Epoca post-sinucidere

Societatea vs. sinucigasii- acesta poate fi, la limita, considerat unul dintre cele mai „normale” titluri descriind atitudini private si publice la nivel istoric. Caci de-a lungul timpului, cei ale caror interogatii au reusit a patrunde dincolo de ceea ce suntem lasati a vedea si a gandi in mod uzual au fost, din aceasta cauza, niste ostracizati. Exista o oarecare circularitate ironica in viata unui individ predispus la sinucidere- caracterul pestilential al vietii determina gandirea intru moarte si planificarea mortii ca act liber, iar rezultatul acestei gandiri produce noi inaltari de nivel in ceea ce priveste antipatia generala pe care ceilalti rataciti in ale vietii, avand oportunitatea unor refugii mai bune, o manifesta fata de oamenii dorindu-si moartea.

In mod frecvent, gandul sinuciderii nu constituie altceva decat o sursa constanta de ameliorare a ranilor prezente in viata unui individ- un fel de „let’s hope about it” echivalent unui mit al depasirii. Omul aflat in suferinta ar da orice pentru a fi salvat de situatia curenta- iar cel mai adesea, viata nu reprezinta decat un produs oferit „la troc” destinului pentru dobandirea finala a linistii. Aceasta nu este insa o dovada de lasitate mai puternica decat aceea a conservarii vietii- caci ambele atitudini nu constituie altceva decat produsul unui calcul de oportunitate. Sinucigasul este omul pentru care moartea ajunge un refugiu in fata vietii, bun-traitorul este cel pentru care exista suficiente refugii in viata incat sa combata ispita mortii. Dupa cum se observa, in ambele cazuri, omul este lipsit de maretie- insa, am putea spune, el este totusi mai interesant in sinucidere, caci „face” ceva, isi produce sfarsitul mai degraba decat sa astepte intr-o teama perpetua sau o falsa resemnare momentul fatal.

Postmodernismul este cel mai adesea lucid in ceea ce priveste sinuciderea. El vrea ca sfarsitul sa vina atunci cand trebuie, iar acest „atunci cand trebuie” depinde de sansa implinirii potentelor ce determina viata unui anumit individ. In clipa in care aceasta implinire potentiala se suspenda, individul trebuie a isi cauta moartea, caci o ratare pe doua paliere, atat in domeniul unei vieti marete cat si a unei morti cu semnificatie reprezinta, in ultima instanta, anularea oricarei demnitati din sfera existentiala a persoanei in cauza. Evident, aceasta nu inseamna nicidecum ca sinuciderii i s-au ridicat peste noapte catedrale- in postmodernism, ea este departe de a fi o religie sau un cult. Singurul „avantaj” pe care-l capata sinuciderea este acela de a nu mai fi judecata prin prisma moralei crestine. Odata cu descompunerea valorilor clasice, orientarea inspre etica aplicata si calcul de oportunitate si desfiintarea credintei ca viata este proprietatea unei entitati transcendentale mai degraba decat a omului aruncat in lume, sinuciderea s-a emancipat de sub stapanirea unor prejudecati care reduceau omul la statutul de unealta a zeilor, destinului si timpului. Ori individul postmodern, vietuind intru-moarte, are nu doar capacitatea, ci totodata obligatia morala (fata de sine, in calitate de fiinta activa) de a decide pentru propriul sfarsit. Iar orice tentativa de eludare a acestei responsabilitati constituie in aceeasi masura o alegere.

Aceasta reprezinta, in linii mari, paradigma postmoderna despre sinucidere, asa cum o serie de persoane „nebune” si „nedemne”, un fel de virusi morali si estetici instigatori la pervertire, de tip Nietzsche, Kafka, Hesse, Camus sau Sartre, au incercat sa o impuna. Si dincolo de marile conflicte sociale si desfasurari de forte inter-generatii care vor avea loc si de acum inainte pe aceasta tema, este evident ca problema libertatii in sens sartrian, laolalta cu principiul indeterminarii, relativismul, suprematia aleatoriului si a contingentei, viata ca vis, si celelalte mari reorientari teoretice avand loc in mentalul secolului XXI, cel putin in mediul urban intelectualizat, nu poate fi perfect conturata fara o noua interpretare a sinuciderii. Viata lipsita de ideea pacatului, suprematia celui puternic, existenta ca joc si conflict, procesul personal al crearii valorice, etc., toate acestea ne sunt familiare pentru ca reprezinta adevarurile curente in care ne deplasam, ca indivizi nascuti si crescuti intr-un mediu al interogarii lucide, care transforma orice fiinta captiva in structurile sale, in acelasi timp, in hermeneut si copil, in nihilist si potential sinucigas.

