Despre „happy-joy”

(Articol publicat in Orizonturi Culturale nr. 21)

De la Aristotel incoace, avem sedimentata in cultura mondiala ideea de scop (telos), alaturi de toate implicatiile de rigoare. Filosoful grec a reusit de altfel sa fie primul care sa acorde atentie psihologiei umane din perioada sa- la fel cum categoriile fiintei sunt derivate din cele mai generale intrebari pe care Aristotel le auzise pe strazile ateniene, necesitatea scopului apare din constiinta fiintei de a fi vesnic orientata inspre ceva. La o prima vedere, aceasta „descoperire” a scopului ca principiu poate parea o banalitate, insa in adevar ea inseamna recunoasterea marcii devenirii insesi. Caci nu poate exista devenire fara orientare, fara o anumita directionare si o anumita distanta de parcurs. Aceasta distanta poate fi exprimata ca drum al fiintei individuale inspre maturizare, ca transformare a sa intru ceea ce este de fapt, ca aducere a potentelor cele mai reprezentative ale acesteia intru actualitate. La origine, procesul se desfasoara in mod firesc- exista un Bine ordonator, echivalent ulterior cu Dumnezeu, de unde scopul fiintei poate fi extras, el fiind atat unul de natura etica, cat si unul transcendental, vizand valorizarea lumii ca opera estetico-vitala. De aici diverse variante ale lui „must do”, plasate de obicei in serviciul ideii redemptiunii si a sperantei vietii vesnice. Iar pentru doua milenii, acest proces va ramane in linii mari acelasi.

Noutatea apare insa odata cu „moartea lui Dumnezeu”, cu alte cuvinte, odata cu nevoia reevaluarii tuturor valorilor. Omul modern trece asadar din etapa credula, pozitiva, intr-o etapa profund sceptica, iar adaptarea vechilor valori la noile criterii si noul sau mod de viata se pronunta aproape ca o imposibilitate. Peste noapte, insa o noapte care a tinut vreun secol, omul a invatat sa traiasca in absurd, a invatat ca „viata este aici si acum”, ca in locul a doua lumi cu care sa opereze (actuala si transcendentala) trebuie sa se rezume la una. A fost un proces de invatamant desfasurat in conditii de criza, caci este greu sa renunti la garantia unei figuri parentale sau a unui principiu coordonator in favoarea a ceva de natura contingentei, in ciuda redefinirilor de sine potentiale pe care o asemenea renuntare le implica. Evident insa ca o asemenea redefinire nu a putut ocoli ideea de „scop”, si nici continutul sau particular ultim: fericirea.

Aristotel se refera la fericire ca eudaimonia, stare de gratie determinata de o viata armonioasa, in care moderatia devine totodata varf valoric al manifestarilor umane. Unii contemporani de-ai sai o vad ca hedone, placere, desfasurata valorico-estetic fie in sens cantitativ, fie calitativ. Dar dincolo de toate aceste sub-categorii, preferinta pentru fericire ca scop este neindoielnica si se mentine aceeasi indiferent de contextul filosofic invocat. In epoca absurdului insa, absenta unui scop comun, general valabil, cu alte cuvinte eliberarea omului de sub tirania ne-conditionatelor externe, arunca fericirea intr-o stare de criza. Omul apare ca fiind singur pe lume, trebuind a-si alege drumul de urmat, fara speranta unei vieti ulterioare care sa il mantuiasca in functie de conotatiile vietii sale curente. Dincolo de refugiul sau transcendental, el este golas si stingher, iar transformarea sa in arhitect al propriului scop il arata pus intr-o pozitie pe care nu era pregatit a si-o asuma ca atare. Prin urmare, structura psihologica precara a omului s-a grabit sa inlocuiasca fericirea dependenta de Dumnezeu cu un alt model, reprezentand aparent o eliberare de aceeasi natura cu absurdul insusi de sub sfera conditionarii. Omul postmodern a ajuns asadar a se revendica de la „fericirea neconditionata”, pe care si-o impune, mai mult decat drept scop, drept caracteristica a priori. Cu alte cuvinte, in noua sa viziune, el s-a nascut gata fericit, iar fericirea insasi a devenit un fel de bun tranzitiv, un obiect-comun usor de extras din simpla convietuire sociala.

