Fallout…
Sa presupunem ca lumea s-a sfarsit, ca plutim printr-un vid topologic sau mai degraba prin imaginea propriei noastre decadente, ca specie aflata deja dincolo de spatiul normal al disparitiei. Cadere in ne-stire si ratacire prin victimizare si ura. Vietuire in siguranta terminata brutal, post-copil necunoscator al modernismului pus in fata unei vesnicii negre si radiate. Fallout. Incercare de evadare dintr-o lume care a ajuns la capatul potentelor sale evolutive. Incercare de creare a lumii acolo unde nu poate exista nici o lume, nici macar aceea a visului.
„War. War never changes”. Si totusi… ce poate fi mai dezgustator intr-un razboi decat reactivitatea insasi? Nedorinta desfranata a non-puternicului de a se supune in fata omului superior?… Tentativa egoista si neinteleasa de a arunca cu rosii in Zarathustra?… „Nebuni mi se par astia micii… dar stiu ca se pricep tare bine la dormit”. Numai ca orice somn, pentru a fi autentic, este unul care are nevoie de o lume pentru a se manifesta, iar o lume fara de lume, actualizand elemente din negare si haos, nu poate produce altceva decat cosmarul supravietuirii. Te regasesti asadar aici, intre tot ceea ce ai fost si ceea ce nu vei mai fi, incercand a respira. Incercand a intelege… numai ca o asemenea manifestare nu produce rezultate. Copacii carbonizati raman aceiasi, apa radiata, la fel, Will Smith isi inmormanteaza in continuare catelul in „I am Legend”… ce ramane asadar de facut? Patruns de spiritul unei frustrari ancestrale, dezgolit de speranta zilei de maine, alimentat de frenezia nevoii de a face dreptate, te propui pe tine insuti ca Supraom. Judeci lumea pentru ca insasi aparitia ta in aceasta lume miroase a judecata universala. Condamni lumea pentru ca ai fost la randul tau condamnat la o libertate desfasurata in spatiul noptii gandurilor sumbre…Dupa care pornesti la drum, inarmat cu toate cele necesare… fara destinatie si sens, fara busola care sa arate nordul, intr-un spatiu al posibilului imposibil, care arata la fel si care ascunde totusi palpitatii adanci. Ce vei face de acum inainte nu este nicidecum un mister: vei incerca sa supravietuiesti. Ca element activ. Ca forta a naturii. Ucigand si masluind zarurile destinale. Sau nu. Adaptandu-te la mediu si ajungand asadar la capatul propriei evolutii. Murind urat si omorand frumos. Sau invers. Cat de putin conteaza totul cand ai ajuns in punctul in care pana si durerea devine abstracta…
Fallout. Calatorie prin flacari si fum. Invatand a accepta moartea asa cum este, fara nimic artificial. Invatand a canta prin ploaie, cantecul tau semanand extrem de mult cu unul de jale… orice cuvant, ca o catedrala, salvator al unei actiuni lamentabile, expresie a agoniei de a nu fi fost altul, de a nu fi fost altcandva… mizantrop si singur, intr-un imperiu al carnii, intr-o Roma a legiunilor atomice. In cele din urma catelul pierdut ti se va alatura si iti vei permite a da drumul pentru prima oara lacrimilor. Si atunci vei fi murit… insa nici o moarte nu este vesnica in lumea post-apocaliptica a lui Fallout, nici o prabusire nu este mai mult decat temporara. Caci, ajuns la sfarsitul lumii, mai poate exista altceva decat retrairea eterna a ultimei pagini a vietii proprii? Priveste asadar… esti din nou la drum, cu armele frematande, dornic de a experimenta „the first day of the rest of your life”. Nu ca un erou, ci ca un supravietuitor. Si ca o bucata de carne…
Si totusi… „war never changes”
Viata Intru Absurd 
Hey, ma bucur sa te redescopar aici… nu am mai citit/auzit nimic de (la) tine de un car de luni, ma si intrebam daca ti s-a intamplat ceva… presupun ca o sa vrei acum impresiile mele cu privire la ce scrii, nu? Imi place ca pornind de la sugestia unui joc pe calculator ai creat o filosofie a post-apocalipticului. Evident, pasajul poate fi extins, dar presupun ca ai inceput si tu sa te prinzi ce-i cu blogareala… fragmente scurte focalizate pe stari. respect si sa ne citim cu bine…
Trebuie sa recunosc ca asta este cea mai ciudata si mai nebuna interpretare a lui Fallout pe care am vazut-o vreodata. Am jucat in general tot ceea ce a scos pe piata Bethesda si ca fost student la filosofie imi place sa jonglez cu ideile din ele, dar sa trec la nivel nietzsche ceea ce au facut oamenii de acolo… chiar interesant. Iti asumi multe riscuri in ceea ce faci, si asta este respectabil, indiferent de rezultat…
si aici nietzsche? 🙂
Iuliu- Ma bucur la randul meu sa te regasesc, sincer ma indoiam ca vreunul dintre vechii mei cititori si parteneri ma va redescoperi atat de repede. Ma asteptam sa treaca macar cateva zile pana ce traficul sa se reia intrucatva, dar vad ca asteptarile imi sunt depasite.
Adrian- Multumesc pentru cele trei commenturi, „baiete”, te mai astept pe la mine.
Offshore- Macar eu nu consider ca „Fiinta si timp” este reductibila la „un aforism despre Nietzsche”, spre deosebire de alti oameni (aratand cu degetul) 😛
ai intrat pe ocenia? scuze dar ai zis ca suna bine chestia cu heidegger este fara nietzsche ca michael fara de manusa:))
True. La limita, putem sa ne apucam sa moondaseinwalking together :))