…Mergeau. Masinile isi lasau praful pe gandurile si fetele lor asudate. Zambeau si le placea ca zambesc, iar drumul lunecos ii conducea spre pasaj. Isi pierdusera timpul frumos, o pictura, niste nimicuri, o Coca-Cola. Un muzeu, trei librarii si un drum ducand incet la vale. Acum, regizorul blond le privea bland buzunarele si isi mangaia orgasmic pachetul de tigari, sprijinit de treapta pe care cersetorii se adunau dimineata, satui de inca o zi de viata. privind compatimitor la fericirea zburdalnica a celor mici. Le accepta solemn generozitatea si… cine-ar fi stiut ce oferea in schimb? 2 lei pentru cultura unui om, sau pentru posibilitatea unui destin implinit. Si-au golit buzunarele de maruntis, apoi au coborat la nivelul urmator- acolo era cafeneaua. Auzisera de ea ca printr-un facut al sortii si acum o priveau curiosi de afara. In interior, oameni de afaceri purtandu-si inutili hartiile, baietandrii razand prosteste la gluma vecinului de masa, muzica si cafea veche, un sentiment simplu, de consum si odihna. Au vrut sa se aseze langa geam, pe scaunele inalte de langa xilofon, numai ca aerul paturilor superioare i-a ametit. Au preferat intr-un final centrul, singuri in mijlocul lumii, mintindu-si fericirea prin filosofii ample si absurde. Cautau ceva si totul, iar totul ii astepta langa sac. Iar sacul era in mainile lor. Chiar langa inghetata pe care o comandasera demult si care ii privea complice de la masa alaturata. Avea nasucul scump (sa-l pupicesti, nu alta!) si o tacere interesanta: scruta volatil zarile si radea uneori, in joaca, ca si cum si-ar fi amintit de ei. Isi trecea poezille in jurnal, captata de propriul scris si de urmatoarele-i victime ce aveau sa se rastoarne in cuvinte tandre de patima si fum. Sub privirile lor maniace, astepta cu nerabdare sa plece de la masa. Iar ei se chinuiau sa-si inteleaga starea si acea ezitare perversa care ii devora. Vorbeau stupid, fara sa-si dea seama ca ei insisi erau stupizi, ca teama lor inumana nu era altceva decat o masca a inutilitatii lor pe acest pamant si a unui refuz masochist de a se vrea fericiti, intr-o lume care era sau nu doar pentru ei. Asteptau ceva, unul de la celalalt, ei doi pentru amandoi, poate credeau ca Dumne coboara sa-ti bage dumicatu-n gura in fiecare zi de joi, desi erau mai jos decat nivelul solului… A doua sansa a aparut putin dupa anularea cafenelei, sau a senzatiei de cafenea. In fond, cate un leu greu de caciula usoara. Dar oare nu stiti voi ca frustratii nu se aleg niciodata cu fata? In noul decor, al librariei-purgatoriu, s-au intalnit cu Eco si Dostoievski, in bratele ei. Nou-nascutii ii somau catre schimbare, catre directia pe care nu avusesera curajul sa si-o asume. Tipau spre o iesire din filele istorice ale resemnarii, alaturi de ceilalti copii, Nietzsche si Plutarh, Tolstoi si Pavic, Chamfort si Pavese, si alti sinucigasi si moderati obositi de drumul lor spre pierzanie, parcurs prin vieti paralele. Si ea pleca… ca un zeu deghizat, pus pe farse si batjocura, stiind dinainte si preaslavind prin ras si bocet frumoasa neputinta umana, nenorocit si sadic, si multumit de propriile-i ovine. Au parasit Purgatoriul si au urcat catre un nou infern pamantesc. Isi spuneau povesti si se lamentau, purtandu-si lanturile in ei pretutindeni, avand pentru prima data curajul de a-si afirma lasitatea si a renunta la narcisismul de a se considera putin mai mult decat nimic. Mergand aleatoriu inspre propria pierzanie, si-au despartit intr-un tarziu caile si au pornit ratacind prin gol. La un colt de strada, baba ii astepta atotcunoscatoare, ca o copie parsiva a unui regizor cu ochi blanzi intalnit odata, cu mult timp in urma, in tineretea lor. Isi duse mana la gura si, cu o urma de zambet, sopti: „Nu mai vine ! Nu mai vine…” Primavara plangea cu lacrimi de batrana, iar frunzele, uscate in anii trecuti,erau calcate in picioare, la fel, intr-un ritual sters al trecatorilor. Si ei erau calcati in picioare de profetia singuratatii lor, cautandu-se prin buzunare de maruntis pentru a-si retrai clipa. Dar oare nu stiti voi ca frustratii nu se aleg niciodata cu fata? Tarziu, intr-o geaca ponosita, unul dintre ei a descoperit o moneda de 50 bani. S-a ales prin urmare cu o varianta ieftina a EI, in care a continuat sa creada cu naivitate toata viata. Sa fi fost oare prea putin?…
„Draga EA, daca citesti aceste randuri si ai fost in cafeneaua Nescafe din pasajul Universitatii pe data de 23 Martie a acestui an, dupa care ai vizitat Anticariatul de alaturi, cumparand Eco si Dostoievski si fiind insotita de privirile obseda(n)te ale unor NOI, esti rugata sa ne arati ca nu ai fost o simpla iluzie, contactandu-ne la adresa furnizata pe acest blog”
„Da-i omului o masca si iti va spune cine este” (Oscar Wilde)
