Inseminarea intru Idee…


…In acest loc, zgomotul lifturilor urcand catre culmile creatiei distorsionau ritmul muzicii venind dinspre bar. Oameni purtand constiinta halucinanta a propriei persoane se regaseau in compania celorlalti ca simple mecanisme ale socializarii, si condamnau pasiunile autodeterminante ale celor care preferau un alt etaj. Aici, hedonismul se desfasura omogen, lipsit de principii fundamentale, evitand raportul copie-model sau neantizandu-l prin uitare de sine. Copii ale copiilor fericirii, aparente dionisiace si principii ale individualizarii, oamenii acceptau misterul orgiilor si sufereau. Eu eram imbracat in maieu si jeansi si priveam atent un pahar pe jumatate gol de J&B. Fumam Winston si ma imaginam incaltat in perechi de papuci distincte, ca un miriapod ce necesita stagnare temporala pentru a ajunge la timp la munca, imbracat si cu spirit lustruit. Si atunci a inceput… credeam ca este un simplu joc de copii, cand au inceput sa se ucida intre dansii. Cand barbatul cu perciuni a dat drumul la sange, iar fata in verde a sarit la beregata. Si stateau toti, si asteptau moartea, si radeau laconic in fata apoteozei. Intreaga camera, dominata de farfurii sparte, zgomote animalice si extazul desfranat al sfarsitului, strecurat printre picaturi calde de Ballantine’s.
Pana atunci, imi inchipuisem moartea ca pe ceva grotesc. Nimic nu era mai mare si mai inspaimantator, iar a considera suferinta voluptate presupunea o nebunie de care eu nu eram capabil, ca personaj timorat in fata valorii oricarui tip de durere. Mintea mea naiva se concentra in jurul unei iluzii a fericirii, care tinea locul obiectivitatii generale si determina o pasivizare molcoma a pasiunilor care altfel m-ar fi caracterizat… Dar aici, cata claritate, cata unitate in tipetele celor care mureau din simpla placere de a muri ! Ani intregi, oamenii astia nu incercasera nimic. Jucasera Blackjack sau Darts in fiecare seara, se lamentasera la o telenovela, doua, se temusera de observatiile vecinilor in cazul unui exces al decibelilor, mancasera la ora fixa, se dusesera sa faca pipi la ora fixa, intrasera in pat la ora fixa. Oameni resemnati, a caror lipsa coplesitoare de griji se datora incapacitatii de a parasi un mediu pe care il asimilasera, si care ii asimilase intrutotul. Si acum, cata dragoste de neant, cat neant al dragostei! Asistam la spectacol fara sa fi platit bilet, asteptand sa imi vina randul. Nu avea rost sa ma grabesc- preferam savurarea unei ultimi taceri inainte de linistea totala, inainte de a-mi ceda inima ca garantie a conservarii spiritului, Si deodata, o frica nebuna mi-a strigat numele. Pe voci cristaline si duioase, acelasi strigat, acelasi nume, repetat la nesfarsit precum un cantec de sirena. Am privit in jur si am inteles ca, in infernul fonic care se produsese, printre instincte sexuale satisfacute si altele care tipau dupa satisfactie, nimeni nu avea sa imi observe lipsa. Am alergat asadar catre lift, intr-o dorinta ultima de a supravietui, dispretuind acel umanism al mortii care vine sa te ia la ora fixa, fara a negocia prelungirea contractului. Usile s-au deschis si acolo am vazut-o, menajera cu galeata de apa, adepta a coborarii in Infern. Alesesem liftul gresit si imi intersectasem firul destinal cu cel al pacatosilor, oferindu-l Providentei pentru totdeauna. Am apucat-o asadar de par si mi-am introdus mana dreapta in cavitatea-i bucala, salvand-o de dumicatul ce ii blocase caile respiratorii. Ca o turbata se zbatea, iar din ochi ma blestema de parinti si promitea razbunare. O condamnam la viata, si la neputinta de a evada din agonia lumii. Insa aveam nevoie de hainele ei, de simturile si cunoasterea ei, daca aveam sa ma descopar ca eroare genetica in alta parte…Rosteam ca Heidegger „nu exista decat fiintare, si nu mai degraba nimic” si o dezbracam cu bestialitate, oripilat de putoarea-i corporala si miscarile-i sifilitice. Aveam sa o polimorfizez in animal social si sa o trimit la bar pentru a-si retrai finalitatea. Intrucat se impotrivea in continuare, am inceput sa o pleznesc peste fata cu pantoful, pana i-au sarit ochii din teasta. Apoi i-am lasat corpul pulsand langa ghena si liftul si-a recapatat vigoarea, urcand inspre lumea pe care soarta mi-o refuzase cu desavarsire. Intelegeam ca ma nasc, ca devin constient de abilitatile ce-mi fusesera repartizate si de starile mele spirituale. Auzisem ca cei mai oropsiti dintre indivizi sunt victimele propriilor amintiri, ca isi creaza in singuratate un substrat al memoriei pe care il considera real datorita verosimilitatii, si ma gandeam daca nu cumva trecutul si viitorul sunt simple creatii fantastice destinate comercializarii