescaind apasat – “mama, ce lume divina!”. Omul nostru cobora acum scarile dinspre clopotnita pentru a ajunge in dreptul altarului. Apropiindu-se cu pasi repezi, a avut ocazia sa observe in treacat Christul mecanic din pronaos facandu-i complice cu ochiul, aratand inspre zonele insangerate ale trupului sau – “E doar ketchup, ce naiba…”. “Da, sigur” a incuviintat el zambind, apoi si-a continuat nestingherit drumul. In prima banca, un tanar ipod-ist parea sa nu realizeze ca slujba luase sfarsit, dadea in continuare din cap si din cand in cand scotea cate un “Au!” sau un “Oh-hoh!”. “Baiete, ia de-aici creditele astea si du-te de-ti comanda o inghetata!” spuse omul nostru, oferindu-i baiatului un cip indoit la colturi. “O secunda, tataie, asta este partea cea mai frumoasa!”. Omul nostru scoase atunci din buzunar o placuta de identificare, aratand-o copilului. “Pleaca dracu’ de aici, am zis”. Copilul a facut ochi mari, apoi a inceput sa se balbaie: “Scuze domnule, nu am stiut ca sunteti…”. “Pleaca pana nu te iau la bataie!”, “Da, domnule!”.
Urmarindu-l indepartandu-se inspre usa, a putut auzi din nou Christul tipand isteric- “Hei mah, spune tu acolo daca e cinstit sa ma lase astia aici sa putrezesc…”. S-a uitat la ceas, arata o limba circulara si una indoita inspre interior. “La naiba, am pierdut destul timp” a hotarat el, apoi a intrat grabit in camera de confesiuni. Preotul era acolo, ingenuncheat, rugandu-se la Zeu. Intrucat parea sa nu observe faptul ca are companie, omul nostru s-a simtit nevoit sa ii intrerupa meditatia – “Gata cu pocainta, parinte. Am o treaba cu tine”. Parintele s-a intors brusc,robotic, zambind fals si facand ochii mici. “Cu ce te pot ajuta, fiul meu?”. “Ma numesc XX-2YP, agent special, district investigatii. Ati fost acuzat de viol de una dintre clientele voastre.” La auzul acestor cuvinte, parintele zambi, sprijinindu-se cu mainile de spatarul metalic al scaunului- “Inspiratia vine din cele mai adanci toposuri ale fiintei, copilul meu. Femeia aia, Cel Mare s-o ierte, este confuza precum toate femeile. Adevarul este ca stia prea bine cu ce ne ocupam noi aici. A oferit cinci donatii anul asta sperand ca va fi aleasa. Stii tu, fiule, a o face cu un preot este o senzatie depasita numai de a o face cu Dumnezeu!”. “Draci, parinte, vin aici sa va sfatuiesc sa va tineti pliscul inchis, si am parte de o confesiune in direct?”. “Hehe, fiule. Cat de putine intelegi… biserica nu mai este ce a fost. Trebuie sa fim… adaptabili. Maleabili chiar. Unii cred ca ne vom pierde identitatea, dar ce este identitatea daca nu ceva ce trebuie sa devina intru fiinta? Nu, fiule, asta este de facut”, “De ce a trebuit sa introduceti sexul in ecuatie?”. “Sexul elibereaza tensiunea din corp, sporind prin urmare eficienta umana. Nu va plangeti voi cei de Sus mereu ca biserica nu isi indeplineste rolul de educare a comunitatii? Ori o comunitate tensionata nu poate ajunge niciodata a indeplini un volum optim de munca. Facem si noi ce putem prin urmare. Ma gandeam in stagiunea urmatoare sa punem la punct un parteneriat cu echipele de fotbal, sa vindem tricourile alora, improscate cu apa sfintita, in numele lui Dumnezeu. Gandeste-te numai la dimensiunea afacerii… si am putea da celor de Sus un.. 20%?”. “20 e total inacceptabil. Ceea ce incercati aici are nevoie de participarea totala a autoritatilor, altfel pot inchide locul asta in 20 minute, cu Christul vostru stropit cu Tomi cu tot!… 50 la suta consider ca este mult mai indicat in conditiile de fata!”. “40 si absolvire vesnica pentru pacatele tale…. Nu vei gasi niciunde o oferta mai buna!”, “De acord” hotari agentul dupa un moment de gandire. “ Si asa doream sa fac o vizita bordelului din colt. Plus ca maine trebuie sa impusc cativa roboti pentru sodomie. Ma bucur sa stiu ca indiferent de ceea ce fac sufletul meu se afla in maini bune!”. “Oh, cu siguranta, fiule, prietenii bisericii sunt si prietenii lui Dumnezeu… daca exista. Daca nu, oricum nimic nu conteaza!”. Agentul privi din nou la ceas, apoi la macro-computerul care servea drept orga a bisericii. “Mai am cateva minute timp liber… scoate si tu o sticla de vin din pivnita, parinte!”. “Hehe, vrei si niste coca? O am de la aprod, se pricepe de minune la a adauga diverse necesitati la lista furnizata de patriarhie!”. “Nah, fara coca, sunt in timpul serviciului si coca ma face sa apas invers pe tragaci… ca atunci cand m-am impuscat in picior, inca schiopatez de pe urma evenimentului. Din fericire am primit o medalie pentru asta, ca orice agent defectat in timpul datoriei… Ironic!”; “In ordine atunci, trebuie sa semnez vreun contract sau ceva? In numele lui Dumnezeu, desigur!”. “In mod necesar. Uite, pune-ti numele aici si aici, bifeaza patratica asta, si aici inca o data… gata. De acum poti spune ca ai sprijinul nostru indiferent de circumstante. Atat timp cat nu comiti alte ilegalitati, pentru alea… stii cum functioneaza lumea… un nou contract, un nou 40%… si Doamne-ajuta!”.
Se indeparta incet de altar, apoi iesi din biserica pe usa din dreapta. Forma un numar de telefon, iar la celalalt capat al firului se auzi un sunet tipator, ca o femeie care se ruga blasfemic. Isi dadu seama ca era doar o alta melodie new age ce servea ca ton de asteptare, si indeparta telefonul de la ureche sa nu-i explodeze naibii timpanele. In cele din urma la celalalt capat al firului se auzi un “Alo!” excitat, si un oftat precoce. “Alo, Sfintenia Ta, s-a rezolvat. Am aici pe contract tot ceea ce trebuie”; “Genial. Sodomistul ala credea ca se poate imbogati fara a acorda procente din venit patriarhiei. Zgarcenia si prostia lumii asteia, pe cinstea mea… La dracu’, Penny, freaca-ma cu unguentul ala, si nicidecum sa nu crezi ca te platesc in plus!”; “Cine-i Penny?”; “Eh, o pramatie mica, baiat de cor sau ceva de genul asta. L-am adus sa-mi cante la instrumente…”. Urmatoarele 30 secunde fura incarcate de tipete si vaiete, ceva intre Macelaria lu’ Tavi SRL si Corul Sclavilor din Nabuco; “Eh, Sfintenie… apropo de intelegerea noastra, daca s-ar putea…”; “Da, dragule, imi cer scuze. Prezinta-te cu documentele in biroul meu, in jumatate de ora… ejaculez deja prematur la varsta asta”; “Si recompensa mea?”; “Da, fisele Ei personale, impachetate si cu stampila Patriarhiei deasupra. Nici nu va stii ce a lovit-o, va fi arsa pe rug la prima ora maine pe si cenusa ii va fi aruncata! Trebuie doar sa aleg Requiemul, ma gandeam la aia cu “i’m sorry, i’m so sorry, can’t u give me one more chaaaance” (III) ; “Perfect, o mana spala pe alta, Sfintenie! Sa se invete minte curva aia sa imi faca concurenta prin acuzatii mincinoase! Mi-am vazut moaca in ziar in dimineata asta…Si, trebuie sa ma credeti, nu sunt vinovat de nimic. Adica de nimic din ceea ce nu a facut si ea, desigur… stiti ce vreau sa spun!…”; “Da, da, fiule, toti suntem curati ca lacrima… ah, trebuie sa inchid, cred ca.. ieseee!”
Agentul scutura usor din cap, apoi se uita iarasi la ceas cu coada ochiului. Hotari sa isi urmeze propriile indicatii si se duse sa-si cumpere o inghetata de la cofetaria din colt, numita “Retro Gateaux and Music”. Acolo, pe o banca, ipodistul din biserica dansa Macarena cu pantalonii in vine, turnand pe gat o sticla de Jack. Era 17.43 si Soarele ardea deja de nerabdare sa apuna…