De multe ori, captivi in propria fiinta, uitam de posibilitatile de reintoarcere intru ceilalti pe care oricine le are la dispozitie. Anticipand propria prabusire precum spectrele oraculare, incercam mai degraba o traire plenara a realitatii. Dorim sa “capatam viata”, insa viata noastra, aici si acum, este cel mai adesea compromisa. In acest sens, in loc a ne incarca cu energie pozitiva, ne aruncam intr-o dependenta otravitoare pentru propriile noastre potente evolutive. Credem intr-o mantuire printr-un preaplin, insa de cele mai multe ori ne regasim lipsiti de busola, cersind dupa intelegere exterioara sau o viata alaturi de persoane compatibile. La polul opus, Virtualia pare incredibil de prietenoasa- dependentii de realitate, falsi profeti ai unei existente manifestate printr-un succes prefabricat si resentimentar, s-ar grabi poate sa conteste sincerele avantaje pe care o realitate virtuala ti le poate pune la indemana. Crezand intr-o lume in sine, uita ca fiecare isi este propria lume si ca avem generatoare de sens de unica folosinta. Fiecare isi spala bandajele ratiunii cu spirt ieftin si trece mai departe. Insa ceea ce ofera Virtualia este mai mult decat o simpla imagine metamorfozata artificial. Puterea opioida si fascinanta a Virtualiei rezida in capacitatea de a aduce laolalta oameni diferiti si a ii determina sa colaboreze pentru atingerea unui scop. Iar un alt avantaj este caracterul pur al unui asemenea scop. Ca iubitori de intelepciune, nu trece zi in care sa nu consideram, macar implicit, ca adevarata maretie a actului filosofic este a se considera pe sine insusi drept scop, prin urmare a nu implica o dorinta exterioara cuantificabila intr-o serie de avantaje lumesti. Ori Virtualia se construieste ea insasi pe un asemenea postament- colegii de munca intr-un birou coexista si se ajuta reciproc pe criterii de avantaje materiale sau gestionare eficienta a timpului de lucru, colegii dintr-o echipa de sport urmaresc cel putin faima sau recunoastere. Virtualia insa prezinta acest cadru al intr-ajutorarii ca pe un joc, intr-un topos care se impune ca joc. Aceasta este, de exemplu, definitia MMO-ului modern (massive multiplayer online). Un asemenea joc implica o serie de acte in care indivizii sunt adusi laolalta in virtutea a ceva, iar acel ceva nu este de cele mai multe ori coruptibil indiferent de sistemul etic utilizat in efectuarea unei asemenea aprecieri. Desigur, cineva ar putea comenta ca un asemenea act de aducere laolalta a oamenilor la nivelul Virtualiei este o premisa nesigura pentru o societate dezvoltata pe interrelatii sociale eficiente. Chiar presupunand drept adevarata o asemenea afirmatie, Virtualia nu isi propune o asemenea “eficientizare”. Simplul act al comunicarii cu persoane “necunoscute”, cu alte cuvinte, gestiunea de relatii pe termen scurt in care implicatiile si asteptarile reciproce sunt minime, exceptand coagularea in virtutea acelui scop care este jocul insusi, nu aduce insa nimic daunator pentru omul ca om. Cu siguranta, putem crea infinite seturi de criterii prin care sa incercam a impune ca paradigmatic un anumit mod de a privi realitatea, dar acel “no strings attached” la care se refera englezul este aproape absent in ceea ce conventional am numi ‘realitate’. Si atunci, care sa fie motivul suficient prin care sa refuzam desenarea unui cadru secund, in care colaborarea fundamentata pe ‘no strings attached’ sa se manifeste la parametri optimi? Lumea virtuala se construieste pe starea de a fi laolalta cu ceilalti, pe devenirea personajului in timp, pe participarea personala la dezvoltarea unui topos si pe vointa de putere. Ori acestea sunt exact coordonatele “lumii reale”. Avem asadar un act simetric de botezare, la care se adauga o serie de avantaje mental-afective. La un nivel fizico-chimic de altfel, nu exista diferenta intre reactiile si consecintele dezvoltate in urma aducerii la indemana a unui placebo si a elementului pentru care placeboul respectiv serveste drept substitut. Lumea este aici si acum, insa fiecare fiinta este responsabila de asumarea propriului destin. Iar un destin care se desfasoara, poate intr-o buna masura ca urmare a unui act de revolta sau de dezgust fata de “real”, pe taramul Virtualiei, nu constituie neaparat o cadere in mediocritate. Exista bineinteles sindromul unei ratari extrem de posibile, de unde si abundenta expresiei “get a life” printre participantii la Virtualia, insa de cele mai multe ori ratarea s-a produs inainte de folosirea Virtualiei ca alternativa la aceasta. Eternii moralisti vor comenta aici ca maretia este la indemana, ca fiecare poate obtine succesul in “viata reala”, insa chiar definitia pe care o acorda asemenea moralisti succesului se bazeaza mai degraba pe absenta unei constiinte decat pe umanitatea omului. Si atunci, de ce nu Virtualia ca refugiu? Macar in domeniul Virtualiei bauturile nu dau ciroza, iar moartea nu este permanenta, de unde si ideea de atenuare a fricii alaturi de care vietuim. Bineinteles, putem inlocui un job prost cu un altul, sau putem asculta muzica 24 de ore revarsandu-ne frustrarea pe diverse tonalitati, insa toata aceasta viata de caine plouat , odata asumata, are darul de a te distruge infinit mai sigur si mai rapid decat simpla refugiere intr-un MMO. Vorbim totodata de lipsa de comunicare interpersonala a societatii postmoderne, insa