pe piata neagra a drogurilor constiintei de sine. Vedeam societatea, mai clar decat altadata, ca pe produsul unui mare traficant, aflat in imposibilitatea de a fi condamnat, intrucat legea este expresia vointei proprii. Si restul indivizilor, dependenti in fata sa prin intermediul substantelor afrodisiace comercializate. Un astfel de traficant nu ar trebui sa recurga niciodata la forta bruta, nu i-ar fi necesare nici asasinatul, nici oratoria. Oamenii si-ar transmite dependenta pana cand aceasta ar deveni genetica, astfel incat, in fantastica lor independenta teoretica, ar fi totusi mai dependenti decat in orice forma totalitara de organizare, intrucat orice revolta ar fi echivalentul anularii fericirii obtinuta pe calea afrodisiacului. Si cine sa devina voluntar inamicul propriei fericiri, cand insusi logosul este ceva se se satisface de abia dupa ce pasiunile fiintei au fost reduse la tacere? Fiecare ar fi liber sa teoretizeze, sa se manifeste, insa nimeni nu ar critica vreodata actiunile celui care le garanteaza satisfactia… sau daca, din cauza unui concurs de imprejurari, s-ar ivi, la nivelul unei persoane, o nemultumire, celelalte ar prefera imediat sa o excluda dintr-un sistem pe care-l considera perfect decat sa riste coruperea esentiala a acestuia. Asa constientizam eu liftul, barul, evolutia spre Rai sau involutia spre Infern- toate, simple manifestari ale unei vointe care le tine in dependenta. Iar deasupra tuturor, chintesenta a dependentei, omul, silit a-si purta lanturile in el pretutindeni, de a se supune aici si a se naste supus dincolo, pentru a se supune in continuare… Iar gandurile mele au determinat limitarea ascensiunii liftului, undeva intre etajele 2 si 3. Am coborat asadar si am inceput sa strig. In jurul meu, zidurile sumbre ale unui spital. Si iata, vin dupa mine cu injectia de dimineata… „V-ati luat azi pastilele, domnul meu?”. Si fug, si sar pe geam, si ma strivesc de trotuar, dar trotuarul este ca din elastic si ma catapulteaza inapoi. Ajung pe palier, undeva dincolo de perimetrul liftului, si imi vad bunicul. Scormoneste prin gunoaie alaturi de caini si se hraneste cu resturi menajere. Are ochii coplesiti de placere. Mainile ii sunt patate, din gura ii cad pe asfalt viermi nedigerati. Si el s-a inecat cu un dumicat de paine si s-a trezit in acest loc, din cauza unor erori de repartitie.
„Stii tu, fiule” zice el, „si pe mine ma cauta. Doctorii aia in halat alb. Au dorit sa ma opereze de apendicita, desi am venit pentru o durere pulmonara. Asa ca am preferat o clisma. Mi-au scos toate materialele impure din organism- numai ca, de la atata apa, am ruginit. Si astazi mi-a cazut primul deget de la picior- cred ca sufar de lepra, de la menajera aia. Am inteles ca a gasit calea de a ajunge in Iad. Pe mine nu ma intereseaza teologia. Nu am rostit niciodata Tatal Nostru. Cat timp imi primesc regulat portia de mancare de la tomberon, sa stea acolo, deasupra, din partea mea!”. „Bunicule, imi permiti sa ma asez langa tine? Nu mai pot indura ororile lumii postmoderne!”.
Ochii imi sangerau in momentul in care i-am atins mana si i-am luat-o in brate. Sa ma imbolnavesc si eu, aici, in Taramul Ideilor, pentru a nu se face copii dupa mine! Prototipul se va autodistruge azi, si intotdeauna prea tarziu… imi sarut bunicul si ii caut limba cu dintii. O gasesc lipicioasa, iar respiratia-i statuta, dar mai conteaza oare? In curand voi arata la fel. Gasesc un brat de lemne in tomberon si ma apuc sa-mi confectionez butoiul. Ma botez Diogene si ma inchid in bezna uterului. Un doctor ma cauta si ma intreaba daca nu cumva m-am vazut si pe mine pe lumea asta… ii dau un raspuns incert: „Pleaca dracului odata din lumina mea!”. Asa ca ma lasa in pace. Bunicul e langa mine, rosteste la nesfarsit un cantec pe care l-a invatat in armata. Este batran bunicul. „Nu mai simt nimic, nu mai cred nimic, deci sunt liber” este deviza lui. Cica a invatat-o de la unul Kazantzakis, pe care l-a cunoscut in timpul unui joc de Blackjack. Si am totusi momente in care ma intreb ce as fi devenit daca as fi ramas acolo, in voia mortii voluptuoase. Poate ca vampir, sau pasare de noapte, sau sfera intuitiva. Insa se pare ca sufar de un deficit al memoriei, si ca nu am inteles niciodata ce este sexul. Stiu totusi ca sunt principiu prim si ca Leviathanul va avea maine o suta de ostasi cu numele si comportamentul meu, cu idealurile care mi-au definit transfigurarea. Ei vor munci in numele sau si vor primi, la capatul zilei, doza obisnuita de hasis. Ah, bunicule, daca as putea fuma, te-as parasi poate chiar de maine! Dar asa, hai mai bine sa ne incheiem procesul dialectic in uitare! Al tau nepot, cu solemnitate…