I. Agent in pragul sinuciderii din cauza acuzelor malitioase ale jurnalistei
II. Acolo jos – editie despre cum sa ai remuscari
III. Referinta la o melodie Britney Spears

Light Sex si Mantuirea

•Martie 28, 2010 • 24 comentarii

Motto: I’m on a mission, and it involves some  heavy touching, yeah… (L.Gaga)

Lumina Lumii se zbatea dizarmonios, captiva intr-o sticla cu dop de pluta. Paznicii sai plecasera de mult inspre epoca electronica sa joace Tetris si Solitaire si o lasasera singura sa contemple padurea. Asa ca acum isi petrecea timpul gandindu-se ca a luat-o dracu’. Din spatele lumii, rasuflarea divina mai ajungea din cand in cand pana la ea, asa ca isi avanta auzul in directia respectiva, insa dupa ceva timp afirma iarasi scurt, cu o mare dezamagire: “La naiba, tot sforaie!”.

In clipa in care omul ajunse in dreptul Sticlei cu Dop de Pluta de la Capatul Universului, viata lui isi incheiase deja primele cicluri. Asa ca se afla deja intr-o eterna reintoarcere a identicului, numai ca sufletul sau anterior suferise pierderi successive de memorie si acum era pe jumatate trepanat. In clipa in care gasi Lumina zbatandu-se static prin inchisoarea timpului, isi contempla anemic degetele de la picioare si se mira ca ii ieseau cate cinci de fiecare parte a trupului, indiferent de limbajul procesarii sale. Iar aceasta mirare il facea sa o ia de la capat, la nesfarsit…

In orice caz, Lumina avea acum un prieten, si acest prieten, dintr-o intamplare sau o valenta destinala doar partial cunoscuta muritorilor, era un om. In alti termeni, omul a devenit noul paznic al luminii si, intrucat era in continuare ocupat cu Misterul Degetelor de la Picioare, nu s-a sinchisit prea mult sa o elibereze. De-a lungul secolelor, Lumina a devenit frustrata de noul sau partener, caci el se dovedea a fi total neinteresant, chiar anticlimactic. Nu cunostea jocuri de copii, nu stia sa cante mai mult de doua note fara a-l apuca tusea, talent artistic nu avea si nici nu dorea sa capete. Pur si simplu… STATEA ACOLO, degeaba, irosindu-si viata, ca si cum ar fi existat o sticla invizibila cu dop de pluta si in jurul sau. Asa ca intr-o zi Lumina se prefacu bolnava, contactase poate virusul ala nenorocit care omora soldatii in timpul Marelui Razboi. Si vazand-o asa lesinata, o scanteie divina s-a aprins undeva in spatele neocortexului omului nostru, iar aceasta scanteie avea sa capete numele de mila. Tusind si expectorand puroi, lumina se ruga de omul nostru sa o elibereze. Insa odata cu mila, omului i se activara noi functii cerebrale: ori in starea sa de pre-constiinta de sine, el intelegea deja ca sticla aia nu fusese lasata acolo intamplator, ca toate erau interconectate. Intelectul ii dadea ghiont sa lase lucrurile precum erau, ori desi acesta era doar instanta de raportare, omul hotari sa ii dea ascultare macar de data asta. Pe de cealalta parte, era interesat de fiinta mica si palida din fata sa. Asa ca se hotari sa vorbeasca cu lumina:
– Umm… salut. Cine esti tu si ce faci acolo?
Lumina privi sceptic in jur, ca si cum s-ar fi asteptat ca omul nostru sa fi vorbit fie cu sine, fie cu o a treia persoana imaginara.
– Mor, la naiba, nu vezi? Am nevoie de penicilina, si de un pat cald.
– Ai ales intamplator medicamentul?
– Poftim?
– Nu ai cum sa mori, ce dracu’. Numai oamenii mor, si nici ei pe de-a-ntregul.
– Impresionant. Se pare ca am desteptat ceva in tine, cugeta lumina
– Se pare ca da. Probabil ca gradul de maleabilitate al fiintei este mai ridicat decat in calculele tale.
– Credeam ca fiinta trebuie sa fie imuabila si perfect identica cu sine in fiecare moment
– Pai trebuie.
– Si atunci?
– La om existenta precede esenta?
– Ce creaturi idioate, sa vietuiasca in felul asta. De unde stiti cine sunteti de fapt?
– Nu stim. Dar imprumutam cate o masca de fiecare data cand vrem sa facem cate ceva.
– Si cine sunteti in spatele mastilor?
– Probabil ca exact opusul tau. Creaturi haotice si goale. Vietuind intr-o lume care si-a pierdut temeiul la scurt timp dupa Facere.
– Pot sa schimb lucrurile pentru voi. Postmodernismul v-a tampit pe toti, crede-ma. Iti amintesti de exemplu ultima oara cand ai vazut pe cineva ascultand Debussy? Toti sunteti cu Gaga si Ke$ha, si alte aberatii de-alea. Probabil pentru ca v-ati pierdut Lumina, daca ma intelegi… am fost captiva aici de prea mult timp si voi ati trait fara de ghid, lasati sa faceti asa cum stiti mai bine… si ce ati facut de fapt? I-ati turnat Tatalui somnifer in bautura si v-ati apucat sa va construiti propria lume, din gunoaie si foc.
Omul nostru parea sa fie cufundat in propriile ganduri, desi incuviinta din cap pe alocuri in fata monologului patetic al Luminii.
– Ai auzit vreodata de estetica uratului? intreba el intr-un final
– Ce-i aia?
– O chestie…
– Nu ai de gand sa ma eliberezi, nu-i asa? ofta Lumina
– Si de ce as face-o?
– Pentru ca fara mine veti pierde ultima frantura de morala din sufletul vostru.
– Ma lasi cu morala ta? Adica, pe bune, ce poate sa faca morala pentru noi? “Salveaza pe celalalt de la inec” – cu alte cuvinte pune-te la bataie pentru o cauza ce ar putea fi de la inceput pierduta. “Nu ravni la posesia altuia” – insa fara invidie si dorinta nu exista acel declick care sa puna omul pe un drum al acumularii. “Cinsteste pe tatal si mama ta” – care este logica in asta? Cu totii suntem aruncati in lume, si nimeni nu ne-a intrebat daca suntem de acord sau nu cu un asemenea lucru. Si de ce neaparat mama si tatal, ca elemente scoase din context? Nu ar fi fost mai simplu “cinsteste-te pe tine insuti”, intrucat la limita numai tu esti responsabil pentru actiunile tale? Decat sa cinstesti o serie de persoane care se baga in perimetrul tau intim si incearca sa te saboteze?
– Nu intelegi ca fara Tatal nu poate exista o lume? Caci nu este nicidecum facuta sa functioneze de una singura. Fara coordonare exterioara, sufletele din voi vor muri si putrezi in interiorul vostru. Ori realizezi cat de dureros poate fi un asemenea lucru? Ca o infectie raspandindu-se dinspre sange inspre creier, devorand totul in cale pana nu mai ramane nimic…
– Daca lumea asta nu poate functiona de una singura, mai bine sa moara cu totul.
– Dar sunteti parte a lumii asteia, si prin urmare, responsabili…
– Am fost inzestrati cu liber arbitru pentru a decide in situatii extreme. Prin urmare, poate ca se cuvine ca omul sa moara tocmai pentru a deveni Supraom. Fara foc nu va exista niciodata cenusa, si fara cenusa nu va exista niciodata renastere. Iar fara renastere vor exista lanturi pretutindeni, si saltimbanci prognozandu-si vesnic moartea.
– Ticalos egoist, tipa lumina. Si cu mine cum ramane?
– Si de ce ar trebui sa imi pese de tine?
– Pentru ca imi sta in putere sa negociez
– Sa negociezi ce?
– Sa-mi negociez libertatea. Trebuie sa existe un lucru pe care sa ti-l doresti, sau pe care umanitatea ca intreg sa si-l doreasca. Si odata ce ies din sticla asta, vi-l voi oferi…
Omul nostru cugeta iar o vreme, poate pentru a parea ca acorda importanta deciziei sale. Pentru ca, in adancul fiintei sale, stiuse dintotdeauna ce anume isi doreste.
– Vreau un sarut, incepu el. Si o partida de sex
– Asta e tot ce vrei?
– Vreau o partida BUNA de sex. Blowjob, 69, tot tacamul. Nu te opresti de la nimic decat daca iti zic eu sa te opresti. Si pe urma consider contractul nostru epuizat.
– S-a facut, spuse lumina. Sa imi spui mai intai ce forma preferi- blonda, bruneta, inalta, scunda… poate ca esti necrofil sau ceva? As putea sa te-ajut si in conditiile astea.
– Blonda si inalta. Ceva simplu si nepretentios. Curat si sincer, doar esti Lumina.
– Ma asteptam ca in Epoca Postmoderna sa aveti parte de suficient sex, si fara participarea mea. Dar in realitate sunteti disperati si singuri. Disperati sa simtiti ceva, orice, fara mizeria ulterioara si dorinta de a-ti taia venele cu briciul.
– Poti renunta la vorbarie, hotari omul. Sincer nu te face prea atractiva in ochii mei. Pe langa asta, vei avea gura ocupata in urmatoarea perioada…
– Trebuie sa te avertizez totusi. Cine face sex cu Lumina, moare…
Omul privi iarasi inspre Lumina, ca si cum ar fi intrebat-o daca este o regula pe care a inventat-o pe moment, in cele din urma insa dadu din cap neinteresat si continua pe un ton neutru:
– Cu totii murim odata. Plus ca, luand in considerare toate posibilitatile lumesti de a muri, asta mi se pare poate cea mai indicata. Sa nu mai vorbim ca mi-am ratacit viata undeva, departe, si poate ma asteapta una mai buna odata ce trec dincolo de Marea Roata.

Omul se catara pe cel mai apropiat deal si privi dopul enorm din dreptul sau. Trebuia sa isi concentreze intreaga vointa si intreaga forta pentru a reusi sa il clinteasca. Se ridica pe degetele de la picioare si apasa scurt in cateva puncte ce pareau mai sensibile la presiune. Incepu sa se invarta apoi in cerc, rotind suprafata exterioara a dopului in aceeasi directie. Dupa un efort de cateva minute si ceva transpiratie, dopul cazu la pamant, iar Lumina, cu un chiuit lipsit de orice evlavie, curse in afara sticlei si se raspandi. Apoi prinse forma umana, conform intelegerii, si cu miscari gratioase veni leganat inspre eliberatorul sau, care acum ii putea contempla nestingherit frumusetea. Nu era nici pe departe o Cosanzeana, nici macar in forma sa cea mai pura. Rasul ii era laconic si rece, ochii ii scanteiau a foc si vraja, pielea radia diverse nuante de albastru si verzui, gesturile ii erau din cale afara de voluptuoase. Se asemana in toate privintele cu o curva de lux pe care o puteai inchiria in Red District pentru o noapte, si cu toate acestea avea ceva in plus, ca si cum toata linistea trista a lumii devenise captiva intr-o apasare, intr-un gest, si acum exploda incet in perimetrul unei fericrii doar pe jumatate intelese. Simtea ca si ea isi doreste sa pacatuiasca, si asta o facea cu atat mai atractiva…

Totul dura aproximativ o ora, insa remarcabila era mai degraba intensitatea trairii, acele momente de pierdere in care lichidul nu tasnea niciodata pana la capat din robinetul fizic al fiintei, iar respiratia facea parca condens. Ea cunostea toate miscarile, toate orificiile trupului, stia sa isi puna in valoare fiecare milimetru de carne, fiecare vergetura microscopica si fundatura tandra. Stia sa scanceasca precum un caine si sa se vaite precum o nimfa, sa se rasuceasca precum un titirez in asfintit si sa se arunce intru celalalt ca o torpila, sa te priveasca in ochi zambindu-ti cu acel zambet deosebit de pervers care te facea sa iti pierzi mintile. Cu siguranta ca merita sa mori invesmantat intr-o asemenea traire…

Dar el nu muri. L-ar fi putut cu siguranta termina printr-o apasare ceva mai puternica, insa se hotari sa il lase doar paralizat pe jumatate, cu gura larg deschisa, din care se scurgeau bale apoase precum raurile de iasomie. Decise totodata ca era mai bine sa ramana pentru moment captiva in trup de om pentru a se putea deplasa incognito pretutindeni. Iar scopul ei, unicul ei scop, fusese sa ramana insarcinata, per vointa Tatalui. Candva, intr-un viitor apropiat, avea sa nasca un fiu, o persoana speciala, iar el avea sa fie aruncat in lume sa propovaduiasca oamenilor o noua morala, la fel cum fratele sau facuse in epoca romana, inainte de rastignire. Caci Tatal avea sa doarma pentru inca mult timp, captiv in visul reintoarcerii sale…

Inainte de a se arunca insa asupra oamenilor, Virgin Mary puse mana pe ciocanul lui Nietzsche si cu o miscare ampla sparse in bucati sticla in care statuse captiva timp de atatea secole: “Ia de-aici, Lucifer!”, zise ea, si imediat i se paru ca aude un ecou undeva in cealalta parte a universului. La un interval de o saptamana, avea sa apara pe cer o noua stea, iar Pamantul urma sa fie prins in miscarea-i albastra…Trecuseram de pe acum in Epoca Varsatorului.