Exprimandu-ne heideggerian, vietuirea laolalta cu ceilalti este un existential, iar fericirea, consecinta sa directa. Insa daca privim mai in profunzimea acestei fericiri, vom constata artificialitatea ei intrinseca: caci, asemenea unui creier afectat de spirochete ca urmare a sifilisului, mintea omului postmodern si-a asumat fericirea fara o analiza lucida a conditiilor de posibilitate ale acesteia. Si pentru ca fericirea a capatat, prin asumptie, un grad de veridicitate mai mare decat multe dintre elementele lumesti care o contraziceau, aceste elemente au trebuit a fi artificial amputate, aruncate dincolo de cadrul intim de manifestare al fiintei individuale. Pentru a folosi o metafora, omul si-a introdus struteste capul in nisip, iar senzatia de bine inerenta l-a facut sa creada ca este inventatorul fericirii. De aceea epoca actuala este epoca lui „happy-joy”, in care aproape ca nu ni se mai permite sa fim nefericiti, iar daca totusi suntem ca atare, ni se spune ca facem ceva gresit, ca am esuat la intelegerea starii de fapt a lucrurilor. Pericolul marginalizarii este infinit mai ridicat pentru o persoana care se recunoaste a fi nefericita, intrucat nefericirea sa ar putea, la limita, sa fie transmisibila, asemenea unei infectii a spiritului. Gradul ridicat de artificialitate si posibilitatea infantilizarii nu sunt insa singurele pericole ale „happy-joy”ului postmodern: cel mai mare pericol este stoparea devenirii insesi. Cu siguranta, s-ar putea zice, suntem dependenti de lucruri, de situatiile determinate de lucruri si de traiectul nostru prin viata. Ori o fericire „neconditionata” este monstruoasa din cauza ca extrage omul din aceasta dependenta absolut naturala, il invata ca, indiferent de aparentele mizerabile ale realitatii, trebuie a intampina totul cu un zambet, ca si cum acesta ar oferi raspunsul la toate. O asemenea atitudine insa ne arunca dincolo de necesitatea oricarei cautari de natura perfectionarii spirituale. Daca fericirea nu mai este pusa la capatul unui drum echivalent cu propria noastra viata, ci la inceputul acestuia, drumul nu se va mai produce niciodata, cu alte cuvinte insasi speranta Supraomului nietzschean va fi aruncata in dizgratie. Orice om, la limita, este un cautator de mai bine, insa societatea ne inoculeaza doua idei avand un grad ridicat de perversitate: 1) ca nu exista mai bine ; 2) daca exista mai bine, atunci acesta este cunoscut de catre constiinta colectiva a societatii, prin urmare singura speranta de obtinere a acestuia este renuntarea la propria cautare in favoarea punerii vietii la comun. Prin urmare, omul este extras de pe propriul traiect si aruncat in impersonalitatea lumii postmoderne. Insa singura „fericire” pe care este capabil a o obtine aici este cea a „senzationalului”, iar aceasta este mai degraba un opioid. Cu siguranta, mass-media si celelalte mijloace de exprimare sociala sunt contaminate de goana dupa ceea ce sfideaza „normalul” sau „banalul” sau „cotidianul”: insa toata aceasta goana este explicata tocmai prin liniaritatea fara speranta pe care traiul la comun o implica, tocmai prin nevoia de a gasi alternative la banal acolo unde nu exista de fapt alternative la banal. Avem aici deja o dubla artificialitate, una situata la nivelul fericirii ca idee, alta la nivelul exprimarii sale. Ori ceea ce rezulta din acest proces de modelare este un om care si-a pierdut contactul cu sine, un fel de masinarie cu o unica stare spirituala care crede ca ar fi fost dintotdeauna destinata acesteia.