Cum ar arata asadar o epoca post-sinucidere? Ar fi probabil o epoca in care oamenii nu ar mai dori nimic, un spatiu de inflorire pentru ultimul om nietzschean, cel care a renuntat la tot ceea ce l-ar fi putut face sa piara. Ar fi o epoca a unei rataciri nu doar prin absurd, cum este cea actuala, ci mai degraba prin fericire. Iar fericirea unei asemenea lumi nu ar mai insemna nimic, caci nu ar exista dorinta care sa o ghideze inspre depasire de sine. Ultimul om nu este decat individul din a carui viata a fost stearsa renuntarea la propria persoana. Ori aceasta fiintare nu ar putea niciodata a vrea sa devina altceva decat ceea ce este in prezent; prin urmare ea nu ar invata sa moara niciodata, iar moartea ei fizica nici nu ar fi sesizabila. Ar fi multumita cu tot, plictisita de tot, i s-ar parea normal tot, pentru ea nu ar exista nici nou, nici inedit, nici curiozitate creatoare. In lumea ei nu s-ar manifesta misterul si revelarea. Ziua de maine ar fi identica celei de azi, toamna existentei sale ar fi eterna. S-ar deplasa ca si cum nu ar fi nimic in afara locului curent, s-ar hrani cu mancare fara gust, totul si-ar pierde culoarea si sensul si capacitatea de a transmite mai mult decat la prima vedere.

Iata imaginea anti-Supraomului, cea care se opune modelului propus de postmoderni. Caci intelegerea sinuciderii si dorinta de a comite actul sinucigas ascund in sine amprenta unei fiinte ce devine perpetuu. A unei fiinte care vrea sa moara pentru ca traieste la temperaturi inalte, pentru ca simte la temperaturi inalte, pentru ca devenirea sa este suficient de brutala si complexa incat sa produca durere. A avea capacitatea de a fi suficient de dezgustat si dezamagit de viata incat sa ii poti spune „nu”- iata ceea ce Sisiful camusian nu a avut niciodata. Caci el este privit drept fericit tocmai in sensul in care scapa oricarei deveniri si oricarei sperante in mai bine. Sisif este omul repetitiei, cel care nu se va putea sinucide vreodata; el este prototipul literar al ultimului om. Care cara piatra si atat. Si care este fericit pentru ca universul lui este doar atat. Si el insusi nu este decat atat…

Este ciudat cum ma aflu intr-o etapa a vietii in care ma pot declara „salvat” de obsesia sinuciderii. Nu consider ca au existat multe momente in care sa fi fost la un pas de gestul final, cel mult atatea cat pot fi numarate pe degetele de la o mana. Sau de la un picior. Insa aceasta poate si pentru ca, la limita, consider ca nu a venit acel moment in care sinuciderea sa devina o obligatie fata de mine. Nu am atins inca secunda in care, asemenea spartanilor imbatraniti, sa ma retrag in padure pentru a fi devorat de fiare. Exista inca in mine vointa de putere, si vointa de sens… Si totusi as minti daca as spune ca mi-a disparut respectul fata de cei care inteleg sinuciderea asa cum este. Caci pericolul ca acesti oameni sa se lasa prada toamnei eterne este minim Si poate ca, dintre doua rele, o lume plina de cadavre este preferabila uneia in care nimeni sa nu simta nevoia a se autodepasi….

Atentie! Bormasina in functiune!

„Noi muncim, nu gandim”

…Nu poti uneori decat sa te intrebi cati prosti incap pe un varf de ac… Fara indoiala, exista in lumea asta specimene grobiene, putind a hoit, care in afara obsesiilor marunte si meschine nu sunt capabile a intelege nici ce-i cu viata, nici ce-i cu ele. Ultimul dintre acestea nu este altcineva decat (noul) individ de deasupra mea. Ca pozitie geografica si nu ca sens. Reputabil si repugnabil constructor de Taj Mahaluri pentru diverse Piti cu Bemweu 4×4 si dolari in manusa, acest manelar odios, aparut de prin cine stie ce gaura de sarpe de la capatul lumii botezata „Casa mea”, a ajuns, cu ajutorul „basichiei” craniene revelatoare de mistere, a considera „cool” plansul apasat al „bormasinei”. Si s-a pus pe treaba. Fara prea multe „raspunsuri” la probleme existentiale, individul stie una si buna… caci dincolo de a fi personaj disneyan in desenul animat „Bambi” sau colectionar de gunoaie ca Wall-E, omul nostru are 57 de zile de cand aplica pe nervii nostri veritabila tortura sonora. Intr-un etern proces reiterativ, suntem asediati cu zgomotoasele deseuri ale vietii sale animaliere… iar finalul, pariez, este inca departe de a se manifesta.