nu computerul este determinantul principal al acesteia, ci mai degraba goana dupa idealurile decadente ce alcatuiesc panza de iluzii a materialismului. Fugim dupa garantia unui trai decent, devenind cocosati, singuratici si orbi la ceea ce ne inconjoara, nemaiavand timp a ne intalni cu prietenii decat de sarbatori. Ne instrainam de familie sau ne casatorim doar din comoditate sau dintr-un determinism cultural asociabil unei mode. Cat despre simplele puneri-de-acord neinteresate cu persoane necunoscute, acestea inceteaza total sa existe intr-o asemenea existenta a goanei oarbe dupa succes. Virtualia nu ofera neaparat o alternativa sigura la toate acestea, insa este poate una dintre singurele cu sansa de bataie lunga. Artificialitatea pe care o manifestam in viata reala este temperata de multe ori de o mai mare naturalete la nivelul lumii virtuale. Indiferent de personajul pe care il interpretam , ne desfasuram sinele in joc. Tocmai pentru ca interpretam jocul ca joc si realitatea drept ceva apasator si nedrept, implicand compromisul si mersul pe degete, in Virtualia ne putem manifesta mult mai plastic frustrarile, nemultumirile, cat si sentimentele pozitive. In viata reala, un simplu cuvant gresit te poate costa slujba sau te poate arunca in strada. Dincolo, teama se estompeaza, caci nu exista consecinte serioase ale actelor tale. De aceea Virtualia determina la nivel psihologic un mecanism paradoxal. Indiferent de doza “minciunilor virtuale”, dincolo de stratul evenimentelor (ne)comunicabile, in Virtualia este mult mai usor a recompune precum intr-un puzzle personalitatea unui individ. Chiar daca persoana A nu este medic anestezist la Chicago, ci contabil la Bujumbura, acel nucleu care o determina non-accidental, fiind responsabil si de constructiile artificiale de alaturi, este recuperabil. Ori acest paradox trimite inspre o redefinire a ideii de adevar si o noua conditionare valorica. Virtualia este un mediu in care individul se poate descoperi pe sine, prin alegerile pe care le face, prin modul in care se exprima, ton, cantitate si sens, prin modul in care ii coaguleaza pe ceilalti in jurul sau in vederea jocului insusi. In concluzie, marii defaimatori ai Virtualiei ar trebui sa aiba macar demnitatea sa recunoasca faptul ca nu toti cei care se abtin de la participarea la o asemenea lume au intr-adevar o viata suficient de interesanta, fericita si sigura incat sa isi permita a rade de refugiul celorlalti…
Pe drumul spre Qawra, copacii cresc din trei in trei. Scufundati in sudoare si fum, vecini cu marea, ridicati de jos in sus, plictisiti de peisajul monoton din fata. Valurile marii rascoala fin pietrisul calcat de prea putine picioare, in timp ce pietrele dorm leganate de vantul ce de-abia se simte adiind sub piele. In zare, individul schioapata incet, uitandu-se imprejur la fiecare pas, un strain intr-un taram ciudat, dupa cum zice legenda. Nu poarta nimic in spinare, doar un pistol la brau si o haina de 2 euro cincizeci demult luata de la spalatorie. E incaltat aiurea, miroase fad a iasomie si alcool statut. Ridica uneori mainile deasupra capului si casca lent, apoi merge mai departe prin praful enorm. Celalalt il priveste lipsit de patos si isi intreaba calul la ureche cate ceva. E deja cald si buretele nu mai aluneca bine pe spinare, apa ca in palma parca isi pierde ceva din azuruI caracteristic si incepe sa devina tulbure din cauza curentilor de dupa-amiaza. – Buna ziua, tipa primul scotandu-si capul din haina. Incotro drumul spre Qawra? – Nu stiu raspunde celalalt, ia-o si tu pe unde apuci. Ce ma intrebi pe mine? Omul nostru priveste la calul din fata sa, apoi la omul de langa dansul, isi scoate din costum o tigara si si-o aprinde deasupra nisipului fierbinte. Se asaza pe jos o secunda si continua: – Ce faci acolo? – Tu ce crezi ca fac? – Speli un cal – Vezi ca stii? Ai ochi buni. Ultimul om care a trecut pe aici imi zicea ca spal o iapa. – Si ce anume i-ai raspuns? – I-am zis sa se duca sa se-mpuste. Cauta drumul spre Qawra ca si tine, i-am zis ca e in directia aia (arata spre ocean), apoi idiotul s-a apucat sa taie copaci unul dupa altul, avea la el un topor mai ceva cat pumnul asta. I-a legat cu niste liane sau ceva, habar n-am, eram ocupat cu calul, in cele din urma a pus pluta pe apa si dus a fost. – Sa inteleg ca drumul spre Qawra nu este pe acolo? – Nah, numai idiotii o apuca pe mare in perioada asta a anului. – De cand anume stai aici? – De azi dimineata. Numai ca dimineata asta tine de cativa ani buni. – Cum asa? – Uite-asa. Se apuca din nou sa frece spinarea calului in timp ce interlocutorul isi consuma tacticos tigara si priveste in departari. La un moment dat calul necheaza scurt si se apleaca sa bea niste apa, dupa care din nou se asterne linistea. – Deci tu esti spalatorul de cai din Qawra, sa inteleg. – Pe zeita hermafrodita cu un picior schiop, si tu esti la fel de prost ca precedentul! Ia priveste mai bine si spune-mi ce vezi! Ei, spune odata… – Te vad pe matale. Si un cal. – Si UN cal. Exact. Unul. Nu sapte, nu patruzeci