Anunțuri

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe Aprilie 6, 2010.

5 răspunsuri to “Inseminarea intru Idee…”

  1. Excelent. Scena de „dragoste” cu bunicul si cea cu spalatoreasa m-au facut sa ma infiorez. Probabil ca nu am reusit sa cuprind toate aspectele pe care mi le-as fi dorit, dar ca de obicei, stii cum sa conturezi un tip de atmosfera…

  2. Andreea – Textul porneste de la o idee expresionista: aceea a condamnarii ontologice a fiintei umane. In alti termeni, toti purtam in noi germenele „pacatului de a fi vii”, care este intr-un fel expresia hermeneutica a pacatului stramosesc. O fiinta care constientizeaza un asemenea lucru capata ceea ce se numeste „nevoia de a muri”, nevoie care intra in contradictie cu instinctul de conservare, de unde conflictele interioare ale personajelor de tip Kafka. Ce am vrut insa eu sa subliniez in acest text este ca dorinta de autoanulare nu este suficienta. O adevarata fiinta autodistructiva nu s-ar multumi doar cu anularea ei ca om, ci ar merge un nivel mai sus, la ceea ce intemeiaza umanitatea insasi, la prototipul de om, al carui expresie suntem cu totii.

  3. Te anuntam ca a trecut aproape o luna de la ultimul tau post pe acest blog. In ciuda faptului ca ne pregatesti acea supriza, noua, citititorilor tai infocati:) , am dori totusi sa mai citim si pe aici cate ceva. Asadar, pune-te pe scris o poveste asa…ca pentru noi muritorii:))

  4. nu ai idee cat mi-a placut 😐
    nu te-am mai citit de ceva vreme …
    acum realizez ca mi-a lipsit 😀

  5. A trecut vreme, era un Cohen parca, la Bercy sau la Vama, nu conteaza. Nu vrei sa te întorci mai des pe-aici?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: