Pentru cei care doresc un zimbru la pachet in loc de un hamburger a la Mc Donald’s
Se pare ca legea functioneaza…
Fanarul fara antena satelit nu mai e de mult la moda…
Unii au rampa de lansare rachete, altii Hollywood, moldovenii au Marelbo…
Beculete de Craciun marca PDL Piatra Neamt…
… Si oua de Pasti marca PNL Suceava
Bine ca macar ciorile isi fac datoria de animale psihopompe…
Taranii insa tot tarani…
Moldovenii sunt oameni pragmatici. De ce sa te duci la sala de sport cand iti poti construi o scara marca Chindia Towers? Eventual si cu steag UE in varf…
… Si da, pentru cei sceptici sau adeptii teoria conspiratiei, zimbrii inca exista… precum se arata in imaginea alaturata.
Drumuri pline de praf. Calatorii de unul singur, sau in doi. Copii precum vitei si ingeri. Vise si sperante. Pe scurt, Moldova asa cum este ea, nu lasata in paragina, nu abandonata dincolo de granitele lumii, ci vie si totusi timida, totusi stangace, asemenea unui sfinx cu prea multe intrebari si care si-a uitat de mult raspunsul…
Dincolo de calea ferata a Marasestiului se inalta o insula cu pinguini. Inconjurata de sarma ghimpata, afundata in furtuna, imposibila de patruns cu privirea pana la capat. Este taramul celor care nu pot sa zboare. Si totusi pot canta, iar cantecul lor se aude in vant si se depune deasupra fiintei incremenite. Aici as fi vrut sa ma regasesc precum un altul. Sa invat sa imi aud bataile inimii. Dar in primul rand aici as fi vrut sa ma lepad de EA. Sa arunc la cos aripa-mi proasta pentru a putea fi din nou un „in sine”. Si totusi nimic nu este suficient. Nici discutiile cu musca Fritz sau camionul Schmitz la intrarea pe drumul national. Nici muzica lautareasca de la Hanul Ancutei, mirosul de fan de la Agapia, sentimentul de vinovatie al asfintitului. Moldova este un paradis sters. Si asta pentru ca eu insumi sunt sters, pentru ca gustul vietii a devenit unul suficient de fad incat sa vreau sa abandonez totul pentru o secunda de „altceva”. Lumea este productie, visare transpusa in realitate, degete afundate in lut pentru a modela firele realitatii. Si totusi chiar si cu cerul instelat deasupra, chiar si dansand pe Earth Song in noapte, exista ceva care ma trage inapoi. Care imi apasa pieptul, care ma face sa zabovesc asupra fiecarui moment si sa inteleg ca frustrarea mea patrunde si aici, dincolo de inca o usa, de inca un zid, se avanta inainte prin cei cu care vorbesc, cei pe care ii am alaturi si cei care nu vor fi dati niciodata uitarii.
Moldova este un drum de munte care da inspre templu. Inauntru se afla imaginile propriei tale vieti. Fata cu ochi rosii cu care nu ai vorbit niciodata, filmul pe care nu l-ai urmarit la timp, iubirea si ura pe care le-ai tinut ascunse. Toate te strivesc sub apasarea lor crunta, te fac sa te apleci asemenea lui Soiman al lui Burcel in fata universului si sa incepi a te automacelari afectiv si fizic. Ma gandesc la toate sansele ratate ale existentei, la tot ceea ce am lasat fortat in urma. La acea zi de Sighet in care am stat langa biserica si ceata m-a acoperit, si prin ea mi-a fost invocata imposibilitatea fericirii. Ma gandesc la cat de cuminte sunt. Ma gandesc ca ma pierd prin nimicuri, si prin repetitia fiecarui nimic. Ma gandesc ca ma intreb prea mult, ca traiesc prea putin, ca pinguinul meu nu va invata niciodata sa zboare. Nu este vina nimanui, si este totusi vina imposibilitatii de a ma salva. Este vina sarmei ghimpate care imi defineste constitutia, este vina EI ca a plecat in asfintitul zilei in care eu am murit.
Am obosit a ma mai cauta printre sicrie. Fiecare cimitir este precum celalalt, nici una dintre sperantele mele nu este ingropata aici. Speram sa le fi adapostit adanc intr-o viata anterioara, in acest fel Moldova ar fi devenit model din lut al existentei mele. Si totusi Moldova nu mi-a apartinut niciodata, a fost doar locul in care mintea mea a intalnit-o pe a ei, si apasarea tastelor mele a trimis ecou; in care, din intamplare, o sansa bizara si singuratica a prins nastere ca Venus din scoica galactica.
Poate ar trebui sa invat a socializa diferit, a uita de tot si a ma pierde in desfraul lumii. Alaturi de Fritz sau Schmitz, sa iau fiecare oras, pe rand, si sa il explorez inca o data. Inarmat cu o lanterna, asemenea unui Diogene postmodern cautand omul superior. Starea de natura a incetat insa a exista aici, acum casele au wireless si Dolce pe acoperis, calugarii merg pe motocicleta cu Motorola in mana, fetele sunt imbracate de la case de moda din strainatate. Lamborghini troneaza langa caruta vecinului, manelele urla din boxe, iar din case de chirpici apar diversi indivizi band coniac scump si fumand Rothmans. Totul este extrem de familiar, si priveste in viitor cu dinti ranjiti infipti intru traditia insangerata. Fetele se duc inca la biserica, barbatii se imbata in fiecare zi, puradeii danseaza pe strazi. Cu totii insa privesc spre aparatul tau Kodak cu aere de cunoscatori, iar femeile sunt constiente de semnificatia jucariilor sexuale. Postmodernismul kitchos al spatiului rural incanta si oripileaza; ma observ in acest mediu de unul singur, in bocanci de armata si blugi rupti, dorind sa intru in joc fara a ma putea clinti, in timp ce puradeii ma iau de brate pentru a ma conduce mai degraba la groapa si a arunca o lopata de tarana peste mine.
Acesta este taramul spatiilor libere dintre cuvinte, taramul viselor scrise pe geam alaturi de semnul infinitului, care te saruta prin zori si care te lasa a muri in chinuri seara. Brutal si frumos, pasnic si maladiv. Arzand ca naiba…
Nu-mi ramane decat sa ma trezesc cu un schelet in par, asemenea lui Platon. Apoi sa ies pe balcon si sa privesc inca o data stelele. Alaturi de Fritz si Schmitz. In ultima instanta, alaturi de nimeni. Apasat de propria-mi greutate si asteptand urmatorul vis in care EA imi va aparea torturandu-ma. Poate de data aceasta o voi apuca cu mainile de gat si o voi ruga sa inceteze…
M. : In alta ordine de idei, exista anumite circuite naturale ale unor conflicte de sens restrans, cum ar fi cele dintre grupuri limitate de indivizi avand interese contradictorii- conflictul dintre vecini determinat de numarul caprelor este poate cel mai pasnic dintre ele. Cateva exemple mai relevante s-ar concentra in jurul gruparilor mafiote si a intereselor de dominare teritoriala a acestora (cum s-ar zice in America- « gang fight » sau « clan struggle »), ceea ce ar aduce in stare de probabilitate patru modele conflictuale primare- cel dintre mafioti si oamenii legii, cel dintre mafioti si alti mafioti, cel dintre oamenii legii sustinuti de mafioti si veritabilii oameni ai legii, cei dintre oamenii legii sustinuti de o grupare mafiota si cei sustinuti de rivalii acestora. Consider ca este intotdeauna dificil a proiecta o judecata morala totalizatoare cu privire la statutul unor asemenea clanuri. Cum insa este evident ca incaierarea armata le este specifica, se cuvine a discuta mai mult despre asemenea problematici.
Mihnea : In general, se considera ca semnificatia termenului « mafiot », fiind in contrarietate cu orice ar presupune desfasurarea unor activitati legale, se afla de asemenea in raport de incompatibilitate cu orice definitie posibila a moralitatii. Exista intotdeauna tentatia de a subscrie neconditionat la o asemenea interpretare a realitatii, numai ca, in anumite cazuri, « legalitatea » se aplica in mod diferentiat in functie nu doar de statutul social al unui anume individ, cat si in functie de puterea armata pe care acesta o are la dispozitie. De aceea, ramane intacta intrebarea cu privire la moralitatea a ceea ce legifereaza sau nu o actiune, in sensul in care legea ramane de multe ori in afara moralitatii. Fara a patrunde in adancurile filosofiei etice, este suficient a prezenta cazul Al Capone, a carui acuzare de evaziune fiscala, interpretata la acel moment drept o mare victorie a legilor in sensul distrugerii infailibilitatii unui suveran mafiot, pune totusi in lumina multe dintre insuficientele instantelor de control ale statului. Fara indoiala, cooperarea sistemului mafiot cu elemente ale autoritatilor publice este la ora actuala incontestabila, ceea ce trimite cu gandul inspre ilegalitatea celor care administreaza insasi legea. Inca de la Hobbes persista in istoria umanitatii imaginea individului care isi permite orice abuzuri asupra semenilor ca urmare a faptului ca legea reprezinta vointa proprie, pana la nivelul in care Ludovic al XIV-lea afirma « statul sunt eu ». Iar daca chiar la un asemenea nivel ramane simbolica condamnarea unui raufacator, si daca aceasta insasi este contestabila in sensul ca se produce doar pe filiera celei mai mici incalcari a legii savarsita de individul condamnat, atunci se pronunta in mod imperativ intrebarea : ce se intampla cand autoritatile statului nu gasesc o asemenea bresa norocoasa in zidul de aparare al unui gangster care actioneaza intrucatva precum in Leviathan, ca si cum legea nu ar fi decat expresia vointei sale ? Si daca se ajunge intr-adevar ca ilegalii sa domine legea, atunci in ce masura putem vorbi de apropierea moralitatii de legalitate si in ce masura aceasta reuseste a reprezenta mai mult decat un element contingent, capabil de a fi contestat cu exemple practice chiar si de catre cel mai putin autorizat dintre cetateni ? Nu m-as incumeta sa afirm pana la capat relativismul acestei relatii, dar problemele care deriva dintr-insa sunt cel putin ingrijoratoare in sensul in care asistam la o multiplicare incontrolabila a interpretarilor legalitatii, si la o multiplicare a legii insasi pe fundalul ca microsocietatile razboinice determina o « dominatie a strazii » variabila in functie de grupul mafiot cel mai activ, si care tine prea putin cont de formalitatile birocratice « de sus » si de tentativa prea slaba de a avea o dominatie unitara la nivelul unui stat.
M.M. : S-a vorbit foarte mult despre politica in cele de mai sus si nu a fost explicat sub nici un aspect de ce s-ar cuveni a avea o singura lege la nivelul unui stat. Caci se poate pune la fel de bine intrebarea- ce pot sa fac daca simt ca statul nu imi reprezinta sub nici o forma interesele si nu imi ofera sanse egale de a razbate in acest razboi al vietii ? Slabii indura ca legea sa fie expresia vointei celorlalti, caci ei sunt de fapt acei civili care, dupa cum am aratat, depind intotdeauna de cineva in sensul in care nu vor putea obtine niciodata prin propriile forte lucrurile la care nazuiesc. Pacea este conditia optima a fericirii acestor indivizi in sensul ca pacea niveleaza cel mai bine mentalitatile, ofera conditii ultime de puerilizare. Dar, s-ar putea spune, este de-a dreptul imposibil ca un tanar crescut in Bronx intr-o familie de negri saraci, abuzat si umilit de elementele externe ale vietii sale si lipsit de o educatie sanatoasa sa iasa din acest blestem al mediocritatii si sa reuseasca a se impune ca stapan . Fara indoiala, el va refuza lumea de sus, caci nu a cunoscut-o niciodata si nici nu doreste sa o cunoasca in dimensiunile sale ultime. Lumea de sus ii este straina sub toata gama caracteristicilor ei, iar « starea de a fi acasa », echivalentul securitatii sale interne, nu se manifesta nicidecum acolo, in taramul ostil al celor « cu pedigree », ci in ceea ce s-ar numi « lumea reala », ca taram al demosului celui mai de jos, unde luxul reprezinta o iluzie ce transcende insasi forta de a visa a acestor oameni multumiti cu nimicnicia lor, complacandu-se in maladia semi-existentei. Daca va avea suficienta vointa de putere si suficienta luciditate, tanarul va intelege ca exista suficient material uman si aici, in paturile sociale inferioare, pentru a isi construi un microunivers pe care sa il domine prin siretenie si forta bruta, alaturi de indivizi la fel de infometati de putere precum dansul. Legea isi face prea putin simtita prezenta pana aici, din aceasta cauza se cuvine a instaura o noua lege. Si poate ca demosul ar asculta in mai mare masura legile concepute de unul de-al lor decat legile celor de sus, daca nu ar intra de cele mai multe ori in contradictoriu si daca nu ar exista inca o frica tacita fata de organele de represiune ale statului, aceeasi frica ce asigura obedienta generala al celor lipsiti de cel mai elementar curaj. Cu cat o anumita banda mafiota se dezvolta, insa, cu atat mai mult statul intra intr-o oarecare timiditate de actiune si, in cazul in care situatia nu se poate rezolva prin aducerea unui lider in fata instantelor comunale, este dispus sa colaboreze pana la un anumit nivel cu creatorii noii ordini sociale. Caci ce este statul daca nu o expresie menita sa inlocuiasca intr-un discurs ideea dominatiei claselor privilegiate ? Si, mai mult decat atat, ce este aristocratia daca nu o colectie de oameni la fel de coruptibili ca oricare altii, fiecare avand disponibilitatea de a face compromisuri pentru a-si asigura statutul social si datorandu-si puterea tocmai acestor compromisuri ? Daca proiectam legalitatea ca atribut al fiintei, in mod fenomenologic, atunci se observa ca nici un individ nu poate fi in ilegalitate, caci fiecare actioneaza conform cu propriile interese inspre conservarea existentei si acumularea de privilegii. Daca, din contra, suntem dispusi a crede orbeste intr-o unica lege, stabilita printr-un consens absurd si iluzoriu de catre niste generatii trecute de mult in nefiinta, atunci inseamna ca suntem condamnati sa ramanem acei civili eterni fara prea mare respect de sine si fara prea multa importanta istorica, cei pe care filosofii voluntaristi i-ar considera pur si simplu « epuizabili ». O noua dovada inspre condamnarea statului si legii unice poate fi furnizata de catre caracterul unilateral al raporturilor dintre stat si individ- in alti termeni, daca individul comite un delict, atunci statul are dreptul de a administra pedepse, de a il exclude pe individ din randul reprezentantilor sai prin detentie prelungita sau prin condamnarea la moarte. Pe de cealalta parte, chiar in clipa cand individul considera ca statul nu il reprezinta, el nu are nici o putere in a se plasa dincolo de autoritatea acestuia, deci de a iesi in mod voluntar de sub jurisdictia legilor sale. Ori aceasta stare de fapt face cu atat mai necesara recuperarea semnficatiilor individuale, in sensul in care drepturile fiecarui om sunt conditionate in fiecare moment al existentei sale de supunerea in fata vointei unei aristocratii a carei dimensiuni si a caror relatii de interes sunt intotdeauna insuficient cunoscute.
• Problema legalitatii a inceput sa prezinte interes pentru mine, in plan subconstient, la putin timp dupa ce am inteles limitarea pe care orice sistem o produce elementelor sale, in sensul strangerii laolalta a acestora. Pe de o parte, este extrem de clar ca nu exista o « vointa unica a sistemului », pe de cealalta, exact acest lucru este invocat in clipa in care strangerea laolalta a indivizilor se desfasoara dupa o ratiune straina de cea a partii, proclamandu-si impersonalitatea in vederea conservarii iluzorii a legitimitatii sale. Lucrurile acestea sunt experimentate de majoritatea copiilor inca de la nastere, in sensul in care « vointa familiei », ca sintagma permitand un grad ridicat de ambiguitate si interpretare, este total straina de « vointa fiecarui membru al familiei », intr-o insumare democratica care ar permite intr-adevar fiecarui membru sa isi stie interesele reprezentate. De exemplu, intr-o familie cu trei copii, « vointa familiei » ar fi, in mod just, acelasi lucru cu « vointa totalizatoare a copiilor » care, depasindu-si numeric parintii, ar putea conduce o politica proprie de organizare a sistemului. Odata cu formarea constiintei de sine a tanarului, mai ales daca el poseda o minte speculativa, aceste problematici apar ca adevaruri cu privire la lipsa de echitate a reprezentarii la nivelul oricarei societati. Prin analogie, asadar, este extrem de usor a te referi la « stat » ca la o voce straina de cea a indivizilor care il alcatuiesc, ceea ce determina frustrarea individuala si un acut sentiment de revolta. Cu atat mai grav este insa atunci cand acest sentiment este lasat sa moara alaturi de atitudinea critica a fiecarui individ in parte : in acea clipa, procesul de-personalizator incercat de stat se incheie printr-o aducere la tacere a celor pe care, in fapt, statul ar trebui sa ii reprezinte.
M : A porni la drum pe timp de pace si a te intoarce (purificat sau nu) in plin razboi se pare ca a devenit conditie fundamentala a dezbaterilor noastre. Caci este imposibil a considera ca razboiul armat nu este dublat in fiecare clipa de un razboi de interese si eventual triplat de un razboi al orgoliilor nesatisfacute. Iar razboiul lingvistic este el insusi o forma, nu intotdeauna cea mai pasnica, a acestor conflicte, determinandu-te uneori a pune mana pe pistol pentru a iti face dreptate. Dupa cum zicea Stalin, « nu le-am permite inamicilor noastre sa aiba arme, de ce le-am permite a avea idei ? » ; insa, conform cu interpretarea rationalista potrivit careia la esenta umanului nu se poate ajunge decat printr-o incursiune intru gandurile si perspectivele cele mai intime ale fiintelor particulare, este necesar a ne axa totodata asupra a ceea ce inseamna « razboi » pentru cel suferind direct de pe urma conflictelor armate, ca si cum ar lua cuvantul o vaduva afectata de pierderea celor trei fii ai sai pe frontul de vest. Numai asa putem avea o gama de perspective relativ multumitoare si putem oferi celui interesat posibilitatea de a isi consolida, pe criteriul ratiunii si argumentului sau cel al empatiei, pozitia in aceasta sfera cvasinelimitata a atitudinilor fata de un act intim uman.
MM.ita : Pentru o vaduva batrana, nu exista decat singuratatea caderii in meditatie cu privire la trecutul in care ea, femeie simpla si nedorita, isi impartea aceasta singuratate cu un altul sau altii care a(u) plecat la razboi. In cazul ei, nu poate exista redemptiune decat pe taramul celalalt, nu mai exista nimic aici care sa o tina in loc. Cu toate acestea, tinand cont ca femeia respectiva este probabil religioasa, si asta pentru a nu innebuni in ritmul aberant al succesiunii clipelor din viata pe care si-o doreste cat mai scurta, nu indrazneste sa se sinucida. In sinele ei ravasit, nu face decat sa condamne inamicii care i-au luat fii de langa ea. Ulterior, ca urmare a unei revelatii, renunta la a cataloga idealurile umane in « bune » si « rele » si se arunca cu toata fiinta impotriva razboiului, a oricarei tipologii de razboi, ca si cum acesta ar fi in sine un act ce ar trebui redus inspre starea de inexistenta. Poate ca ar abandona casa ei darapanata si ar colinda lumea sa protesteze deschis, daca ar mai tine-o puterile. Caci razboiul, invocat drept nobil, drept o valorificare a unor instincte natural umane, nu reprezinta altceva decat o molima universala. In primul rand, pentru ca nu exista nici o metoda de a ii separa pe cei care vor sa participe la un conflict militar de cei care mai degraba ar ramane acasa. Dupa cum omul nu poate sa se izoleze de lege, el nu poate a se feri nici de datoria militara. Existentialistii invocati mai sus nu au reusit sa demonstreze decat ca poti contramanda un rau sau il poti inlocui cu un altul. Cu toate acestea, nu exista cu adevarat libertate daca numarul variantelor de alegere este limitat si daca aceste variante tind a conduce inspre acelasi rezultat, si anume moartea. Libertatea nu ar trebui sa insemne doar posibilitatea de a alege modul in care vei muri, ci totodata modul in care vei trai mai departe. Ori aceiasi oligarhi care obliga societatea la obedienta sunt cei care se indatoreaza fata de vaduve cu viata sotilor lor, si a copiilor rapusi in timpul conflictului. Criteriul cantitatii nu raspunde cu nimic de calitatea vietilor curmate sau daunele psihologice produse celor multi. Mai mult decat atat, nu exista nimic nobil in dorinta de acumulare. In popor aceasta poarta numele de avaritie, iar avaritia nu inseamna altceva decat reducerea tuturor lucrurilor la formele lor cele mai marunte si mai meschine. Fiintele umane sunt valorificate statistic, in functie de numarul lor, fara a raspunde de ceea ce s-ar numi demnitatea de a fi viu. Ori omul, aceasta « trestie ganditoare » batuta de vanturi, devine mai putin demna decat universul atunci cand nimiceste armonia ce ii caracteriza specia in stare incipienta, inainte de orice razboaie si orice simt al proprietatii. Ca urmare, nu vad cum ar putea exista compensatie pentru moarte- nu vad cum ar putea exista multumire pentru cei care mor nu pentru ca au ales de bunavoie sa isi dea viata in numele unui ideal, ci pentru ca au fost obligati sa se avante ca simple bucati de carne vie inspre un sfarsit care produce lacrimi. Culturile se nasc si pier de la sine, conform unei scheme spengleriene nestramutate- singurul lucru care ramane este omul, iar fericirea lui este prea pretioasa pentru a fi curmata pe frontul de lupta.
• De foarte multe ori imi apare extrem de clar faptul ca, daca posed sau am posedat vreodata o oarecare admiratie pentru razboaie, implicit pentru razboinici, acest lucru se datoreaza constitutiei mele firave si sensibilitatii afective exacerbate care m-ar face prin excelenta incompatibil cu o postura de genul celor enuntate anterior. Incompetenta mea sportiva si preferinta pentru abstract au ales pentru mine o viata total distincta de cea a militarilor din trecut. Si, cu toate acestea, imi apare inca in minte imaginea unui Socrate, a unui Thales sau Arhimede, participand in mod direct la razboaie pentru apararea universului lor fortificat si mentinerea intacta a « starii de a fi acasa ». In alta ordine de idei, ma intreb sincer daca omul postmodern, crescut in spiritul decadent al civilizatiei occidentale, ar fi ajuns la aceeasi frenezie a activitatilor si ar fi considerat drept o actiune buna aceea de a pune interesele unor indivizi ascunsi sub masca impersonalului „se” mai presus de instinctul uman de conservare. Oare nu ar fi fost ei de acord cu mine, cum ca o simpla modificare de stapan se diferentiaza esential de o catastrofa universala, odata indeplinita conditia minima ca indivizii unui polis cucerit sa nu fie tratati drept sclavi ? Aceasta este intrebarea la care Socratii secolului XXI sunt rugati sa raspunda, in limitele prescrise de luciditate si cu sinceritatea caracteristica filosofului grec.
M. : Pentru a concluziona, consideram ca a atinge un consens in ceea ce priveste razboiul nu reprezinta ceea ce ne-am propus la acest nivel. Fiecare clasa sociala si fiecare individ va judeca lumea prin raportare la o schema simpla a castigurilor si pierderilor la care a fost supus(a) ca urmare a unei actiuni la care a participat in mod voluntar sau nu. Dincolo insa de aceste interpretari particulare, apare insa realitatea actuala a razboiului, ceea ce ar trebui sa determine individul a se intreba in ce masura tot ceea ce legitimeaza aceste actiuni ar legitima totodata distrugerea speciei umani in integralitatea ei, mai ales pe fundalul acumularii armelor de distrugere in masa. In ultima instanta, o asemenea meditatie este una asupra vietii si a mortii, ca elemente care se conjuga intr-un razboi, capatand semnificatii inimaginabile pana in momentul conflictului armat. Pentru grecii antici, garantia sufletului nemuritor determina ca onoarea sa fie mai importanta decat moartea, uneori chiar impotriva instinctului de conservare specific. Pentru contemporanitate insa, scufundata in relativism si intr-un behaviorism semi-tragic, ramane deschisa intrebarea despre speranta si mantuirea obtinuta la capatul unei pusti indreptate spre sine…
MM.ita : Sa va fie meditatia, ca si tarana, usoara !
Inventar de voci :
– M= vocea cea mai apropiata de obiectivitate, nu se lanseaza in dezbaterea propriu-zisa a tematicii, multumindu-se a stabili directia de evolutie a discutiei si a evidentia o serie de paradoxuri apropo de tematica in cauza ; rol de moderator.
– Mihnea= vocea indiferentului savant, dezbate problematicile sub o gama larga de aspecte, incercand a nu se avanta in concluzii nesustinute de o argumentatie bogata. Nu este impotriva razboiului, dar nici un sustinator frenetic al acestuia – rol de argumentator echilibrat.
– M.M.= vocea sustinatorului a tot ceea ce inseamna razboi, porneste in argumentare, de cele mai multe ori, de la instinctualitatea sa specifica, care il conduce uneori inspre concluzii si argumente uimitoare si dificil de contestat. – rol de argumentator nonechilibrat (1) – pro-razboi
– M.M. ita = vocea celui care a suferit direct de pe urma razboiului ; ca urmare, este impotriva oricarui tip de conflict si isi sustine direct opiniile ; incearca a produce argumente solide, dar cade adesea in stari profund empatice, astfel incat intregul sau discurs este usor lipsit de echilibru – rol de argumentator nonechilibrat (2) –anti-razboi
– Autorul in sine (Mihnea Dimitrie Calin) = apare in divagatiile autoriale si este cel care personalizeaza cel mai mult eseul ; face referire la sine, la amintirile si experienta sa de viata. Nu urmareste atat obiectivarea unor opinii, cat pur si simplu imbogatirea eseului cu elemente care sa ofere o perspectiva nuantata asupra tematicii in cauza.
Lucrare creata in 7.XI.2006 si revizuita in 10.VII.2009
Conform bunei definitii a eseisticii, abandonata in mod tragic ca urmare a pasiunii umane pentru forme fixe, reliefabila de la Platon incoace in virtutea unui Unu transcendent din care lumea tinde inspre intoarcere, voi incerca in urmatoarea lucrare a imi lua liber sa experimentez cu un joc de perspective prin intermediul caruia razboiul, ca tematica, sa fie prezentata sub aspecte diversificate, esentiala nefiind atat obtinerea unei rezolvari unice a problemei valorii razboiului pentru umanitate, cat mentinerea intr-o oarecare aporetica in care acesta isi va pastra intact misterul si va avea astfel capacitatea de a ramane un act uman inepuizabil si personal.
M. : In mod uzual, o discutie sau meditatie despre razboi, efectuata chiar in prezenta mimatei obiectivitati individuale, se dovedeste a se lovi de o serie definita de piedici derivand din instinctul de conservare ca realitate biologica.
Mihnea : Incercand a prezenta urmarile instinctului de conservare, se considera necesara realizarea unei scurte incursiuni intru Nietzsche, pentru a analiza dimensiunile acestei realitati. In acest sens, anumite pasaje din « Aurora » confirma faptul ca falsificarea esentiala a lumii, actiune ce se desfasoara imperturbabil in societatea postmoderna actuala, reprezinta un act ingrijorator care tinde a corupe orice aspect al vietii umane, tulburand ceea ce, in limbajul curent, ar putea fi numit realitate. Pentru a descoperi realitatea, la ora actuala, este intrucatva necesara aducerea dintru logic intru empiric a unei teorii russeliene a tipurilor, in sensul in care fiinta umana trebuie a privi un nivel mai sus pentru a descoperi ceea ce, aici si acum, a cazut intr-un proces sistematic de copiere, desfasurat in mod repetat prin proliferarea incontrolabila de imagini si derivand din noua religiozitate umana fata de transpunerea « realitatii » pe sticla. Putem afirma asadar ca raportul copie-model platonic a cazut din podul transcendental al filosofiei drept in piata publica a sensibilului, ca urmare a vietuirii intru-televizor a omului modern, nascut ca « video-copil » si murind cu ochii injectati de droguri virtuale. Filmul « The Wall », ca exemplu sugestiv, evidentiaza modul in care aceasta dementa a hiperrealitatii si senzationalului, stand sub semnul nevoii naturale de a considera ceea ce percepem drept analizabil, deci drept existent, trimite inspre un « bellum omnium contra omnes » etern, dar, mai periculos de atat, inspre o autodescompunere mental-afectiva individuala finalizata prin caderea in puerilitate. Nevoia de a avea o definitie unica a lumii trimite in redundanta insasi complexitatea autentica a mediului in care traim, in timp ce transformabilitatea sa devine contestata pe baza unor cerinte rationale inventate in urma neputintei de a o percepe coerent, si a nazuintei de a sti tot ce se intampla pretutindeni, de a ne autosurprinde in postura de creiere universal atotcunoscatoare si, pe cat posibil, dezgolite de experienta umana pentru a da impresia de autenticitate. De la « miscatorul nemiscat » aristotelic am ajuns la « deus ex machina », iar in ultima instanta am pus Bunul in capul listei necesitatii universale si am decis sa il urmarim intrutotul, ciocnindu-ne si razboindu-ne intelectual (si nu numai) din cauza problemei pluriperspectivismului…
• Prima oara cand am vazut filmul « The Wall » ma aflam la un asa-zis amic, boem si din cale afara de enervant, care, dincolo de faptul ca urmarise filmul cu suficienta superficialitate incat sa nu priceapa nimic din el, reusea a imi tulbura atentia cu diverse nimicuri exact in partile mai importante ale acestuia. Momentul meu de glorie a fost marcat de inchiderea « din greseala » a prietenului meu in toaleta, pana undeva inspre finalul filmului. Si cum prada mea de razboi dadea semne de nervozitate la eliberare, mi-am permis a-mi strecura in buzunar cd-ul cu filmul in cauza, rezervandu-i o destinatie mai buna. La finalul zilei, romanasul s-a intors voiniceste din razboi si s-a relaxat cu un dus bun si un pachet de alune.