si noua. Unul. Deci nu pot fi spalatorul de cai din Qawra, ci cel mult spalatorul de cal din Qawra. Pentru ca in Qawra nu exista decat un singur cal. Pe de alta parte, nici nu suntem cu adevarat in Qawra, asa ca ma numesc mai degraba spalatorul de cal de la marginea marii. – Vad ca tii foarte tare la precizie. De ce nu spalatorul de cal alb de la marginea marii albastre, de pe nisipul galbui, purtand pantaloni lungi si cu burete tepos in mana? – Zi-mi cum vrei. Numai ca nisipul asta nu e in sine galbui, apa asta este mai mult neagra decat albastra, pantalonii nu sunt mai lungi decat picioarele mele, iar pentru calul pe care-l ai in fata buretele asta nu e nicidecum tepos. – Adevarat. Pari un om destept. – Nu, “destept” e o interpretare. Nu sunt destept, sunt spalatorul de cal de la marginea marii. Primul om isi termina tigara si isi arunca chistocul in mare. Imediat acesta se prabuseste inghitit de tonele de apa sarata, apoi este ridicat din nou la suprafata si purtat de forta lui Arhimede. Spalatorul de cal il priveste pentru o secunda cu dispret, apoi se intoarce indiferent la munca lui, iar calul da din cap in semn de placere. – Auzi, nu vrei sa scapi din locul asta? – Poftim? Intreaba spalatorul de cal, atent deodata la spusele celuilalt – Sa scapi de aici. Sa parasesti balta asta, si copacii astia, si malul asta dezolant pe unde oamenii nu trec niciodata. Caci oamenii normali la cap gasesc drumul spre Qawra orientandu-se dupa o harta mai degraba decat dupa propriile ciubote. – Nu, lumea e plicticoasa ca naiba, si am vazut-o pana la capat. Calul asta e singurul lucru care reuseste a imi mentine atentia treaza. – Pana la capat? – Da, de colo (arata inspre rasarit) pana dincolo (arata inspre apus). Numai mare si praf peste tot. Nimic demn de luat in seama nicaieri. – Dar marele oras? – Care mare oras? – Qawra – Nah, Qawra este mai degraba un targ murdar. Nu are decat o universitate si doua banci, iar zgarie norul ala din centru mai-mai ca sta sa se prabuseasca. Copii de-acolo se spala cu apa sarata si beau ce mai apuca. Whisky sau vodka din bunkere parasite de soldatii englezi prin ’69, la marea retragere – Marea retragere? – Da, nici ei nu au dorit coltul asta de lume. Dar lasa, e bine, calul asta oricum nu s-ar fi simtit bine la englezi, nu este fan porridge si are repulsie fata de legume fierte. Asa ca il inteleg si pe el, este mai optimist decat mine si are nevoi minime. Doar sa fie periat. – Cu ce va hraniti pe aici? – Cu ce ne ofera marea. Azi-dimineata de exemplu ne-a adus un pantof, a rontait calul la el vreo jumatate de ora. As fi luat si eu o imbucatura, dar mi-era greata de la stomac… probabil de la desfacatorul de conserve de ieri-dimineata. Spalatorul de cal isi uda din nou buretele si incepe sa mangaie calul pe cap, cu miscari sincere. Celalalt priveste inspre linia orizontului, iar ochii lui sunt parca inundati de atata apa – Nu imi amintesc ca lumea sa fi aratat in felul acesta. Cred ca am ratacit prea mult timp. – Toata viata e o ratacire, dar la finalul drumului nu gasesti decat acelasi lucru. – Cum asa? – Nu poti poseda niciodata altceva decat pe tine insuti. – Ciudat. Credeam ca esti spalatorul de cal din Qawra, deci viata ta este legata prin excelenta de ceva exterior – Cine spune ca eu si acest cal nu suntem una si aceeasi fiinta? – Si sunteti? – Nu stiu, poate ca da. Sau poate ca doar imi place sa ma joc cu tine. Spalatorul de cal rade scurt printre dinti, iar celalalt are ocazia de a-I observa mai bine trasaturile. Dupa cateva secunde de studiu, isi da insa seama ca nu a ramas cu nimic din fizionomia personajului, ca si cum o masca translucida i-ar acoperi chipul. – Esti mort? – Nu suntem cu totii? – De ce sa fim? – De ce nu? Suntem aici la capatul lumii, cu totii obsedati sa simtim ceva, sa traim ceva, unul prin raportare la celalalt, unul cu celalalt, beti si singuri si goi pe interior… – Nu stiu. Intotdeauna m-am simtit incomplet, dar niciodata nu m-am simtit cu adevarat mort… – Dar viu? – Nici viu. – Si atunci? – Probabil ca logica bivalenta nu se aplica aici. – In sfarsit, incepi sa intelegi. Sunt incantat, ultimii oameni care cautau drumul spre Qawra nu au fost capabili sa ajunga pana la acest punct. Probabil ca, spre deosebire de ei, posezi ceva special… Pe de alta parte, probabil ca esti doar un idiot cu putina constiinta de sine. – Deci viata si moartea…. – Da. Nu este cazul sa creezi o teorie, trebuie doar sa le simti in tine si sa privesti in jur. Copacii freamata, valurile danseaza, intreg universul este condensat in soapta noastra, in modul in care deschidem gura pentru a emite sunete. Si totusi ne inselam, suntem prea mici pentru a intelege marea taina. De aceea, chiar fiind in Qawra, pierduti pe strazile ei, muritori de foame, asteptand un sfarsit derizoriu, nu reusim decat sa ne prabusim in aici si acumul pe care-l ai inainte. Si imi esti frate precum acest cal imi este frate, pentru ca si calul este mai mult decat un cal, iar tu esti mai mult decat tu… si totusi in acelasi timp mai putin. – Care imi este numele? – Asta este un lucru pe care trebuie sa-l descoperi de unul singur. Momentan te poti numi M. – M.? De ce nu N. sau O.? – Pentru ca numele tau adevarat incepe cu aceasta litera. M. isi ridica privirea de pe fata fluida a spalatorului de cal. Pentru un moment, are senzatia ca nu se mai afla in acelasi loc, in jurul sau blocuri mizere si un zgomot asurzitor, ca un schimb de focuri de arma. Si el este plin de sudoare si sange, dar nu este sangele lui. Iar calul spalatorului sta intr-o groapa din fata sa si isi linge burta despicata, din care mate scarboase curg la vale pe drumul ingust si asfaltat. – Am vazut o lume diferita de aceasta – Intr-adevar. Qawra la retragerea din ’69. Am trait momentul acela. – Atunci eu… pentru o secunda, am fost tu? – Eu, tu, el,ea, un cal, doi cai…. Iti amintesti ca ti-am zis ca nu te poti poseda decat pe tine insuti? Nu am mintit, numai ca… barierele sinelui sunt discutabile. – Discutabile? – Cat timp vezi lumea ca pe ceva imuabil, vei fi in permanenta inselat de propria-ti senzatie de bine. Vezi, oamenii obisnuiti cred in imuabilitate sau in vis, nu sunt in stare sa conceapa alte stari sau grade de realitate… cu toate acestea, ne aflam pe una dintre aceste trepte, si ratacim infrigurati prin asfintit. Ca ziua de maine prabusita in fum… – Cum ai aflat asta? – Exista anumite lucruri care pur si simplu… cresc in tine. – Nu inteleg. – Vei intelege. Spalatorul de cal isi abandoneaza munca pentru o secunda, apoi se apropie de M. si il intreaba: – Incotro crezi ca se afla drumul spre Qawra? – Nu am nici o idee. – Trebuie sa ai macar o intuitie. – Nu se afla in nici o directie? – Foarte bine. Si totusi drumul spre Qawra exista. – Cum asa? – De unde ai pistolul pe care il porti la brau? – Nu pot sa zic ca imi amintesc. – Si totusi il porti la brau. Te-ai gandit vreodata ca nimic nu este intamplator, ca tot ceea ce este, poseda un sens? Ca faptul ca ai aparut pe lume cu pistolul la brau poarta la randul sau un sens? – Nu chiar in felul descris de tine. – Pot sa ma uit putin la pistolul in cauza? – De ce? – Pentru ca banuiesc ca drumul spre Qawra este legat de acesta. M. priveste usor suspicios chipul celuilalt, apoi ridica pistolul in aer si scoate cele douazeci si patru de gloante din incarcator. Odata ce toate gloantele au fost indepartate, ofera pistolul spalatorului de cal, care il intoarce pe toate partile si exclama: – Intr-adevar, drumul spre Qawra se afla aici. – Aici unde? Spalatorul de cal indreapta pistolul inspre M. si zice: – Chiar aici. Nu te misca, nu va durea nicidecum… – Poftim? Toate gloantele sunt aici, ce intentionezi sa faci? – 3…2…1… Pistolul scoate un zgomot infernal, ca si cum ar produce o explozie. In urmatoarea secunda, prin fumul din aer, spalatorul de cal priveste inainte si isi admira opera. In fata sa, pe nisipul fin, cu picioarele in apa si privirea atintita inspre cer, M. zace cu capul gaurit. Fata lui, cu trasaturi atat de clare, este acum parca stearsa, acoperita cu un val al ignorantei-lipsa, iar viata si moartea sunt parca insuficiente pentru a descrie starea generala a corpului sau. – Nu am auzit vreodata ca pistoalele sa aiba nevoie de gloante ca sa functioneze… – La ce numar ai ajuns? Il intreaba calul, intors si el inspre corpul lui M. si privindu-l cu atentie. – Douasprezece mii opt sute cincizeci si patru. Inca trei-patru decenii si Qawra va deveni o metropola… – Si noi in sfarsit o sa putem scapa de aici… – Da, poate o sa pot produce si eu sapte-opt copii dupa aia. Imi iau o masinarie de-aia automata de spalat vase, niste ligheane pentru tine, poate si un televizor de-ala pe cristale lichide… cuptor cu microunde, computer si aer conditionat, o sa fie frumos… – Hai sa ne reintoarcem la spalat, zice calul, am o pata enorma pe spate si pantoful de dimineata o sa imi produca diaree… – Da, stai calm. Nimeni nu o sa ne mai deranjeze pana maine. Dimineata urmatoare, pe drumul spre Qawra, copacii cresc din trei in trei. Scufundati in sudoare si fum, vecini cu marea, ridicati de jos in sus, plictisiti de peisajul monoton din fata. Valurile marii rascolesc fin pietrisul calcat de prea putine picioare, in timp ce pietrele dorm leganate de vantul ce de-abia se simte adiind sub piele. In zare, individul schioapata incet, uitandu-se imprejur la fiecare pas, un strain intr-un taram ciudat, dupa cum zice legenda. Nu poarta nimic in spinare, doar un pistol la brau si o haina de 2 euro cincizeci demult luata de la spalatorie. E incaltat aiurea, miroase fad a iasomie si alcool statut. Ridica uneori mainile deasupra capului si casca lent, apoi merge mai departe prin praful enorm. Celalalt il priveste lipsit de patos si isi intreaba calul la ureche cate ceva. E deja cald si buretele nu mai aluneca bine pe spinare, apa ca in palma parca isi pierde ceva din azuruI caracteristic si incepe sa devina tulbure din cauza curentilor de dupa-amiaza. – Buna ziua, incotro drumul spre Qawra? – Nu stiu, ia-o si tu pe unde apuci. Ce ma intrebi pe mine? Ce ii sopteste spalatorul la ureche calului? “Iata numarul 12855!”.
Articol aparut in „Axis Mundi” nr. 4, modernizat in vederea publicarii curente
Astazi am pornit la drum… sa scap de praful din maruntaiele mele de fecior bun de armata, prost in ceea ce priveste viata si conjugarea eficienta a verbului „a fi” pe aceste platforme de extractie a amintirilor feroase si neferoase (sau fioroase si nefioroase), in care un singur timp prezent, general valabil, se multiplica si devine prezentul fiecarui suflet care-mi bate in piept sau care mi-a batut vreodata si a fost exilat in subconstient de catre mine sau societate, de o stare de fapt ce da nastere la frica si se hraneste cu frica, uraste narcisismul si totodata ii planifica zborul. Cateodata, prins in vrajba dintre cuvant si inspiratia care il anihileaza, pentru a-l inlocui cu o Idee inexprimabila si deci inutila, ma intreb de ce oare, in fiecare dimineata petrecuta sub norii acestei lumi, opera mea incepe printr-un drum?… Poate pentru ca atat opera, cat si drumul, nu au nici o finalitate. Cand dau de obstacole, se pot reintoarce de unde au venit… si, intrucat in nici unul dintre cazuri nu putem vorbi de memorie (decat de aceea a arhitectului, posibil mort, internat la nebuni, senil, cazut in dizgratie, deci in cele mai multe cazuri neglijabil), nu ramane decat sa presupunem ca directia li se va parea noua si insondabila… padurile vor fi pline de talhari, insecte, bestii, apele vor misuna cu sunete nomade, valurile de vant se vor lovi de alte stanci, si vor ricosa spre sate, ziua va deveni o alta noapte, cu alt gust, alta panorama a crestetului lumii. Aceasta lipsa de memorie va face drumul sa creada in nemarginirea Pamantului, opera, intr-o intinerire circulara a mesajului sau si in posibilitatea unei interpretari violente, extinse de-a lungul mai multor planuri (estetice, semantice, ontologice, cat si a planului 1, cel care se bazeaza pe un minim de intelegere din partea celui mai neavenit cititor). De aceea se poate spune ca atat opera, cat si drumul, vor fi fericite- caci caracterul confortabil al limitarii limitei pana la pulverizare determina promovarea constiintei eternului si acea certitudine ultima ca traim intr-un „ceva” nealeatoriu, predeterminat, si cu toate acestea sublim, intr-o lume care poate fi interiorizata si in care drumul, opera, aerul, fiinta, pot fiecare sa-si revendice o ideologie proprie, valabila in cadrul unui singur Univers, fara acces la un altul in lipsa necesitatii si a ambitiei altuia…
…Altfel stau insa lucrurile la oameni- caci omul are o memorie privilegiata, ce sta la baza actualizarii suferintelor sale si a acelei senzatii de angoasa rezultand din vizualizarea mortii la tot pasul, din acea intelegere a fragilitatii clipei si a limitei ce transforma dragostea, admiratia, linistea, chiar si modestia intr-o permanenta depresie. Si poate ca nu degeaba psihologii studiaza acele cazuri in care oamenii (majoritatea tineri) si-au sters din minte fragmente de viata, perioade in care au fost maltratati, au asistat la scene violente, au aflat de un deces sau chiar de existenta mortii. Caci numai prin uitare, omul poate sa supravietuiasca ostilitatii reprezentate de exteriorul sau, de variabilitatea acestuia si incapatanarea stoica de a (nu) fi modelat dupa vointa unuia sau a altuia. Si, cand ma gandesc la exterior, am sub ochi in primul rand legea. Acea lege nepamanteana, care ne macina si ne coboara pe noi, toti ceilalti, la statutul de elemente perisabile, de obiecte prinse intr-un dans de cateva minute cu o partenera inculta si hada, care ni se aseamana precum un ciob de oglinda, pe care o numim „nevasta” si o folosim drept drog al fericirii. De acolo porneste vina: de la ideea de „trecator”, deci perisabil. Ceilalti sunt nu un Infern (sau un Infern doar prin raportare la ei insisi), ci simpli fluturasi de noapte care se zbat, fiecare in felul lui (unii de jos in sus, altii de la stanga la dreapta, altii pe diagonala) sa gaseasca un sens acestei activitati grotesco-recreative pe care unii ar numi-o viata (in necunostinta de cauza), iar altii moarte a mortii in vederea renasterii sale- caci sa nu uitam ca, foarte curand, vom avea doua morti la activ si o singura viata. Prin urmare, se cuvine a nu inclina balanta in favoarea invinsului…
Revenind la ceilalti, importanta acordata acestor musculite de foc este adesea maligna si apasatoare; dar nu vom poseda niciodata capacitatea cuprinderii altor lucruri si a altor secrete atat timp cat omul nu se va putea descifra pe sine intrutotul, limitandu-si interesul si nevoile la contorizarea activitatilor sale zilnice (intr-un jurnal sau in memorie), fara a crea punti de legatura intre acestea, nevazand intregul in parte si partea in intreg. Tot ce putem intelege este succesiunea spatio-temporala a acestor actiuni, si nici macar ea nu este digerabila intru totul- caci prea des ignoram supranaturalul sau il invocam in situatii absurde, care tin de o neatentie personala si un mod visator, bahic sau pur si simplu ludic de a trece prin viata. Dar sa nu ne grabim a condamna omul pentru limitarea sa- nici cei care si-au dedicat intreaga existenta cunoasterii nu au ajuns prea departe.. Si cum sa ajunga cand si-au permis, la randul lor, sa fie oameni? Cum sa devina Dumnezei cand au avut sub ochi (ei mai mult decat oricine) imaginea din ce in ce mai bine conturata a sfarsitului? Nu-omul poate fi acuzat pentru vanitate si-atat. Dar nici aici condamnarea nu este certa, caci cum poate o fiinta limitata sa sesizeze vaporoasa granita dintre orgoliu si egoism, dintre ceea ce te mentine in viata si ceea ce devine insuportabil? Ne-ar trebui o viata intreaga de perfectionare a vederii pentru a deosebi un rosu de celalalt- si cine are o viata intreaga la dispozitie pentru a o pierde cu asemenea jertfe? Cine nu prefera sa alerge sub aerul primavaratec (chiar daca este Noiembrie) si sa-si tipe clipa, sa si-o scrie, sa si-o cante, mai ales cand clipa este atat de voluptuoasa? Si cine sa accepte ca sensul vietii, scopul ei, este acela de a fi un simplu liant intre doua morti, cea de dinainte si cea de dupa, care va fi si definitiva? Fiecare om pare a fi condamnat a picta un singur tablou, a redacta o singura carte. Unii se opresc dupa prima litera. Altii, mai lucizi, reusesc a scrie primul cuvant, sau poate prima pagina. Exista insa si cei care se pravalesc intru mister si ies de acolo botezati cu un best-seller, executat numai pentru ei, de catre ei. Acestia au descifrat notiunea de „sens” si nu s-au pierdut prin hatisuri teoretice. Ei au devenit autori alaturi de viata; nu au lasat existenta a se autocompune, tinandu-i doar lampa si dand pagina. Au preferat sa ii conduca acesteia excesele si depresiile, si au obtinut la capatul procesului o nefericire inteleapta si intrucatva mai implinita decat fericirea celorlalti. Caci ea este implinirea celui care s-a eliberat de povara frumoasa a redactarii si acum isi este demiurg.
Ma intorc spre ocean sa privesc sclipirea de deasupra valurilor. Cumva, drumul m-a adus in acest loc. De aici trebuie sa-mi incep opera. Voi intra in apa amara si voi incerca a ma lepada de intoarcerea acasa, de amintirea ei sau anticiparea ultimei pagini. In mana-mi dreapta, stiloul se deplaseaza intr-un du-te-vino asemanator unei turbulente cosmice. Teama incepatorului ma opreste din a ma uita la slova. Oare ce am notat? In ultima zi de viata, promit sa verific pentru a adauga: „Sfarsit…”.
„Are you really twelve?”; „Yes, it’s just i’ve been twelve for a very long time…”
Aseara se facea ca ninge. In imaginatia mea. Si pinguinii parca incepusera a zbura usor, mai-mai ca se dezlipeau de pamant, chiar daca nu reuseau inca a depasi gardul de sarma ghimpata. Zapada se asternea peste trupurile lor calde, sangele clocotea prin venele adancite, iar ziua de maine era cufundata in liniste. Ma deplasam usor printr-un oras al stelelor fara numar, al carnavalelor si simturilor de azi. Zeii erau si ei in vacanta, isi lasasera „BRB”-ul la intrarea in pravalie. Pusesera mana pe motocicleta si o luasera la pedala pe Route 66, sa nu se reintalneasca cu mine- aveau nevoie si dansii de intimitate; iar in calitatea mea de rusofil, as fi apucat-o mai degraba pe Transsiberiana in jos decat sa colind deserturile mediocritatii americane.
Am auzit ca undeva, in lume, exista un copil care nu poate muri. Se numeste Eli si traieste cu pinguinii in zapada fiintei. Poate si cu unicornii lui Murakami de la capatul lumii. Are puteri supranaturale. Nu se gandeste la moarte pentru ca o stapaneste. Si cu toate astea aici si acumul sau doare. Ucigand lumini prin descantec, traind din sange si fugind de Soare, viata ei este testamentul nebuniei de a fi. Caci Eli este singura care stie ce inseamna a trai, si ce inseamna a ucide: pentru restul lumii, existenta este dominata de mandria pacatelor minore; pe cand pentru Eli nu exista alt pacat in afara supravietuirii. Insa cea mai mare foame a ei este aceea de a fi acceptata: iar aceasta este ultima marca a umanitatii sale, ultima ei slabiciune frumoasa. Ucigand oameni-oi, Eli ii iubeste pe fiecare, caci ea ii intelege altfel, poate precum lupul isi intelege prada… si totusi cu mila.
Eli este batrana, desi nu a reusit niciodata sa treaca de varsta de 12 ani. Daca sufletul ii este pe alocuri copilaros, mentalitatea ii este matura. Caci a trai in umbre o viata si a invata eludarea oricarei forme de justitie pe care oamenii ar putea sa o stabileasca presupune inteligenta si spontaneitate. Domesticirea secundei de atac si afanarea secundei de retragere. Fluidizarea pasiunilor si a capacitatii de a ucide. In ultima instanta, stapanirea sinelui pentru a te mentine in fiecare clipa rational.
Sa presupunem ca analizezi un tablou mobil, in care doi copii se imbratiseaza in pat fara a se privi reciproc. Unul dintre ei are sange pe fata, si nu este sangele propriu. Ochi mari si argintii se aprind pofticios, iar mana plina de lichid coagulat mangaie bland pielea celuilalt, jucandu-se cu incretiturile sale si cu naivitatea sa. Gatul celuilalt se desfata iesind de sub plapuma calda, frematand incarcat de un instinct primar neinteles intrutotul la acea varsta. Frica sa fiind cea de a fi parasit mai degraba decat de a fi devorat. Ea este goala si mai rece decat gheata, caci a uitat de mult ce inseamna frigul. Stiind ce inseamna a iubi, a manca, a rupe, a despica, a avea obsesii, a avea prada aproape, dragostea ei este una carnala, si totusi devine de asemenea una pentru puritatea pe care a pierdut-o, ramanand condamnata a trai mereu intr-un prezent in care este copil, imbatranind intr-un trup virgin, in acea stare de neluat in serios si acea neimplinire fizica ce o prezinta drept cu atat mai ciudata.
Si nu se intampla nimic. Eli renunta la ideea de a fi precum moartea, de a ucide aleatoriu si rece. Devine subiectiva si sincera. Atunci cand sangele ii curge din ochi in locul lacrimilor, ea are la indemana imaginea propriului sfarsit. Pe care uneori il cauta, fortand nota, acceptand posibilitatea sacrificiului pentru acel moment eminescian in care sa fie iubita ca un vampir mai degraba decat ca o imagine a unui om-oaie. Eli nu este o fata, si nu vrea sa fie interpretata in felul acesta. De aceea insista asupra naturii sale, incearca a se oferi celuilalt drept ceea ce este. Cand copilul-oaie vrea sa faca un pact de sange taindu-se la mana, ea ii soarbe sangele si astfel pactul ajunge, dintr-unul al simplei atingeri, sa adaposteasca elemente canibale. Caci pofta carnala este prezenta si in dragoste, si de cate ori nu ne-am introdus fiecare coltii tociti in pielea celuilalt, muscand din ce in ce mai tare, uneori ezitand a ne opri chiar atunci cand tipa in prezenta mortii voluptoase! Cu totii purtam in noi un element vampiric, confundand dragostea cu foamea, cu totii, o pofta pentru carnea celuilalt, pentru pielea sa, pentru mai-mult-decat-atingere, pentru penetrare si distrugere, in ultima instanta, pentru elementul androginic obtinut mai degraba printr-o ingemanare monstruoasa decat printr-o simpla punere laolalta, ca si cum ai realiza jonctiunea dintre doua propozitii.