Termination Notice

•Martie 25, 2010 • 13 comentarii


Motto: „Sigur. Ce consolare. O sa fiu un creier intr-o cuva. Exact scopul meu in viata…”
Ecranele bazaiau astmatic dincolo de suprafata clara a plexiglasului. Oameni si soareci intrau si ieseau din perimetrul slab luminat si gol, lasand in urma diverse obiecte de unica folosinta.Un sentiment artificial de liniste umplea camera, ca si cum ai fi privit un accident gata sa se intample.
Agentul se aseza primul pe scaun si isi turna in ceasca 500 ml de cafea, apoi cu o lingurita metalica incepu sa amestece preparatul, aruncand din cand in cand cate o privire pe geamul din fata. Vedea oameni deplasandu-se singuri in goana lor existentiala, sau cu un bagaj-doua, o paine de la brutarie, un catel latrandu-i si urmarind a primi o halca de carne, un copil purtat in brate si urland isteric, o palarie stramba sau o guma de mestecat cu baloane acoperindu-le buzele. Galagia du-te-vinoului etern din fata era asemanatoare coloritului unui curcubeu sters pe jumatate cu o lama proasta ce gaurise si foaia-orizont pe care li se desfasura viata. Dupa catva timp, omul nostru realiza ca bautura din ceasca era mai amara decat trebuia sa fie, asa ca ceru tacticos niste zahar si reincepu procesul de amestecare, in timp ce un civil stramb cerea unui vanzator de portocale bilete la concertul de dupa-amiaza
Cand XZ-430 intra in camera, ecranele facura o tumba scurta, ca si cum ar fi fost supuse unui curent aparut de prin panzele superioare ale electrosferei. XZ nu le dadu insa importanta, ci isi trase celalalt scaun sub el, care trosni scurt sub excesul de greutate, insa continua sa reziste eroic invadatorului.
– Intr-o buna zi va trebui sa mi te asezi in poala, incepu agentul.
– … Intr-o buna zi va trebui sa fac mult mai mult de atat.
Se privira scurt, ca si cum ar fi acceptat fiecare provocarea celuilalt, apoi se hotarara sa continue discutia.
– Cafeaua de astazi e proasta. Oricat o amestec, tot lasa in urma dare negre si fum…
– O sa ma duc sa le omor pe alea de la bucatarie in pauza. Consiliul trebuia de mult timp sa angajeze noi salariati in nenorocitul asta de bunker…
– Nu stiu daca asta o sa serveasca vreunui interes.
– Morocanos ca intotdeauna, concluziona XZ printr-un oftat metalic. Crima elibereaza endorfine. Si cu totii stim ce functie indeplinesc endorfinele in organism, nu-i asa?
– De ce toti agentii trebuie sa fie mai intai criminali pentru a ajunge hedonisti?
– Nu stiu. Poate pentru ca se urmareste asta? Numai asa putem sa ne indeplinim munca?
– Care munca? Nu stam decat sa privim niste ecrane manjite de suc. Si pentru a ingreuna nebunia, ni se mai spune si ca este cea mai importanta meserie din lume. Cu toate astea datele pe care le colectam nu ajung nicaieri, am zece sertare cu insemnari care zac de luni intregi si nu reusesc a servi decat ca aperitiv ocazional pentru soarecii din incapere.
– Unele lucruri nu sunt pentru noi de stiut. Avem anumite preocupari, trebuie sa lasam intrebarile pe mai departe.
– Si totusi… insista agentul. Am ajuns atat de departe intr-un timp atat de scurt. Asa ca te intreb: ce vezi? Cand te uiti CU ADEVARAT la ecrane, ce vezi?
– Contururi sterse, disperare mobila, simtul realitatii dezvoltat paroxistic si totusi gol.
– …Nu. Eu vad… intervaluri. Priveste la omul din fata. Aparent este supus unei liniaritati evenimentiale, si totusi… daca iei suma momentelor actiunilor sale si le pui cap la cap vei vedea ca ratezi tocmai elementele de legatura dintre ele. Atat pe fundal evenimential, cat si pe fundalul desfasurarii. Vedem momente ale actiunii, separate si aparent independente, si dupa aceea ne straduim maniacal sa construim fire epice pornind de la acestea, sa le organizam si orientam in desfasurari coerente, numai ca facand asta… adaugam evenimentului. Facand asta, supunem realitatea unui proces intens de falsifiere.
– Si ce vrei sa zici este ca…? Realitatea este o iluzie?
– Nu. Ceea ce vreau sa zic este ca ceea ce facem noi nu ESTE realitatea. Realitatea sta in interval. Gandeste-te ca ai in fata bucatele de hartie presarate printr-o camera nelimitata. Ceea ce facem noi este sa colectam aceste bucatele si sa le turnam in pagini de hartie, insa oricum am lua-o, nu reusim sa completam nimic… pentru ca intregul suport al bucatilor respective lipseste.
– …Intregul suport? Bucatile de hartie, puse impreuna, REPREZINTA hartia.
– Nu. Lucrurile sunt mult mai complicate de atat. Ni se spune ca suntem suma evenimentelor prin care am trait, dar ce sunt aceste evenimente? Simple momente prezente, sau simple franturi de amintiri. Asta pentru ca ne lipseste ceva esential… durata. Ceea ce ne lipseste este tocmai continuitatea desfasurarii referentiale a acestora. In oricare moment, suntem blocati pe o imagine, si aceasta imagine o luam ca pe un dat. Cu siguranta, va exista ulterior un proces de reconstructie procesuala prin alaturare. Insa facand asta nu ajungem decat la o copie a evenimentului originar, iar aceasta copie este precum un drum gaunos. Nu are liniaritate, si o desfasurare unitara, pentru ca episoadele de legatura dintre imaginile la care am asistat, acele conjunctii evenimentiale de care am avea nevoie pentru ca redarea noastra sa fie unitara, ne scapa intrutotul. De aceea oscilam nebuneste intre intuitia constructului inchis in sine si procesul de reconstructie partiala a acestuia. Iar constructul ca atare ramane dincolo…
– Nu inteleg, zise XZ. Sa presupunem prin absurd ca ai dreptate… ce inseamna toate astea? Ce legatura au cu meseria noastra?
– Suntem prinsi in capcana, prietene. Fortati sa traim un ceva pe care nu-l intelelegem. Pe tine nu te-ar scoate din sarite o asemenea situatie? Ori aceasta este practic viata noastra. “Si ce e de facut?” ma vei intreba. La care iti voi raspunde: “Sa ma trazneasca daca stiu…”
– Deci traim ceva care ne scapa, si nu exista nici o posibilitate de reconstructie a eului. Si cu toate astea lumea continua sa se invarta. Fascinant…
– Esti sigur de concluzia ta? Pentru ca nu stiu daca poate exista o lume independenta de noi. Toti astia de dincolo de geam sunt in mare masura in ochii nostri, reconstructia lor este de fapt propria noastra reconstructie, ca interval.
– La dracu’ cu filosofia la ora asta. Imi faci capul mare ca ala de la aprozar.
– Lasa asta, poti lua un paracetamol pe urma. Insa gandeste-te. Pune-ti pentru o clipa intrebarea- “Cine sunt eu?”. Sau, ca sa particularizam, “cine sunt eu in momentul asta?”. Ori eu nu sunt altcineva decat x-ul oarecare privind cum catelul y il musca pe omul z de picior. Cu alte cuvinte, reconstructia noastra ca X si definirea noastra nu este posibila fara catelul y si omul z. Prin urmare, nu doar ca suntem fiinte ale intervalului, dar intervalurile insele se conditioneaza reciproc. Fara y si z eu raman cel care eram dincolo de contactul cu acestia, insa contactul in cauza m-a schimbat. Am devenit deja un altul, poate mai implinit ca om. Prin urmare in cazul asta, y si z sunt ele insele elemente de legatura intre doua valente ale personalitatii mele captive intru evolutie. Insa nu singurele elemente de legatura…
– Jezuz. Cred ca sunt la doi pasi distanta de un scurtcircuit… iar vorbaraia ta aberanta este elementul de legatura intre mine si viitoarea-mi defectiune tehnica.
– Exact. Vezi, asa functioneaza sistemul. Ori noi, intelegand asta, am pasit deja dincolo de el, si putem intr-un fel sa-l gandim formal, din afara.
– Cineva cu siguranta o sa primeasca premiul pentru Angajatul Anului, rase XZ solzos. Dar inainte de toate va trebui sa te supui regulamentului si sa citesti ceea ce ti-am adus. Pentru ca, vezi tu, motivatiile mele iti scapa.
– Poftim?
XZ apasa pe un buton din dreptul subsorii si undeva, dedesubtul sanilor, se deschise un compartiment, ca un sertaras de carne. In interiorul lui se gasea o foaie pe care scria, cu litere mari albastre, “TERMINATION NOTICE!”. Dedesubt se gaseau vreo cincizeci-saizeci de semnaturi, plasate intr-o ordine perfecta.
– Termination notice? Nu inteleg…
– Consideram ca proiectul curent si-a atins scopul, prin urmare va fi desfiintat.
– Ce? Cum naiba…?
– Scopul nostru era studierea reactiilor unor subiecti contingenti la contactul cu o substanta de natura extraterestra. Sa o numim XYZ, sau Nepicatura, sau Porc de Foc, chiar nu ma intereseaza. Rezultatul estimat de catre cercetatori era revelarea unor noi functii cognitive la nivelul persoanelor infectate cu acesta. Cu alte cuvinte, deprinderea cognitiva de recunoastere a intervalelor. Timp de 300 de zile ai fost injectat cu aceasta substanta in timp ce dormeai. Astazi Centrul a primit confirmarea faptului ca experimentul a fost un succes… la nivelul tuturor celor 243 agenti infectati. Prin urmare, se cuvine a pune capat experimentului… iar tu va trebui sa uiti tot ce am discutat.
– Nenorocitii dracului. Ce labari. M-ati folosit ca pe o carpa de covoare… nu ati citit niciodata un ghid etic, mama voastra?
– Ce rost ar fi avut? Nu am mai fi putut executa experimentul pe urma. Am fi avut mustrari de constiinta, poate. Asta presupunand ca un agent poate sa aiba constiinta. Prin urmare am decis ca etica este irelevanta, la fel cum voi toti sunteti irelevanti. Ceea ce se ascunde in mintea voastra, asta este insa de o incredibila insemnatate… Ma intelegi… Si nu ne putem lipsi de o asemenea informatie.
– Asteapta, rosti agentul, in timp ce se invartea aiurea prin camera. Vrei sa spui ca… creierul meu va fi extirpat, pus intr-o cuva si folosit pentru stimulari si alte elemente de genul?
– In mod precis. Nu se poate altfel, ma intelegi. Dar nu te ingrijora prea tare, nu se poate trai fara creier, prin urmare nu vei mai simti nimic pe urma.
– Sigur. Ce consolare. O sa fiu un creier intr-o cuva. Exact scopul meu in viata…
– Lamentarile tale sunt irelevante. Am venit sa-mi duc slujba la bun sfarsit, si asta intentionez sa fac. Asa ca, daca mai ai treburi nerezolvate, e timpul sa…
Sunete de pistol scurt, sange si ulei de motor tasnind pe pereti. Valuri de electricitate prin camera, geamuri explodand in gol. Nu au trebuit decat cateva secunde ca toate aceste evenimente sa se produca. Si acum XZ-430 era mort, iar agentul nostru luase deja primul taxi spre aeroport. Apoi realiza ca era urmarit, asa ca intra in panica. Trebuia sa-si pastreze cumpatul insa, ce mama ma-sii, trecuse el printr-unele si mai si. Insa acum totul parea ca se terminase, avea sa fie urmarit de catre agenti pentru tot restul vietii, sau ce mai ramasese din aceasta. Prin urmare se hotari- nu avea sa fie capturat fara lupta, sau mai degraba, nu avea sa fie capturat. Ori daca Centrul il dorea pentru mintea sa, singurul lucru la care trebuia sa renunte pentru a ramane liber era aceasta. Chiar daca avea sa se piarda si pe sine in timpul procesului.
– Opreste taxiul, spuse el scurt, iar soferul-robot asculta instantaneu comanda.
– Face 28 $ si 48 centi, zise el, si intinse o mana mecanica in spate.
– Pe dracu’, spuse si agentul, iar pistolul rasuna iarasi scurt, de data aceasta o singura data.
Se dadu jos din taxi si astepta masina care il urmarea sa opreasca. Din ea coborara doi indivizi, cu siguranta Lichidatori sau ceva de genul asta. Amandoi purtau ochelari de soare si costum Neo-Armani, plus ceas de-ala cu detector la mana. Paseau incet si siguri pe ei, ca si cum nimic nu le-ar fi putut tulbura misiunea. Agentul nostru le zambi, in timp ce fuma tacticos o ultima tigara.
– Ne bucuram ca ati decis sa va ascultati ratiunea, domnule Sanders
– Cu siguranta, zise agentul, apoi se avanta cu un tipat scurt inspre cel mai apropiat zid. Totul se termina la fel de subit precum incepuse, lumina alba venise sa il poarte si viata sa avea probabil sa se opreasca aici. “La dracu, s-a dat cu capul de perete! Al dracu’ idiot, in ma-sa…jezuz, bucati de creier pe afara!”; “Hey baiete, cheama naibii o salvare, ce puii mei”; “Cred ca ar fi mai bun un dric…”; “Lasa glumele si fa dracului ce am spus, nu vezi ca moare?”. Agentul auzea toate acestea ca prin ceata, apoi totul se opri. Ultimele sunete pe care le mai surprinse fura bataile propriei sale inimi, rasunand haotic deasupra linsitii calde ce se asternuse pretutindeni (…)