M. : Ceea ce doream sa afirmam este faptul ca omul zilelor noastre este sedus in mod artificial de iluzia unei paci care va dura vesnic tocmai ca urmare a acumularii cantitative si calitative de arme de foc. Consideram asadar ca idealul unei entropii terestre nu poate fi cuantificat decat in urma utilizarii acestor arme. Si daca este adevarat ca numai Statele Unite au suficiente bombe pentru a distruge Pamantul de cateva zeci de ori, atunci caracterul realizabil al proiectului enuntat mai sus aproape ca ii tenteaza pe naivii purtatori ai porumbelului alb sa declare razboi in mod neconditionat oricui sub conditia implinirii acestui deziderat. Renuntand insa la descrierea maniei generale care se poate declansa pe timp de pace, cand acumularile « de forta» de la nivelul unui individ, asemanatoare acumularilor hormonale din tinerete, determina o framantare interna vecina cu angoasa, este suficient a mentiona ca o descriere autentica a valorii razboiului pentru umanitate nu ar putea fi prezentata decat de unul dintre acei indivizi ajunsi la o frumoasa stare globala de indiferenta sau, poate chiar in mai mare masura, de unul dintre acei nostalgici ai razboiului de altadata care au fost siliti a isi pune arma in pod, utilizand-o din acel moment numai pentru starpirea gandacilor cu picatele rosii amenintand recoltele de cartofi din regatul-bucatarie sau a hotilor de cereale avantandu-se cu incredibila bravura pe teritoriul inamic. Caci este indubitabil faptul ca fiecare dintre noi avem o fateta intunecata, si acea fateta va prefera intotdeauna o descriere mai gothica a realitatii…
Mihnea : Intrucat am adus aminte de realitate, ma intrebam in ce masura s-ar putea vorbi despre un razboi al realitatilor ? Realitatea unuia se conjuga cu a altuia intr-o incalcare a legilor alteritatii, respectand mai degraba acel principiu sartrian al transformarii fiintelor exterioare in obiecte ale privirii proprii. Aceasta asociere isi gaseste apoi motivatia extrinseca : distrugerea realitatii vecinului, avand o capra in plus in ograda, cu alte cuvinte aducerea acestui surplus capresc in stare de inexistenta si aducerea suferintei si furiei vecinului in stare de hiperrealitate. Daca analizam lucrurile din asemenea perspectiva, fara a ne avanta pe terenul periculos al consecintelor adoptarii acestui relativism, vom descoperi o noua versiune a razboiului tuturor contra tuturor hobbesian, mai adaptat realitatii moderne. La acest nivel nu mai vine indigenul cu bata pentru a improsca creierii vecinului pe pereti, ci se fundamenteaza anumite relatii de razboi, diplomatia isi are valoarea ei si fiecare om serveste totodata ca ambasador al propriilor interese. Consecintele civilizatiei determina asadar o sistematizare a raporturilor pe frontul de lupta, apare lupta de gherila si hartuirea interindividuala. Pentru a ne face remarcati in microuniversul pe care ni l-am construit artificial pe baza legilor imitatiei, nu se mai cuvine a ataca inamicul frontal, asemenea unui kamikaze japonez. Se cuvine, dupa cum am aratat mai sus, a ii asasina apropiatii pentru a il face constient de seriozitatea intentiilor noastre. Eventual, pentru a duce lucrurile la un nou nivel si a delimita terenul pe care il numim « proprietate », se cuvine a monta capul sarmanului patruped intr-o teapa solida si a-l lasa la hotarul plantatiei inspre a speria invadatorii. Acest proces ar servi, pe de o parte, la temperarea plictiselii de a nu participa la un conflict adevarat, pe de cealalta, la antrenarea fiintei in vederea unui asemenea conflict.
• In timpul redactarii acestui fragment, mintea mea s-a apucat sa zburde pe plaiuri mioritice pana in clipa in care s-a focalizat asupra filmului « Lord of The Rings ». Ori la nivelul acestui film intalnim ambele tipuri de conflicte mentionate anterior: pe de o parte, conflictul serios, antrenand in disputa forte capabile de o distrugere din temelii a lumii, pe de cealalta, conflictul « neserios », cum ar fi cel dintre doi hobbiti (Merry si Pippin) si un fermier ale carui produse obisnuiau sa si le insuseasca. Nu pot decat sa ma intreb totusi cu privire la dimensiunile pe care l-ar lua acest conflict in lumea reala ; probabil ca – de ce nu ? – fermierul ar iesi intr-o zi cu pusca in brate si i-ar tinti pe amandoi in cap, dupa care ar inventa o poveste de genul « erau inarmati si periculosi », invocand nu doar dreptul de aparare a proprietatii, ci dreptul de aparare a propriei vieti. Dupa cum se poate observa, povestile reusesc uneori a fi mai pasnice decat realitatea, iar aceasta din urma produce la randul ei o multitudine de elemente fantastice pornind de la diverse criterii utilitare, in sensul in care fiecare individ isi legitimeaza excesul de brutalitate in felul sau.
M.M. : Daca ne gandim la razboi, atunci este extrem de posibil sa o fi apucat pe un teren extrem de greu de strabatut : cel al indoielilor sistematice cu privire la tot ceea ce inseamna firea umana si adaptabilitatea ei, maleabilitatea-i fantastica, capacitatea de a infrunta si a supravietui celor mai grele conditii in numele unui ideal- ideal care, dupa cum se va arata mai jos, nu este nicidecum acela al pacii, ci al expansiunii teritoriale, respectiv al protectiei teritoriului vizat inspre cucerire de inamic. O afirmatie odioasa ar fi aceea ca razboaiele nu au un scop general si ca omul de rand nu ar participa la asemenea conflicte decat ca urmare a abuzurilor psihologice prestate asupra sa de catre conducatorul-diplomat ; cu alte cuvinte, ca vulgul cel mai mult si cel mai prost ofera si la acest nivel imaginea deplorabila a celui nefericit asupra caruia se impune o vointa externa si care se deplaseaza intr-un anumit sens numai ca urmare a acestei influente. Ori credinta in determinismul universal a trecut, existentialistii au demonstrat odata ca, in caz de razboi, oricine poate sa dezerteze sau sa se sinucida. Libertatea umana, contestata pentru a invrajbi poporul fata de elitele sale si reminiscentele nobilitatii, a trebuit sa fie reinstaurata in doctrinele filosofice, caci instinctul carnivor din om este prea evident pentru a putea vorbi de participare pasiva si involuntara. Argumentul cel mai des folosit pentru a deplange soarta celor inrolati la razboi se refera la familiile pe care oamenii, cu instinctul de socializare extensiva si bunul simt comun, tind a le alcatui si a le concentra in jurul lor, intr-o stare de semi-dependenta. Ori razboiul nu reprezinta doar o punere in pericol a vietilor combatantilor efectivi, cat totodata o condamnare a civililor depinzand sub o forma sau alta de acesti combatanti. In alti termeni, in loc sa preaslavim curajul celui care actioneaza pe front intr-o incredibila pierdere de sine, stiind ca singura posibilitate de a trai este uciderea necontrolata a celor pe care ii are in fata, simtul comun prefera a adopta o condamnare globala a razboiului in sensul in care se doreste protectia cat mai eficienta a civililor, deci a celor care, s-ar zice, se gasesc in cea mai cumplita stare de dependenta fata de sacrificiile celorlalti. In numele celor slabi, ar zice un Nietzsche, razboiul a fost acoperit intr-o patura rosie si trimis la colt, cu mainile sus, ramanand in locul lui un teren de batalie dezolant in care orgoliile cresc, iar fortele se acumuleaza inspre supraproductie. Ori daca razboiul constituie intr-adevar un element atat de nociv, apare intrebarea : cum se face ca fiecare stat in parte se mandreste cu trecutul sau militarist, cum se face ca Spania isi revendica maretia istorica pornind de la imperiul sau colonial, iar Anglia inca se faleste cu denumirea de « regat in care soarele nu apune niciodata », ca urmare a expansiunii domeniilor sale ? O intelegere obiectiva a razboiului ar rezulta in imaginea acestuia ca principala sursa de extragere a populatiilor de sub tirania anonimatului si principala forta motoare ce determina miscari generale culminand cu infiintarea si sedimentarea ulterioara a unor culturi noi.