In teorie, ca un eseist care se respecta, ar trebui sa inchei acest eseu printr-o serie de solutii la problema invocata. Insa pericolul care-l pandeste pe cititor la acest nivel este acela al inlocuirii unei paradigme exterioare printr-o alta. Poate ca alternativele la „happy-joy”ul artificial ar trebui sa ramana asadar personale. Cu siguranta, societatea postmoderna este atat de bine construita incat a anulat ideea „inamicului de clasa, rasa, etc”, prin urmare si posibilitatea de constructie automata a unui grup de la nivelul caruia sa apara „tipatul disperat al schimbarii”. Ori tipetele indivizilor sunt mult mai usor de ignorat sau reduse la tacere decat acelea ale grupurilor. Ne situam asadar intr-o criza a luarii de atitudine, caci societatea postmoderna ii reprezinta pe toti si totusi pe nici unul. Probabil ca pericolul cel mai mare la acest nivel este o implozie generala, care sa se transforme intr-o rabufnire frustrata a indivizilor care au suferit prea mult fara a fi constienti de asta. In acest caz, s-ar ajunge la o situatie similara bellum omnium contra omnesului din care au aparut primele forme sociale, la un haos general si lipsit de speranta, asa cum de altfel a prognozat Thomas Hobbes. Dincolo de toate acestea insa, ramane pentru moment a suporta „happy-joyul” mirosind perfect a plastic si tratat cu conservanti pe care viata intru absurd ni-l propune…

Viata intru absurd…

Lucrare dedicata prietenului Dragos Dancau

Unul dintre putinele elemente asupra carora orice post-crestin ar putea cadea de acord este poate vietuirea in absurd. De la Kafka incoace, fenomenul ne domina si macina vietile, oferindu-ne in acelasi timp iluzia unei libertati absolute de manifestare… in cadrul situatiilor. Cu alte cuvinte, nu ne desenam cadrele de actiune, dar ne putem juca in interiorul lor, ca un actor care poate sa improvizeze sau sa-si exprime personalitatea in ciuda unei interpretari riguroase a lui Oedip sau a Medeei. Putini inteleg insa cat de pervers si cat de ne-simetric este totusi acest consens social asupra absurdului- pentru ca imediata sa consecinta este absenta adevarului ultim. Daca adevarul nu mai este o veleitate divina sau un a priori aruncat in lume pe care oamenii sa-l descopere, ci mai degraba un simplu rezultat al unui proces de botezare a lumii proprii de catre om, atunci se poate ajunge la una din doua concluzii: 1) fiecare poseda adevarul, fara ca acesta sa fie ultim; 2) nimeni nu poseda adevarul. Ori alegerea de la acest nivel este un act esential, in sensul in care pornind de aici se contureaza un intreg mod de viata, o intreaga punere in scena a propriei constiinte.

La o prima vedere, alegerea este simpla. „Nimeni nu poseda adevarul” suna halucinant si contravine instinctului de conservare. Ba chiar, ar spune Platon, insusi destinului uman de fiinta-intru-adevar. Cu alte cuvinte, daca gnoseologia si-a ratat scopul in a gasi adevarul unic, tot ceea ce putem face este a ne retrage alaturi de propriul adevar in propria lume si a ne reconstrui pornind de aici. Insa situatia se complica din cauza convietuirii sociale. Putini dintre noi fiind arhitecti eficienti ale propriilor spatii intime, incepem sa le punem la comun, cu alte cuvinte, ajungem la situatia in care toata lumea, si totusi nimeni, are si nu are dreptate, caci nu mai exista o granita clara a perimetrelor mentale in care ceva sa posede sau nu adevar.

Continuand in aceasta directie, ajungem sa descoperim chiar mai mult. Traim, s-ar putea spune, in epoca lui social sharing, in care online-ul si intalnirea virtuala se impun aproape ca legitate. O simpla aruncare de privire asupra naturii procesului ne arata exact ceea ce am constatat mai sus- o lume pusa la comun in sensul adevarului. Peste tot suntem inundati cu intrebari de genul – „pentru tine ce reprezinta x,y,z?” la care diversi a,b,c se inghesuie sa raspunda ca si cum adevarul lor ar fi cel de la care se poate reconstrui lumea. Fara a intra intr-o etica a acestei situatii, putem totusi sa ne aplecam asupra consecintelor sale posibile cu o oarecare gandire ipotetica – sa presupunem ca, pentru realizatorul unui articol x si a unei turme de cititori infocati, parerea lui a,b,c conteaza- cunosc de altfel cazuri in care social meetingul s-a transformat mai degraba intr-un social dictatorship reciproc, in care fenomenul zilnic este imprumutul modurilor de viata. Dar daca acest lucru se intampla, inseamna ca propriul proces de valorizare si intemeiere a lumii individuale se afla in putrefactie, ca propriul adevar a fost dat drept deficitar si aruncat la gunoi, ca propriul chip a fost inlocuit cu masca unui om care ar putea fi oricine si totusi nu este nimeni in mod special.