– Domnule Sanders, deschideti ochii!
Clipi scurt, ca si cum i-ar fi fost ascuns un graunte de nisip in spatele privirii, din care universul urma a se scurge in propria fiinta. Se afla intr-un pat, cel mai probabil, insa nu realiza cu exactitate ce culoare aveau peretii din jur sau daca era noapte afara. Mana sa parea a dracului de violeta totusi.
– Domnule Sanders, ati suferit defectiuni cerebrale! Nu veti mai putea fi perfect normal niciodata. Va trebui ca cineva sa va ajute sa mergeti, sa mancati, va trebui sa faceti ore de terapie… va fi extrem de greu, dar cu noile tehnici… s-ar putea sa va reveniti intrucatva in 7-8 ani… Domnule Sanders, sunteti bine?
Realiza ca ultima intrebare se datora zambetului cald si sigur pe sine care ii aparuse pe buze. Era vesel, ce naiba, oricat de perversa ar fi fost o asemenea fericire… In conditiile de fata, creierul lui nu avea sa mai prezinte interes pentru nimeni. Nu mai tinea minte cu exactitate de ce fusese urmarit, era vorba despre o descoperire si un cuvant care incepea cu “in..”, poate “incorporat” sau “inedit” sau “inocenta”? Dincolo de asta, stia ca este din nou propriul sau stapan, si orice chin prin care avea sa treaca pentru a se recupera macar partial era la limita o pedeapsa mica daca o comparai cu alternativa. ERA IN VIATA, si asta era tot ceea ce conta! Asa ca da, zambea, trebuia sa zambeasca, daca s-ar fi putut misca s-ar fi sculat din pat si ar fi sarutat-o pe buze pe cea care ii daduse aceasta veste. 8-9 ani de recuperare… putin mai mult decat 8-9 zile, in cele din urma, caci nimic nu este mai pieritor decat timpul. Ce naiba, trecuse el prin altele si mai si…
In timpul acesta, pe culoar, indivizi imbracati in negru, cu ochelari de soare si costum Neo-Armani il supravegheau prin geamul fumuriu al camerei.
– Este inacceptabil, domnule, spuse medicul. Omul asta a incercat sa se sinucida din cauza voastra. Sa SE SINUCIDA! Si acum, doriti sa va contactez la cel mai mic semn de ameliorare? Ca sa ce, ca sa-l ucideti o a doua oara?
– Ascultati, domnule, Centrul a investit o tona de bani in acest proiect. Prin urmare, conditiile noastre nu sunt negociabile. Veti face ceea ce trebuie sa faceti, caci daca nu, Centrul va face ceea ce trebuie sa faca cu toti cei care ii stau impotriva.
– Bine, o fac, nu vreau sa ma pun cu Centrul. Dar acum plecati dracu’ de langa mine si lasati-ma sa-mi fac treaba, unii salveaza vieti pentru ca altii sa poata sa ii bage pe cei salvati in groapa…
Agentul facu o plecaciune scurta si se intoarse in loc, sub bombanelile apasate ale doctorului. Acesta ii privi indepartandu-se, apoi isi fixa ochii asupra pacientului sau. Cumva, din spatele geamului, niste ochi mici, de lacusta extatica, se zgaiau inapoi la el, iar lumea avea sa ramana condensata in privirea aia pentru foarte mult timp…