• Cea mai veche amintire despre participarea mea la un razboi provine de prin clasele primare, cand orgoliile in crestere a copilasilor cu constiinta de sine variabila determinau nevoia stabilirii unei autoritati meritorii la nivelul clasei. In vremea aceea, ca un neastamparat cu prea multa imaginatie, am pus in scena un adevarat conflict avand intru sine elemente de spionaj reciproc si migratii de trupe de la o « echipa » la alta. Desi invingatorul a ramas necunoscut, participarea la acest « joc serios », dupa cum l-ar numi M.H. Simionescu , a echivalat cu pregatirea mentala pentru conflictualitatea ulterioara a unei existente in care razboaiele sunt mai reale si (uneori) mai putin motivate decat micile noastre ciocniri instinctuale sau intelectuale…
Mihnea : Daca razboiul este considerat drept o actiune pozitiva, atunci merita exprimata extrem de clar contraideea potrivit careia un razboi, la ora actuala, nu ar rezulta decat in distrugerea rasei umane, precum am aratat mai sus. Si chiar daca rezultatul unui asemenea razboi ar fi o stare indelungata de pace, nu ar mai exista indivizii care sa se bucure de aceasta. Exista undeva o granita extrem de subtire intre razboaiele avand consecinte pozitive si cele care inlatura orice posibilitate de progres pentru mai multe decenii. Si este extrem de posibil ca in aceeasi perioada cu inventarea primului tanc si a primei pusti automate, orice maretie a razboiului sa se fi pierdut ; ceea ce se numea pana atunci strategie si viza nu atat macelarirea irationala a unor intregi armate, cat mai degraba stabilirea combatantului mai puternic, caruia i se preda frontul la finalul conflictului, a incetat sa mai fie pusa in aplicare. S-a ajuns in contemporaneitate la forme de razboi care nu presupun inteligenta si sacrificiu, ci mai degraba nebunie si disponibilitate de eradicare a lumii. O bomba atomica proiectata inspre centrul Londrei ar rezulta probabil in mai multe distrugeri, umane si materiale, decat intregul razboi peloponesiac, desfasurat pe durata mai multor ani si producand batalii spectaculoase si intoarceri de rezultat imprevizibile. Ca urmare, razboiul despre care s-a vorbit mai sus, exprimat in glorie si onoare, cat si in disponibilitatea de a construi pe ruinele a ceea ce a fost distrus, este foarte probabil sa fi ramas doar o amintire a ceea ce a reprezentat umanitatea imediat dupa starea originara, cand coborarea din copac, pe baza probabilitatilor evolutive darwiniste, nu era inca echivalenta renuntarii la frumoasele jocuri animalice bazate pe credinte si intentii simple.
M.M. : Pe de cealalta parte, s-a luat in considerare mai sus doar cazul unor potentiale razboaie intre tarile care poseda arme de distrugere in masa. Luand insa exemplul unui eventual conflict intre Namibia si Angola, sau intre Somalia si Tanzania, s-ar putea vorbi la acest nivel despre o reiterare a variantelor de razboi din trecut. Nu este normal sa ne referim numai la conflicte armate intre o superputere militara si un stat ramas in mare masura in primitivitate militaro-strategica, cum ar fi cazul Statelor Unite si Afghanistanului. Asemenea razboaie sunt la fel de putin impresionante, pe fundalul absurdului lor, precum marsul cavalerilor polonezi inspre Panzerele germane in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Si desi se pot revela la acest nivel elemente de eroism pur, nu ajuta la nimic un razboi al carui rezultat se cunoaste inca inainte de prezentarea fortelor armate ale participantilor. Un conflict singular intre Namibia si Angola, fara participare externa, ar reprezenta insa un element la fel de minunat ca si aparitia spontana a unei oaze intr-un desert supraaglomerat cu camile. Cat despre motivatia pentru care acest conflict ar putea fi socotit frumos, s-ar putea mentiona tocmai neparticiparea armelor de distrugere in masa la acesta, cat si echilibrul militar al celor doua state. Fara indoiala ca o pierdere de vieti lipsita de sens distruge semnificatia nobila a razboiului, ceea ce face ca aceasta frumusete sa depinda totodata si de o cauza bine intemeiata a declansarii ostilitatilor intre cele doua parti.