Sa presupunem acum ca tot acest val de opinii si „adevaruri” nu conteaza, ca totul nu este decat un joc, un fel de imitatie a lui „it matters”, prin urmare un fel de imitation of life. Dar unde avem imitatie nu avem altceva decat infantilizare, dupa cum prea bine gandea si Jean Baudrillard. Caci in loc sa traim printre adevarurile proprii si sa batem cu pumnii in masa, sau in loc sa luam atitudine, sau sa pretuim ceva, fie si venit din exterior, traim voluntar si semi-constient printre copii, ca copii. In alti termeni, jocul nostru nu are nici o insemnatate, si totusi aceasta constiinta nu este una eliberatoare, caci suntem prinsi in structurile sale si il jucam la nesfarsit, captivi in betia neautenticului si al vietii de imprumut.
Omul care alege varianta usoara a lui „toata lumea are dreptate” (si totusi nimeni) se afla deci in pericol iminent, fie ca urmare a pierderii personalitatii si adevarului propriu, fie a infantilizarii. Si atunci, se pune intrebarea, care este sansa postmodernului care nu doreste a se pierde pe sine? Paradoxal, ea vine dinspre sfera opusa, dinspre „nu exista adevar ‘de posedat’ „. Un asemenea om este cel care s-a lasat prada. Insa nu unui mix social amorf si nu unei reveniri la o copilarie penibila, in care totul este o imitatie, ci absurdului insusi, in varianta sa abisala. In alti termeni, acesta este omul care si-a pierdut speranta, omul pe care il vezi de cele mai multe ori in criza depresiva din cauza unei constiinte de sine prea puternice sau a unor trairi paroxistice. Intrebarea care se poate pune la acest nivel este- cum este de preferat o asemenea stare, de vreme ce nu duce sub nici o forma la fericire? Ori eu nu intentionez sa fac aici apologia acestei din urma stari. Fiecare sa-si faca alegerile care ii convin, si as zice ironic, care „ii pun personalitatea in valoare”. Singurul lucru pe care il afirm este ca acest om este infinit mai sincer cu sine. Contrar asteptarilor, el ARE un adevar propriu, dar cunoaste totodata relativismul sau si limitele sale de adaptare. Are un mod de viata, iar de opiniile celorlalti nu ii pasa, caci daca „nimeni nu are dreptate”, atunci interesul pentru piatra filosofala a celuilalt scade considerabil. Nu mai exista credinta intr-un adevar ascuns pe care un a, b, c, l-ar poseda, si care tie ti-a scapat. Si motivul pentru care nu exista aceasta credinta este chiar punctul de pornire al postmodernismului – renuntarea la ideea valorilor ultime si afundarea in absurd.

Ar ramane poate, pe final, sa ne intrebam cu privire la solutiile de supravietuire ale unui acest om- in alti termeni, daca nu exista adevar, in ce masura poate exista fericire?. Ori o explicatie care altadata mi se parea naiva si poate nesincera incepe in prezent sa mi se para extrem de plauzibila. Camus a trecut in filosofia sa prin trei mari etape- a ajuns intai de toate la concluzia clasica a postmodernismului – viata este absurda, renuntand totodata la ideea de Dumnezeu. Dupa aceea, a ales dintre cele doua consecinte ale vietii absurde pe „nimeni nu poseda adevarul”, in locul lui „toata lumea poseda adevar”. Rezultatul a fost bineinteles un om care isi impinge piatra (sau duce crucea) pentru totdeauna, fara nimic care sa ii ofere sens in afara de propria identitate. Si totusi, Camus nu s-a oprit aici, pentru ca el intelegea ca ii scapa totusi ceva, ca totusi „trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit”. Solutia descoperita este, paradoxal, socializarea, viata de grup, insa o socializare de alta natura decat cea a omului adevarului comun. Este vorba aici despre socializarea intr-un turn al sinucigasilor, despre socializarea intre oameni care au nevoie unul de celalalt nu atat in sensul adoptarii unor adevaruri sau a unor puneri la comun, ci mai degraba in sensul consolidarii adevarurilor proprii. Maturizarea in dionisiac, ar zice poate Camus, se face tot prin acceptarea omului ca animal social, caci o viata in singuratate si depresie nu produce nimic, nu aduce germenii fiintei active din tine la maturitate. Este asadar nevoie de un anumit nivel de fericire, dar nu de happy-joyul pervers al celorlalti. Pentru omul camusian, celalalt este o oglinda inspre sine in sensul suferintelor, mai degraba decat un refugiu sau un produs „de imitat”. Socializarea unor asemenea oameni va avea propriul sau spatiu imaginal, iar rezultatul ei va fi poate o neliniste suportabila. Caci diversitatea si spontaneitatea, elemente esentiale pentru omul dionisiac, nu se manifesta la un nivel optim cand sunt inchise intru fiinta individuala, iar orice proiect este la limita unul de impartasit. Astfel avem inlocuit omul respingator care contempla peisajul dezolant al vietii proprii din turnul sau de clestar cu omul respingator care isi gaseste parteneri de drum. Un drum pe care stie ca, la limita, trebuie sa-l parcurga singur; insa si cel mai bun pilot de formula 1 are nevoie sa treaca uneori pe la boxe pentru realimentare…