Let The Right One In este prin excelenta un titlu-simbol. In primul rand ca urmare a polisemiei cuvantului „right”. Sa fie vorba despre „right” ca in „righteous” – lasa-l pe cel moral, pe cel drept, inauntru?. Sau mai degraba sa fie „right” precum in „fitting” – lasa-l pe cel potrivit pentru tine inauntru?. Mai mult decat atat, observam ca si termenul „in” poate fi interpretat in moduri diferite. La un prim nivel, urmarind filmul, se poate considera ca este vorba despre un cadru empiric, ceea ce face ca „in” sa implice „in casa”, „in locuinta”, „in spatiul intim”. Insa ce poate sa fie mai intim decat propria fiinta? Toate celelalte lucruri, ustensilele, nu ne reprezinta cu adevarat, ele nu constituie decat generatoare ale iluziei familiarului. Prin urmare, „In” poate sa insemne totodata „in inima”, sau, de ce nu, „in trup”, poate in acelasi fel in care un vampir patrunde „in noi” in clipa in care ne suge sangele si ne sfasie carnea… Suntem provocati inca din inceputurile unui film cu asemenea titlu, poate chiar inainte de a privi in ochi personajele si a fi inundati de starea de katharsis. Stare care este acolo, prezenta, vie si animalica, mai ales cand avem in fata o entitate precum Eli.
Este foarte usor sa privesti in mod gresit un film precum „Let the Right One In”. Prima eroare ar fi intelegerea povestii dintre Eli si Oskar (omul-oaie, cum l-am numit pana acum) drept una de dragoste nevinovata intre doi copii. In acest fel am putea lua filmul ca pe un basm, abundand in miraculos si terminandu-se, in mod evident, intr-un mod care sa nu trezeasca lacrimi si regrete. O asemenea interpretare ar fi insa cel putin naiva. Caci acesta nu este un film de dragoste copilaroasa, este un film in care „voluptatea” se imbina cu „nevoia de acceptare” si „nevoia de sens”. Ceea ce, laolalta, ar da ceva similar iubirii, dar in nici un caz celei primare dintre doi copii. Eli nu este nici pe departe o inocenta. Se foloseste de cei care o iubesc si sunt condamnati la mortalitate. Salvandu-i din fata unei vieti lipsite de semnificatie, si-i aduce la indemana, insa copilaria lor este efemera, pe cand dependenta primara, instinctuala, fata de Eli continua a se manifesta pe mai departe. La acest nivel, Eli se aseamana unui demon feminin, jucandu-se cu destinele celor apropiati pentru a-si asigura propria supravietuire. Si este de remarcat poate modul in care Oskar apare in viata lui Eli exact in clipa in care Hakan, fostul-iubit al fetei, acum om matur, se lasa devorat de ea pentru a nu-i trada secretul! Pe de cealalta parte, Oskar poarta in sine multa ura, multe frustrari si neajunsuri, ceea ce il obliga sa fie neindurator si vicios. Precum Eli insasi remarca, Oskar este mai „imoral” decat ea, care este amorala. Singurul element care ii lipseste baiatului pentru a deveni un tiran este puterea, de aceea Eli incearca sa il invete laturi distincte ale existentei, si un asemenea lucru este cu atat mai provocator cu cat ea nu poate sa traiasca decat prin umbre.
Avem aici, asadar, o fiinta care tanjeste dupa afirmarea luminii din sine si una care tanjeste dupa puterea determinata de partea intunecata. Una dintre replicile halucinante ale filmului este acel „Be me for a while”, prin care Eli isi revarsa intunericul asupra lui Oskar. Privind viata prin ochii lui Eli, baiatul trebuie sa invete diferenta dintre sens si aleatoriu, iar filmul este unul despre aceasta maturizare, cautare si rascolire, devenire perversa si limitare, intr-un cadru in care totul pare a se situa in descompunere si deznadejde. Pe de cealalta parte insa, odata ce intelegerea sensului se produce, el va fi intotdeauna asociat imaginii lui Eli, prin urmare supunerea lui Oskar in fata noii lumi este completa.
Momentele horror ale filmului sunt crude si sincere mai degraba decat adapostite sub perdea. Intalnesti oameni cu beregata despicata, femei cu corpul izbucnind in flacari, isterii in masa ale pisicilor. Exista insa totodata acel sentiment al „sugerarii” atat de important pentru imaginatia noastra. Toate atacurile lui Eli sunt filmate indirect sau cu o camera panoramica mai degraba decat una focalizata asupra diverselor seturi de detalii „scarboase”. Ceea ce conteaza nu este actul uciderii in sine, ci starea de dinainte si de dupa, iar o simpla privire aruncata disperarii din ochii lui Eli la capatul unei noi crime, combinata cu acel sentiment aproape orgasmic al desfatarii, reuseste a surprinde conflictul intern de la nivelul personajelor. Spectatorului ii sunt produse asadar stari de angoasa ca urmare a maretiei si complexitatii acestuia mai degraba decat prin brutalitatea gesturilor rezultand de pe urma sa. Totul este extrem de simplu, nepretentios si totusi vast si adanc, asemenea unui ocean peste care rasare luna.
Voi porni acum sa numar pinguinii din viata mea, doi cate doi, adapostindu-se la finalul tuturor lucrurilor. In timpul acesta, Eli si Oskar vor apuca trenul catre nicaieri pentru a putea ramane impreuna (interesant cum numele personajului Oskar este identic cu cel al conductorului din Syberia). Poate in calatoria mea pe Transsiberiana rasaritului, undeva inspre Vladivostok, voi da peste ei si vom pleca in cautare de mamuti. Sau poate ca „Let The Right One In” va ramane un simplu film pe etajera voastra, in calculatoarele voastre, netrait la momentul potrivit si in starea mentala potrivita. In acest caz, faceti-va macar serviciul de a va musca iubita de gat diseara si a ii gusta pielea zvarcolindu-se in placere. Este posibil sa fie ultima data….
PS- Nu exista nici o legatura tematico-filosofica intre acest film si hiper-comercialul „Twilight”
Viata Intru Absurd 
Comentarii recente