Traiesc asadar pe culmile disperarii, inima tresarindu-mi extatic in fiecare zi, la ora 8 fix, si necesitand ulterior investigatii de specialitate. Somnul meu REM calcat in picioare se agata maniacal de structura urmatoarei secunde, dar puf! imaginile explodeaza si jegul pune stapanire pe tot. Caietele mele de vise sunt pline de „drrrrrrr!” in loc de povestile uzuale cu lumi mentale si deconstructia zilei de maine. Si berea parca devine mai acra cand nu ai nervi sa o consumi in linistea propriei fiinte… sa nu mai vorbesc de scrisul mediocru desprins din frustrari de aceeasi natura. Iar ceea ce este mai rau decat orice, incep sa cred ca as prefera sa ma trezesc pe Adita Baiatu’ sau Salam de Salam decat sa mai supravietuiesc mult situatiei curente…

Sunt tentat sa ma apuc sa filosofez cu ciocanul. In sensul in care sa urc la individ si sa ii bag mintile-n cap. La propriu. Zi de zi fac repetitii pentru momentul asta. Am ajuns un adevarat balerin al ciocanului, cu miscari ample… aerul este parca taiat in doua cand frumoasa unealta devine prelungire a propriului brat, producand delicat imaginea unei crime incarcate cu patos, demne de un smooth criminal… Si sangele tasneste pe peretii gauriti cu atata efort, in 57 de zile in care trei camere au devenit mai vaste decat universul, sau multi-versul, de vreme ce au putut sustine atatea „sfredeliri” fara a se prabusi cu totul. Ca baietii astia sunt oricum „fara numar” nu doar la „tunuri”, ci si la gauri…

Cu siguranta, Dumnezeu a facut lumea asta in doua zile. In prima zi a facut partea-i nevazuta, iar in a doua zi a cuantificat prostia. Si pe urma s-a odihnit. Insa prostia, se pare, nu este capabila a urma exemplul descris de Tatal. Ea este in continuare agresiva si cruda, si se joaca de-a dracul la nesfarsit. Niciodata insa pe seama ei. Ma vad cu coada ochiului undeva printr-o mansarda din Irlanda, brat la brat cu Wittgenstein, dansand prin iarba si respirand aer incarcat de iasomie. Caii alearga salbatic, iar toamna ne acopera fiinta cu… „Drrrrrr!” La naiba, iar am adormit pentru o secunda. Nu-mi ramane de facut decat sa o iau la galop mental pana ce dobitocul se plictiseste si se hotaraste sa-si plimbe fufele in alta parte. Candva pe seara o sa pot sa revin. Si o sa imi fac atunci somnul de frumusete, caci ratacitu-mi ceas biologic a uitat oricum cand este noapte si cand zi.

Iarna atomica sa ne protejeze… Amin.

Intr-o alta ordine de idei, here’s the master at work

…Viata este frumoasa, nu-i asa??

Traim intr-o epoca muzicala. Sau cel putin asa se zice. La fiecare colt de strada, se pot observa cel putin doua noi cluburi, aparute ca o himera noctruna. Pornind de aici, multi ar putea considera ca societatea postmoderna a inteles ce e cu arta cel putin la nivelul sunetului. Sa nu ne auto-mintim insa: suntem departe de momentul in care am avea legaturi durabile cu fenomenul artistic. Epigoni si maimute ale societatii de consum, ne cautam pierduti refugiul in orice, iar acel orice se defineste intotdeauna mai degraba prin cantitate. Bem mult, fumam mult, facem sex de trei-patru ori pe zi…. si avem nevoie de un club/bloc pentru a avea impresia ca lumea asta este vesela si atractiva. Intram insa in club ca niste zombie, consumam cinci-sase pahare de vodka si ulterior, incurcandu-ne in propriile membre, parasim divina atmosfera pentru un iad petrecut in singuratatea post-zbantuielii. Vomam la toaleta, ne punem picaturi in ochi, ne spalam mainile de patru ori pe zi pentru a scapa de putoare. Si ne consideram fericiti. A fost o seara reusita, nu-i asa? Chiar si DJ-ul ala retard parca si-a facut bine meseria, chit ca a pus cam multe Britney Spears si Opa-Opa pe alocuri… Suntem niste entitati muzicale care pacatuiesc pe spiritul muzicii. Si macar de ar exista maretie in pacatele noastre, dar ele gusta cel mai adesea doar din paharul nevolniciei si al resemnarii…