…Sweet times, fools of love

Sweet nights full of love…

Din nou sentimentul defectiunii tehnice, venit pe fundal ontologic. Pentru un om care a experimentat moartea si nebunia in ceilalti, singuratatea posesiei este suportabila, in ciuda lacrimilor de frustrare care se pravalesc printre momente de orgasm vital. Este dificil a constientiza ca nu exista pentru tine speranta diadei. Ca vei ramane intotdeauna spectator la fericirea de-o clipa a celorlalti, traind ceva foarte diferit in propria ta lume, printre lumini si umbre si camere de luat vederi. Cu ochii pe jumatate inchisi, intr-o carcasa mecanica, cu lumina curgandu-ti pe gat, analizand ermetic saruturi, vise si mangaieri, si totusi, dincolo de toate neajunsurile, nefiind nefericit.
…Dar nici fericit. Poate mai degraba beat. Nu din cauza Heinekenurilor de pe masa sau a cantitatii de alcool din sange, ci a cadrului mental pe care il construiesti semi-artificial din propria frenezie a visului si sperantele impartasite ale celorlalti. La limita, fiecare intoarcere-acasa va durea, pentru ca fiecare este o revenire la o singuratate de alta natura, care isi pierde lumina si isi regaseste conventionalitatea si condamnarea eternului. Ce sunt noptile goale in club? Poate gauri de vierme inspre un sentiment extrem de familiar si totusi neexperimentabil pana la capat, momente concentrice de climax luminos, vestigii ale unui trecut-lipsa si al unui prezent care, dincolo de putrefactia vietii tale curente, reuseste in continuare sa straluceasca si poate sa si miroasa putin a Givenchy.
Cat timp noaptea se inchide printr-o calatorie matinala prin decadenta postmoderna a orasului, te poti regasi undeva, dincolo de ceilalti, poate pe cheile cetoase ale Dambovitei sau printre blinkurile inepuizabile ale reclamelor de la Unirii. Aflat mereu la remiza cu demonul din tine. In mizerie si totusi respirand vesel aerul rece si poluat. Imbujorat si cu picioarele inghetate. Dai un telefon si la celalalt capat astepti sa iti raspunda o voce necunoscuta si sa te invite la ea acasa sa cititi impreuna benzi desenate si sa mancati supa de cocos. Sau floricele de porumb. Privind rasaritul de soare deasupra stadionului sau a caii ferate… in final, cheile vor fi aruncate pe masa stramba a propriei locuinte, si trantit in pat, cu perna pe fata, vei incepe sa te proiectezi inca o data inspre propria-ti defectiune… fara nimeni alaturi, si totusi autosuficient. Mizerabil si totusi in continuare extaziat. Cu ochi mari si respiratie frematanda, vei privi gaurile de vierme de pe tavan si vei astepta universul sa te inghita…

Piscul cunoasterii

(Articol aparut in Axis Mundi nr.5, modernizat in vederea publicarii curente)