A fi tragic…

•Martie 23, 2010 • 13 comentarii

I. Este umed. Locul acesta este umed, cleios. Un fel de placenta tine loc de pereti. Tavanul este solzos, acoperit pe alocuri cu alge. Din cand in cand, au loc cutremure, insotite de alunecari de teren. In interiorul si exteriorul meu. De l-as putea prinde pe nenorocitul care a lasat robinetul deschis, l-as omori in bataie. Si totusi, nici nu stiu daca o asemenea persoana a fost inventata…
II. Sunt singur. Atat de singur incat am uitat ce este singuratatea si ce este omul. Iar in locul unde ma scurg nu sunt oglinzi, nici lumini precum franturile de vise. Reflexia iti este asigurata doar de apa tulbure…
III. Miroase uneori a mancare stricata, ca si cum ar exista o bucatarie abandonata pe aici de la inceputurile lumii. Ramasite lemnoase plutesc la suprafata si imi ingreuneaza mersul. Iar eu ma deplasez neincetat, desi am certitudinea cercului. Ieri am fost tot aici, alaltaieri la fel. Dar nu ma plang, si chiar daca as incerca sa o fac, as constata doar ca mi s-au uscat lacrimile. Dincolo de tot, am aflat macar unde ajung sinucigasii. Nu in smoala, ci in apa. Si intr-o incredibila singuratate…
IV. Ieri am cugetat la soarta mediocrilor. Cu siguranta ca au sfarsit mai bine decat mine. Un Mercedes la scara, Kinder Joy si tequila de trei ori pe zi, lumanari romantice la restaurantul din colt… o noua dantura poate pentru babe. In fond, sunt dupa chipul si asemanarea Lui, nu? Iar cine se aseamana se-aduna.
V. Cu mult timp in urma, ma consideram special. Ca un fluture deschizandu-si aripile pentru prima oara, sub privirile stupefiate ale viermilor. Acum ma stiu doar defect, si extrem de umed.
VI. Din cauza fluxului, o sa ma scufund pana la gat in aceasta mocirla semidigerata. Privesc apa cum imi patrunde in oase, ca la reumatici, cum imi aspreste carnea sub apasarea-i murdara. Probabil ca nu imi ramane decat sa inchid ochii, sa ma declar multumit si sa-mi continui drumul. Mergand-inotand si gandindu-ma vesnic la moarte.
VII. Aseara s-au aprins lumini pe care le considerasem apuse. Mi-am vazut, in spatele mintii, fiica. Frumoasa, cu fruntea lata. Ludica si indaratnica. Ca mine. Poate cu un oarecare plus… ea nu o sa se sinucida niciodata. Va ramane sa guste din Soare, si sa isi spele pielea in praf de licurici. O copila… jucandu-se cu tatal sau, sau cu amintirea lui. Nici macar nu imi amintesc daca am iubit-o.
VIII. Cutremur de 6.5 grade. Valuri mari. Noroc ca nu se poate muri decat o singura data, vorba lui Shakespeare, altfel mi-ar fi trebuit branhii pentru a ma simti in siguranta. Siguranta… iata ceva ce nu am mai avut demult, in ciuda unei vieti incarcate de moderatie. Sunt condamnat la angoasa, sa o port cu mine peste tot, asemenea unei umbre cu respiratie putreda. Si totusi, cum am facut-o? Si de ce?
IX. Am murit in somn, usor, sigur… somniferele si-au facut efectul, poate chiar mai repede si mai bine decat ma asteptasem. La acest capitol am trecut, mai bine decat in facultate, si decat in noaptea nuntii. Ramane a doua intrebare, si incerc sa-mi pun ordine in idei. Am facut-o intrucat eram fericit, inconjurat de liniste. Si am simtit ca era momentul oportun. Inainte de a suferi, si niciodata dupa… iata cand se cuvine cu adevarat sa te sinucizi.
X. Astazi simt ca se va intampla ceva. Nu stiu inca ce, o „chestie” poate, iar cand folosesc „chestie” am impresia ca este le mot juste. Pentru ca sunt sigur ca se va intampla. Ca si cum ar fi a doua oara cand ma traiesc intru moarte. Ceea ce, la limita, nu este nicidecum exclus…
XI. Am invatat sa fiu deschis la orice. Ca un volum antic, dorind sa fie admirat de catre mititei. Chiar am inceput sa cred in Dumnezeu, indiferent daca veti zice ca este pentru ca sunt batran de penibil si singur ca un mort. O fiinta deasupra fiintelor particulare… de ce nu? Ea era credincioasa, si se lauda chiar cu credinta ta, contestandu-i tatalui ateismul. Infruntandu-i chiar ironiile narcisiste. Sa fi fost doar o senzatie?…
XII. Este o certitudine. Cobor. Am inceput a cobori, incet, fara graba. Terenul s-a surpat sub apasarea rece a apei, iar acum simt bucuria dulce a evadarii. Si nu ma tem de nimic in mod special, poate doar de ceva febra musculara…
XIII. Undeva in pelerinajul meu am sa gasesc poate un dulap cu haine, imbibate de parfumul ei. Am sa ma imbrac cu ele si in ciuda unui grad de ridicol feminin o sa ma simt acasa. Si poate ca atunci am sa revad si Soarele. Imi este dor de Soare. Lumina de aici e artificiala, si nespus de rece. Trebuie sa existe undeva si lumina calda…
XIV. Aud zvonuri. Voci stridente, artagoase, dincolo de pereti. Si nu, indiferent de consideratiile voastre preliminare, nu sunt nebun. Nu auziti? Ma implora sa ies. Si iata ca terenul devine solid. „Impinge, impinge”. Ce sa fie asta? Chiar si dupa moarte, nu este deloc normal sa auzi voci…
XV. Din nou cutremur. Si mai puternic decat precedentul. Se formeaza afluenti, rauri de purpura incarcate cu grohotis. Ma las in voia lor, stiind ca voi atinge in cele din urma oceanul. Si sunt ejaculat…
XVI. De abia acum inteleg de ce copiii plang. De ce unii copii plang. Sa privesc chipul ei, inca o data, prin ochi de bebelus… ce oroare! Sa ii simt atingerea pe o piele noua, straina si scarboasa, de porcina. Fiica si mama a aceluiasi om…
XVII. De abia o mai recunosc. Este batrana si hada. Dupa cum eu sunt tanar si had, fiind mai batran decat moartea. De ce oare sinucigasii nu sfarsesc niciodata la nastere? Poate pentru ca, atunci, lumea ar capata sens…


Ma cutremuram, iar lacrimile continuau sa ma incomodeze, ca si cum s-ar fi transformat intr-un set secund de pleoape calde. Dar nu se intamplase de fapt nimic. Trebuia doar sa o iau de la capat- si candva, undeva, sa-mi trambitez inca o data esecul, din postura de fiu. Poate printr-un pistol, sau un cutit, sau treizeci de somnifere…. sa urmez asadar destinul bunicului meu, avand acelasi suflet ca mine. Intelegand ca viata se bazeaza pe contingenta, si pe vid.
Ce lume absurda, ce lume lipsita de temei ! O lume in care vrei sa plangi ca un adult si scancesti ca un prunc. Si te vezi prin ochii altora, si innebunesti. Si apoi te pierzi in labirinte ridicate pe timpul noptii. Si uiti ca este noapte, si confunzi decesul cu zorii. Oare am iubit-o? Oare m-a iubit?
Si intrebarea copilului se propaga in mediul cosmic, pulsand vertical, in timp ce linistea aerului anunta paradoxala disparitie a unui om, a unei specii, a unei ere. Asculta! A inceput cuvantul sa vorbeasca!…

Despre „happy-joy”

•Martie 21, 2010 • 2 comentarii

(Articol publicat in Orizonturi Culturale nr. 21)

De la Aristotel incoace, avem sedimentata in cultura mondiala ideea de scop (telos), alaturi de toate implicatiile de rigoare. Filosoful grec a reusit de altfel sa fie primul care sa acorde atentie psihologiei umane din perioada sa- la fel cum categoriile fiintei sunt derivate din cele mai generale intrebari pe care Aristotel le auzise pe strazile ateniene, necesitatea scopului apare din constiinta fiintei de a fi vesnic orientata inspre ceva. La o prima vedere, aceasta „descoperire” a scopului ca principiu poate parea o banalitate, insa in adevar ea inseamna recunoasterea marcii devenirii insesi. Caci nu poate exista devenire fara orientare, fara o anumita directionare si o anumita distanta de parcurs. Aceasta distanta poate fi exprimata ca drum al fiintei individuale inspre maturizare, ca transformare a sa intru ceea ce este de fapt, ca aducere a potentelor cele mai reprezentative ale acesteia intru actualitate. La origine, procesul se desfasoara in mod firesc- exista un Bine ordonator, echivalent ulterior cu Dumnezeu, de unde scopul fiintei poate fi extras, el fiind atat unul de natura etica, cat si unul transcendental, vizand valorizarea lumii ca opera estetico-vitala. De aici diverse variante ale lui „must do”, plasate de obicei in serviciul ideii redemptiunii si a sperantei vietii vesnice. Iar pentru doua milenii, acest proces va ramane in linii mari acelasi.

Noutatea apare insa odata cu „moartea lui Dumnezeu”, cu alte cuvinte, odata cu nevoia reevaluarii tuturor valorilor. Omul modern trece asadar din etapa credula, pozitiva, intr-o etapa profund sceptica, iar adaptarea vechilor valori la noile criterii si noul sau mod de viata se pronunta aproape ca o imposibilitate. Peste noapte, insa o noapte care a tinut vreun secol, omul a invatat sa traiasca in absurd, a invatat ca „viata este aici si acum”, ca in locul a doua lumi cu care sa opereze (actuala si transcendentala) trebuie sa se rezume la una. A fost un proces de invatamant desfasurat in conditii de criza, caci este greu sa renunti la garantia unei figuri parentale sau a unui principiu coordonator in favoarea a ceva de natura contingentei, in ciuda redefinirilor de sine potentiale pe care o asemenea renuntare le implica. Evident insa ca o asemenea redefinire nu a putut ocoli ideea de „scop”, si nici continutul sau particular ultim: fericirea.