• Apropo de clasele primare, imi amintesc si acum fascinatia pe care orele de istorie o exercitau asupra noastra cand se discuta un conflict generalizat, indiferent de procesul incadrare temporala al acestuia. Nimic nu era mai plicticos decat o lectie in care erau desfasurati, dupa criterii cronologice sau dispunere pe curente, o gama larga de bosorogi ofticosi, cu nume incalcite pana la incomprehensibilitate, dati inspre memorare ca urmare a unei influente minore pe care o avusesera in epoca din punct de vedere cultural sau artistic. In schimb, o lectie despre desfasurari strategice de trupe, asociata unor scheme complicate care erau desenate pe tabla pentru a intelege mai bine tactica fiecarui conducator in parte, starnea fascinatia auditoriului pana la nivelul in care clasa se golea de sunete si ajungea sa planeze peste noi un fel de melancolie apropo de neputinta de a fi trait acele vremuri, de a fi condus inspre victorie o serie de trupe depasite ca numar si pregatire militara de cele ale inamicului. Aceasta fascinatie timpurie trimite fara indoiala, la randul ei, inspre ceea ce s-ar numi instinctualitate razboinica umana, cat si inspre importanta modelelor in definirea personalitatii unui tanar marcat de timpuriu de vointa de putere. (VA CONTINUA…)
…Se intampla uneori sa traiesti ani, poate decenii, ascunzandu-ti ranile, schiopatand la fiecare pas atunci cand ceilalti nu te urmaresc cu atentie pentru a te compatimi. Declari ca esti un supravietuitor, dar propria-ti supravietuire miroase adanc a cadavru. Te agiti mult, dai vesel din maini, intri in diverse legaturi, dar toate se spulbera pentru ca, la capatul zilei, nu exista sa nu intelegi ca ti-ai ratat singura sansa la implinire pe care ai avut-o in viata. Uneori nu lumea in sine trebuie sa se distruga pentru a putea muri, este suficient sa te distrugi tu… pentru ca tu esti lumea si, intrebare modesta si sincera, cat poti trai cu sentimentul acut al neimplinirii si cu disperarea ce deriva din acesta? Nici plansul nu te mai ajuta prea mult, caci nu poti plange in permanenta si, chiar daca ai face-o, nu ar exista alt efect in afara faptului de a rugini pe alocuri, pe la incheieturile corpului…
Exista odata o persoana pe nume Mara. Mara A-mara. Nu are rost sa ma ascund in mituri si inventii, este suficient ca ea insasi este pentru mine un mit. Si Mara era lumea privita prin ochii mei. Golasa si calda asemenea zilei de vara in care, pe tren, descalceam itele a ceea ce este, faceam fenomenologie si radeam cu ochii in lacrimi stiind ca ne vom desparti. Mana ei apasand dulce tricoul meu alb inmarmurit in asteptare. Buzele mele ca un ecou al vesniciei lipsa, ca o moarte de unul singur, ca viermele pinkfloydian devorandu-mi creierul. Clipe pierdute, iar in urma lor prezentul. Mi-e teama de ultimul om nietzschean pentru ca sunt pe cale de a deveni ultimul om. Si asta pentru a ma putea salva de mistuirea adanca care se cheama dragoste. Sau obsesie. Sau amandoua la un loc.
Pe vremuri, aveam credinta ca acestea doua, dragostea si obsesia, pot fi cuantificate separat. Una dintre ele te face sa te inalti prin intermediul persoanei iubite, cealalta te face sa traiesti la nesfarsit clipa dependentei, intr-un abis al instinctului de conservare care intarzie a aparea la lumina pentru a te emancipa de sub sclavia afectiva. Insa nu exista bine si rau in sfera afectiunii, tot asa cum nu exista bine si rau in sine. Si in ce domeniu existential daca nu acela al afectivitatii se cuvine sa testam a posteriori o teorie?… In prezent, sunt constient ca dragostea si obsesia mergand laolalta produc cea mai inalta forma de creatie si devastare. Te transforma, pentru prima si singura data, intr-o entitate a sentimentului de siguranta, care poate trece dincolo de ea pentru a contempla lumea, care se simte pentru prima data protejata, intr-un topos afectiv care ii ofera adapost. Totodata insa te face sa innebunesti. Pentru ca omul este fiinta-intru-moarte, este fiinta a angoasei si a neimplinirii, este fiinta ce STIE ca universul comploteaza in permanenta impotriva sa. Si atunci, disperat in fata unui iminent sfarsit, se agata de orice clipa si incearca a o intemnita, a o tine numai si numai pentru el, la nesfarsit. Uitand ca de fapt intemniteaza o persoana, si ca persoanele au nevoie de libertate si sens. Te transformi astfel in stapan al celuilalt, devenindu-i sclav. Incepi sa crezi in ne-egalitate. Si vezi piedici la tot pasul. Orice neajuns pare macrocosmic, orice ispita pare de nepermis, orice cuvant spus impotriva relatiei pare o blasfemie. Nepregatit si necopt pentru dragoste este omul paranoic, si totusi ce poate sa faca un asemenea om in clipa in care aceasta combinatie absoluta de dragoste si obsesie ii bate la usa? Sa o rationalizeze este imposibil. Sa i se impotriveasca este de nepermis. Nu ii ramane decat sa se lase in voia valului, sa se avante cu capul inainte, si sa spere ca, prin nu stiu ce circumstante universale, va atinge celalalt mal fara rani majore. Si cu toate acestea priviti-l cum se ineaca, cum da din maini asemenea inotatorului prost, care nu stie a isi doza fortele! Asemenea unui jucator de zaruri ratat, el s-a grabit sa se lupte cu lumea pentru salvarea sinelui si a persoanei iubite. Insa o lupta cu lumea este futila pentru o fiinta limitata. Si cum nimeni, nici macar intr-o asemenea relatie, nu sufera de suferinta celuilalt si nu traieste prin gandurile celuilalt, nu raman in urma decat tipete care sfarma vieti si produc avortoni acolo unde, inainte, aveam de-a face cu oameni responsabili.
Ramane sa ne traim restul vietilor intr-o cautare acerba a reintoarcerii in trecut. Imposibila si stinghera. De neatins. Vom incerca sa uitam, insa cine sa mai creada intr-un Eternal Sunshine of the Spotless Mind? Nebun si gol, iti planuiesti sinuciderea, uiti bucuria de a fi. Fiecare zi reprezinta o noua fortare de a ramane aici, precum o masca sau o himera, lipsit de sens, acru si scarbit, printre oameni mici care nu te cunosc, nu te inteleg si sunt prea adanciti in sine pentru a iti arunca macar o privire calda. Si tu, asemenea copacului uscat, te instrainezi de padure si te ascunzi in tine. Insa acolo este o caldura insuportabila, sau un frig care mistuie. In orice caz, un desert pentru totdeauna, lipsit de orice oaza, de orice urma aleatorie de vegetatie, doar o mare frematanda de nisip batut de vant care noaptea poate fi auzit lamentandu-se.
Urasc de cele mai multe ori sa scriu despre ceea ce se ascunde in mine. Scrisul nu este nicidecum o terapie care sa depaseasca spectrul mediocrului- nu ofera consolare, nici nu o aduce pe Mara inapoi. Este doar un alt tipat al dorintei de sfarsit. Si totusi, chiar daca autodistrugerea elementului negativ din lume este o himera, presupunand adevarul eternei reintoarceri a identicului, as accepta neindoielnic sa mai traiesc inca o viata de orbire si tragic pentru cele cateva minute in care am simtit calmul respiratiei sale in preajma serii, in care amprenta mainii ei mi-a vindecat ranile, iar mirosul trupului sau mic si virgin m-a dus pe culmile visului…
Astept nisipul sa ma ingroape cu totul.
PS- iata linkul catre un post care spune la randul sau multe…
Viata Intru Absurd 
Comentarii recente