Au pornit devreme, o data cu lacrimile dintr-insii, sa cucereasca piscul, acel punct de diamant topit de unde puteau sa vada totul. Au lasat in urma padurea, cu secretele ei, dealurile, cu iluziile lor, apele, cu propriile deznadejdi, si un popor de oameni cu acelasi chip, dansand in jurul unui manunchi de crengi aprinse numite aleatoriu „Soare” de la pacatul stramosesc incoace. Au trecut prin labirintul Minotaurului, in care Ariadna isi canta vesnic firul bahic, s-au luptat cu leul din Nemeea si au baut din cupa plina cu otrava a celui de-al XX-lea Deceneu, croindu-si drum printre ruinele de gheata ale Daciei, unde nici o inima nu poate exploda plina de gloria voluptatii. S-au ratacit, au flamanzit, au fost incercati de sete, insa nu si-au uitat niciodata telul, caci au stat impreuna, vesnic impreuna, impartasindu-si nevoia de tacere, opusa in totalitate linistii, tragandu-si puterea din miscarea astrala a limbilor de la ceas… un ticait in noaptea sumbra de Octombrie.

In cea de-a treia zi de la moartea lor, au ajuns, in sfarsit, pe pisc, de unde s-au aruncat fara frica in abisul cunoasterii, in izvorul punctiform ce scalda picioarele neobosite ale faimosului Visnu. Si pentru intaia oara au simtit… si-au deschis ochii, si-au dezdoit coloana, si-au atins pentru prima data pelvisul. Dar ce au aflat, ce au inteles? Nimicul infasurat in jurul noptii. Numai el, cel mai temator din grup, a fost in stare sa tipe, victima a disperarii non-existentiale… un gat brazdat de pasiune feciorelnica, o mana mirosind a stele- mana sa, mana care i-a apartinut odata, bratul prin care a invins orbirea Gheenei, dar pe care si l-a taiat cu ferastraul uitarii. Un copil razand, sarutandu-l pe tampla, dorind sa inlocuiasca lumea prin propriile versuri, o mireasa asteptandu-l in fata casei. Un alt chip, o alta voce, ca o speranta ce strabate erele… ! Adevarul sublim, cunoscut si regasit prea tarziu, la finalul tuturor lucrurilor, la apogeul realitatii…

Ani mai tarziu, o alta expeditie a cutezat sa urce piscul cunoasterii, in cautarea Secretului Secretelor, a Graalului plin cu viata vesnica oferit de parfumul stiintei. Ce au gasit? O stana de piatra inaltata falnic catre Absolut, cu mainile stranse intr-o imbratisare divina, cu un zambet haotic pe buze si o lacrima sarata curgandu-i pe obrazul nemiscat, pastrat in congelatorul timpului pentru totdeauna! Resemnare invinsa de aura sentimentului… si atat!

<

Un filosof de societate noua sau iesirea lui Phaidon din pestera…

(Eseu in trei parti, nescrise in douazeci si una de zile pe baza scrisului lui Platon, recuperat, reprelucrat, rearanjat si redistilat la scoala regala de dialectica din Murfatlar, Vrancea, stil continental si insular… pardon, analitic)