Aristotel se refera la fericire ca eudaimonia, stare de gratie determinata de o viata armonioasa, in care moderatia devine totodata varf valoric al manifestarilor umane. Unii contemporani de-ai sai o vad ca hedone, placere, desfasurata valorico-estetic fie in sens cantitativ, fie calitativ. Dar dincolo de toate aceste sub-categorii, preferinta pentru fericire ca scop este neindoielnica si se mentine aceeasi indiferent de contextul filosofic invocat. In epoca absurdului insa, absenta unui scop comun, general valabil, cu alte cuvinte eliberarea omului de sub tirania ne-conditionatelor externe, arunca fericirea intr-o stare de criza. Omul apare ca fiind singur pe lume, trebuind a-si alege drumul de urmat, fara speranta unei vieti ulterioare care sa il mantuiasca in functie de conotatiile vietii sale curente. Dincolo de refugiul sau transcendental, el este golas si stingher, iar transformarea sa in arhitect al propriului scop il arata pus intr-o pozitie pe care nu era pregatit a si-o asuma ca atare. Prin urmare, structura psihologica precara a omului s-a grabit sa inlocuiasca fericirea dependenta de Dumnezeu cu un alt model, reprezentand aparent o eliberare de aceeasi natura cu absurdul insusi de sub sfera conditionarii. Omul postmodern a ajuns asadar a se revendica de la „fericirea neconditionata”, pe care si-o impune, mai mult decat drept scop, drept caracteristica a priori. Cu alte cuvinte, in noua sa viziune, el s-a nascut gata fericit, iar fericirea insasi a devenit un fel de bun tranzitiv, un obiect-comun usor de extras din simpla convietuire sociala.

Exprimandu-ne heideggerian, vietuirea laolalta cu ceilalti este un existential, iar fericirea, consecinta sa directa. Insa daca privim mai in profunzimea acestei fericiri, vom constata artificialitatea ei intrinseca: caci, asemenea unui creier afectat de spirochete ca urmare a sifilisului, mintea omului postmodern si-a asumat fericirea fara o analiza lucida a conditiilor de posibilitate ale acesteia. Si pentru ca fericirea a capatat, prin asumptie, un grad de veridicitate mai mare decat multe dintre elementele lumesti care o contraziceau, aceste elemente au trebuit a fi artificial amputate, aruncate dincolo de cadrul intim de manifestare al fiintei individuale. Pentru a folosi o metafora, omul si-a introdus struteste capul in nisip, iar senzatia de bine inerenta l-a facut sa creada ca este inventatorul fericirii. De aceea epoca actuala este epoca lui „happy-joy”, in care aproape ca nu ni se mai permite sa fim nefericiti, iar daca totusi suntem ca atare, ni se spune ca facem ceva gresit, ca am esuat la intelegerea starii de fapt a lucrurilor. Pericolul marginalizarii este infinit mai ridicat pentru o persoana care se recunoaste a fi nefericita, intrucat nefericirea sa ar putea, la limita, sa fie transmisibila, asemenea unei infectii a spiritului. Gradul ridicat de artificialitate si posibilitatea infantilizarii nu sunt insa singurele pericole ale „happy-joy”ului postmodern: cel mai mare pericol este stoparea devenirii insesi. Cu siguranta, s-ar putea zice, suntem dependenti de lucruri, de situatiile determinate de lucruri si de traiectul nostru prin viata. Ori o fericire „neconditionata” este monstruoasa din cauza ca extrage omul din aceasta dependenta absolut naturala, il invata ca, indiferent de aparentele mizerabile ale realitatii, trebuie a intampina totul cu un zambet, ca si cum acesta ar oferi raspunsul la toate. O asemenea atitudine insa ne arunca dincolo de necesitatea oricarei cautari de natura perfectionarii spirituale. Daca fericirea nu mai este pusa la capatul unui drum echivalent cu propria noastra viata, ci la inceputul acestuia, drumul nu se va mai produce niciodata, cu alte cuvinte insasi speranta Supraomului nietzschean va fi aruncata in dizgratie. Orice om, la limita, este un cautator de mai bine, insa societatea ne inoculeaza doua idei avand un grad ridicat de perversitate: 1) ca nu exista mai bine ; 2) daca exista mai bine, atunci acesta este cunoscut de catre constiinta colectiva a societatii, prin urmare singura speranta de obtinere a acestuia este renuntarea la propria cautare in favoarea punerii vietii la comun. Prin urmare, omul este extras de pe propriul traiect si aruncat in impersonalitatea lumii postmoderne. Insa singura „fericire” pe care este capabil a o obtine aici este cea a „senzationalului”, iar aceasta este mai degraba un opioid. Cu siguranta, mass-media si celelalte mijloace de exprimare sociala sunt contaminate de goana dupa ceea ce sfideaza „normalul” sau „banalul” sau „cotidianul”: insa toata aceasta goana este explicata tocmai prin liniaritatea fara speranta pe care traiul la comun o implica, tocmai prin nevoia de a gasi alternative la banal acolo unde nu exista de fapt alternative la banal. Avem aici deja o dubla artificialitate, una situata la nivelul fericirii ca idee, alta la nivelul exprimarii sale. Ori ceea ce rezulta din acest proces de modelare este un om care si-a pierdut contactul cu sine, un fel de masinarie cu o unica stare spirituala care crede ca ar fi fost dintotdeauna destinata acesteia.

In teorie, ca un eseist care se respecta, ar trebui sa inchei acest eseu printr-o serie de solutii la problema invocata. Insa pericolul care-l pandeste pe cititor la acest nivel este acela al inlocuirii unei paradigme exterioare printr-o alta. Poate ca alternativele la „happy-joy”ul artificial ar trebui sa ramana asadar personale. Cu siguranta, societatea postmoderna este atat de bine construita incat a anulat ideea „inamicului de clasa, rasa, etc”, prin urmare si posibilitatea de constructie automata a unui grup de la nivelul caruia sa apara „tipatul disperat al schimbarii”. Ori tipetele indivizilor sunt mult mai usor de ignorat sau reduse la tacere decat acelea ale grupurilor. Ne situam asadar intr-o criza a luarii de atitudine, caci societatea postmoderna ii reprezinta pe toti si totusi pe nici unul. Probabil ca pericolul cel mai mare la acest nivel este o implozie generala, care sa se transforme intr-o rabufnire frustrata a indivizilor care au suferit prea mult fara a fi constienti de asta. In acest caz, s-ar ajunge la o situatie similara bellum omnium contra omnesului din care au aparut primele forme sociale, la un haos general si lipsit de speranta, asa cum de altfel a prognozat Thomas Hobbes. Dincolo de toate acestea insa, ramane pentru moment a suporta „happy-joyul” mirosind perfect a plastic si tratat cu conservanti pe care viata intru absurd ni-l propune…