In ziua douazeci si una fix a lunii douazeci si unu a anului douazeci si unu a secolului douazeci si unu fix, va leato de patru ori douzeci si unu, dupa cel de-al douazeci si unulea calendar musulman, redactat de cei douazeci si unu de profeti tehnicizati ai schimbarii, Phaidon se trezi din somnu-i indelungat si. mangaindu-si corpul molcom de fecioara, se intreba din nou asupra ideilor si esentelor, asupra transcenderii catre inteligibil si imaginal, pe care autorul sau o prevazuse cu atata sarguinta inainte de cea de-a douazeci si una reincarnare. cand sufletul i s-a urcat pentru ultima oara in cerurile apostolilor shambalici, ciocnindu-se in zbor de muntele Meru. cel cu douazeci si unu de nivele fix, si cotcodacindu-si suparat temerile asupra unei noi realitati, in care ideea si conceptul capata statutul de copii fidele ale supraideii si supraconceptului, vazute ca temei al existentei acelei lumi care constituie, la randul sau, temeiul lumii noastre, cea prea simtita si simtitoare in absenta simtului rational…. deschizand oracolul lui Platon, Phaidon citi cu voce tare:
“Azi se zice ca este Vineri… zi de post si foame, munca si bame. Numai filosoful sta linistit deasupra gramezii de mititei ofticosi blocati in pestera aparentelor, testandu-si inteligenta asupra lor: cu cat ei inteleg mai putin , cu atat u esti mai inteligent… stau acum si scriu, si-mi admir slova, si ma gandesc la intalnirea de diseara cu Socrate, ce va capata statutul de “platonica”. Scriu un poem pe care va trebui sa-l ascund, caci stilul pur nu admite lirismul, si Nietzsche se va naste de abia peste douazeci si ceva de secole sa afirme ca “spiritul pur este minciuna pura”. Poemul polemizeaza stilul dogmatic de a filosofa al unui ilustru necunoscut, cu accese indubitabile de limitare psihologica, numit Ion Ionescu sau Ionascu sau Ioneschioaie, scris cu k de la kilogram: Ion merge si merge, si se intalneste si vorbeste si merge si se taraste si afla ca este vierme si merge si moare si tot merge in mers cu mersul in brate sprijinit de mersul sangelui prin vene mergand la vale prin mersul zilelor de vara, care este un mers lin ce nu merge cand roate se invarteste si afla ca invartitul este tot un fel de mers la vale sprijinit de mersul viermilor cantareti de rapsodii ce se-aud din mers de trecatori ce stau si nu mai merg decat dupa ce-si schimba opincile merse-spalate de viersul mersului la drum de seara mergatoare prin mersul anilor ce se scurg ca un mers la Sambata ce nu mai vine…
(…)
EU, CU MINE, ACASA LA TINE, FARA DE NOI:
1. dupa parerea mea, interpretarea cea (fara de cel) care merge cel mai normal a acestei constructii ar trimite la existenta unei reprezentari personale in casa unei cunostinte care nu este acasa (de exemplu, existenta stalactitelor mele in pestera unui prieten… pardon, camarad platonic, care se lamenteaza pe afara… de ce l-oi fi dezlegat???)
2. nu poate fi vorba nici din mers de amintirea mea in sufletul sau memoria uneo persoane, care ar putea reprezenta o “casa metafizica”, intrucat aceasta nu poate fi disociata de persoana purtatoare (….si cei care ies afara au talentul de a-si transporta pestera cu ei)
3. o alta interpretare care ar putea sa mearga ar fi cea cu privire la prezenta mea in visul unei persoane (visul reprezinta casa in care eu nu apar decat virtual, iar persoana care ma viseaza este detasata de existenta materiala, starea de constienta fiind suspendata temporar).
(…)
… S-a descoperit prezenta unui nou curent de filosofie in departata epoca materiala: este un fel de pozitivism restrans la cifre si numere, in care se pune accentul, ca intotdeauna, pe limbaj: nu ii mai stiu exact numele, dar rimeaza cu “filosofie” si are radacini de “exegeza” sau “ecosfera” sau “ecografie. Se are in vedere impartirea oamenilor, vazuti ca ‘sociali’, in grupuri, avand drept unica trasatura comuna nevoia de consum… numai ca ei nu se autofurajeaza cu literatura, sau intelepciune, ci cu produse angoasa(n)te si informatiza(n)te, un fel de cutii de sticla concretizate in ritualuri de purificare, prin care se credea ca pot fi manipulate evenimente petrecute la distante mari, oferind oamenilor, in realitate, doar culori si sunete (teoria conspiratiei, omul negru??); adevaratul rost al acestei pacaleli ramane necunoscut pana in prezent. Probabil ca suferinta era si ea o nevoie, exploatata la maxim in vederea comercializarii extensive a batistelor si picaturilor de nas…
(…)
…Ca termeni ai experientei empirice, notez “intreprindere”, “banca”, “exterior”. Intreprinderea, initial sinonim al “incercarii”, avea in vedere acele organisme care se straduiau sa scoata un profit minim de pe urma unei munci maxime (probabil ca este vorba despre ceva asemanator vanatorilor primitivi, care ucideau animalele pentru hrana, dar profitau ulterior si de pe urma pieilor de bizon si a blanilor de pantera). Banca se refera probabil la o categorie de obiecte suprarealiste, un fel de pupitre de natura magica care, fara a scoate lumina si fum (din cate informatii avem), erau adesea utilizate la generarea si reglarea fondurilor in stat- se crede ca fiecare natiune isi are banca sa monetara, si alte multe banci, precum: banca de organe, banca de date, banca de bancuri (nu se stie ce este acela “bancul”- probabil pupitru de genul masculin, sotul bancii, nascut, dupa model uman, din femeie), etc. (speram ca nu si banca de filosofie). Se mai stie insa ca aceste mecanisme neobisnuite erau si foarte fragile, intrucat se defectau deseori, vinovata fiind o componenta cunoscuta sub denumirea de “faliment” (o parafraza, o scriere eronata a ‘filamentului’ ??). Cat despre “exterior”, se zice ca ar fi aparut o perioada istorica in care oamenii au ajuns sa priceapa lumea macrocosmica precum ceva fictiv, rezeumandu-se, probabil, la realitatea interioara- prin urmare, cei care se refugiau “in afara” erau vazuti ca neobisnuiti, ca nebuni, fiind exclusi din societate si trimisi “undeva departe” sau “la balamuc” (?) … a fost o perioada in care omul a invatat sa conceapa totul ca pe ceva primordial, inclus in componenta organica, un fel de dublu eteric pisalog ce reusise sa se extinda dincolo de limitele corporalitatii- era reprezentat asadar de acele nimburi sau globuri care “sfinteau locul” sau “il inaltau pe om inspre Dumnezeu” sau “fiinta eterna”, o tentativa de colectare experimentala a zeilor dupa modelul “toti intr-unul si unul pentru toti”, care tuna si fulgera si avea pretentia de a fi numit “singur stapanitor”, spre amuzamentul divinitatilor reale, care l-au indepartat pe uracios, ajungand sa fie propus in functii ingrate precum aceea de ‘demiurg al contrastelor’ sau ‘principiu al elementelor’, sau ‘guvernator al discului turtit din mijlocul Universului’, pentru a fi in cele din urma eviscerat de ‘omul cel mai respingator’ al culturii germane, care nu i-a mai suportat mila (“Ah, Zarathustra, mila lui ma dezgusta- nimic nu este mai inspaimantator, mai grotesc decat mila”). Unii ganditori considera ca o amprenta de-a lui ar mai dainui in plan macrocosmic, planand deasupra energiilor contrastante, certandu-se cu sine insusi. Acestia sunt cei interpretati drept “batranei” sau “tataie” (Cartarescu, referitor la Petre Tutea), iar opera lor se limiteaza la “vorbe de duh” sau “misticism” sau “nebunie conceptuala de natura intuitiva”. Ceilalti s-au si grabit sa devina Dumnezei, caci “vanitate humanum est”, iar omenirea s-a saturat de mult de “Oneste Bibere”-ul lui Catavencu. Sa zicem cu totii, asadar “Dumnezeu sunt eu!”, iar incertitudinile si anxietatea vor inceta. Caci “angoasa este moartea nemuririi. Angoasa este angoasa”.
(…)
Phaidon puse jos oracolul lui Platon si se gandi la definitia data de catre Aristotel fiintei: “fiinta este totalitatea categoriilor fiintei”. Prin urmare, studiul logicii este studiul totalitatii proceselor logice, iar ascultarea a douazeci de psalmi este ascultarea fiecarui psalm in parte. Nu este mare filosofie… Aristotel este totalitatea lucrurilor care se cunosc despre Aristotel, iar Alexandru Macedon este… discipolul lui Aristotel?…
Epuizat fizic si mental in urma acestor procese cognitive de natura superioara, Phaidon descoperi fericirea intr-un somn inceput in cea de-a douazeci si una zi a celei de-a douazeci si una luni a celui de-al douazeci si unulea an al celui de-al douazeci si unulea secol al celui de-al douazeci si unulea mileniu fix, continuand pentru douazeci si unu de milenii, douazeci si unu de secole, douazeci si unu de ani, douazeci si unu de luni, douazeci si unu de saptamani… si acum, dragii mei, sa il ascultam pe Voltaire- “metempsihoza omogen-stratificata a sistemului gregaro-iluministo-cerebral revarsata asupra diviziunii asimptotice a incomprehensibilului athmic si a mefientei stereotipice de natura xenofoba duce la crescendoul stupefiant al travaliului elenist spre centrul sistematizat in onirism al poemului om-fost-copil, ce sufera o revelatie de natura sinestezica a eleatilor… pardon, elevatiilor cosmice… aflate in plina expansiune bahica a umorilor si a rimei estompate si cristalizate in sofisme cu caracter deontologic redundant… pardon, absurd… Sa se revizuiasca!!! Va multumim!…