Se poate afirma, la limita, ca omul postmodern a reusit performanta inegalabila de a aduce muzica din sfera inalta a ideilor la nivelul fiintarii-la-indemana. A facut-o muritoare pentru a putea sa descopere, la nivelul ei, elementul de conexiune cu propria realitate calduta. Si cand nemuritorii au inceput sa ii moara, cu atat mai abitir a inceput omuletul sa frecventeze cluburile pentru a se considera implinit… Cream asadar drogati muzicali, elemente opiacee, insa legatura lor cu esenta muzicii este cel mai adesea suspecta. Precum frustratul intelectual care citeste o duzina de carti pe zi fara a fi capabil sa scrie, frustratul muzical este un individ al resentimentului si al constiintei incarcate. Cel mai adesea evita a constientiza acest lucru, iar o asemenea evitare il costa inca 2-3 pahare de vodka de la rece. Credinta lui in fenomene de masa se clatina, caci in mijlocul lumii sale el se simte gol, iar prezenta celorlalti nu are cel mai adesea efectul compensator pe care il urmareste. Pana si dansul sau stramb reintors identic (indiferent de gen muzical) nu este capabil decat sa-i produca o veritabila febra musculara dimineata urmatoare…

Scuza pseudo-omului muzical este ca lumea a ajuns intr-o criza de semnificatie pe toate palierele: presupunand ca ar renunta la dans, ca ar urmari un proces de purificare egal cu o trezire la realitatea propriei mizerii, aceasta luciditate nu ar putea decat sa il inghete. Caci ce ii ramane omului in clipa in care abandoneaza singura placere pe care o cunoaste? In jurul sau, ruine, lacrimi si sfinti. Si atat de putina intelegere… in mod brusc si brutal, lumea nu ii mai este la indemana, caci globul de cristal prin care isi aducea „realitatea” in preajma-i s-a spulberat in cioburi divers colorate si picaturi de sapun… Pentru prima oara, omul nostru a devenit filosof, caci a inteles ca nu stie nimic, insa amintirea freneziei pierdute il bantuie neincetat. Ar fi dat orice pentru realitatea luminata de stroboscop, invartita pe degetul divinitatii, cruda si simpla, patetica si minunata. Acum nu poseda decat acest „de ce?” care se propune pe sine ca evanghelie. Iar omul postmodern cauta sa restabileasca ceea ce a pierdut. Si a pierdut tocmai incercand sa se autodepaseasca…

<In cele din urma, omul nostru se va intoarce probabil la realitatea de dinainte. Si se va simti multumit, recunoscator chiar, in ciuda dezgustului fata de sine pe care nu il va mai putea abandona niciodata. In clipa aceea va intelege ca a fi maimuta nevolnica este preferabil statutului de divinitate a interogatiei. Si aceasta intelegere il va face sa se agite si mai mult, sa dea din maini ca o balena esuata pe uscat pe muzica urland din boxe. Cineva ii va spune la ureche „Follow the white rabbit” si el va lua pilula albastra. De fiecare data, numai pe cea albastra. Prin urmare, se va trezi mereu in patul sau mirosind a voma si va deschide radioul pentru a asculta Top 10-ul lalaielilor din ziua respectiva. Isi va face o cafea si un supozitor pentru a-si combate odioasa migrena si apoi, imbracat ca un domn, va astepta seara urmatoare… cand va putea din nou sa respire in voie.

Caci viata este frumoasa, nu-i asa??…

The Other Side

Publicatie personala pe blogul http://offshoregeo.blogspot.com – pentru cei interesati.

Fallout…

Sa presupunem ca lumea s-a sfarsit, ca plutim printr-un vid topologic sau mai degraba prin imaginea propriei noastre decadente, ca specie aflata deja dincolo de spatiul normal al disparitiei. Cadere in ne-stire si ratacire prin victimizare si ura. Vietuire in siguranta terminata brutal, post-copil necunoscator al modernismului pus in fata unei vesnicii negre si radiate. Fallout. Incercare de evadare dintr-o lume care a ajuns la capatul potentelor sale evolutive. Incercare de creare a lumii acolo unde nu poate exista nici o lume, nici macar aceea a visului.

„War. War never changes”. Si totusi… ce poate fi mai dezgustator intr-un razboi decat reactivitatea insasi? Nedorinta desfranata a non-puternicului de a se supune in fata omului superior?… Tentativa egoista si neinteleasa de a arunca cu rosii in Zarathustra?… „Nebuni mi se par astia micii… dar stiu ca se pricep tare bine la dormit”. Numai ca orice somn, pentru a fi autentic, este unul care are nevoie de o lume pentru a se manifesta, iar o lume fara de lume, actualizand elemente din negare si haos, nu poate produce altceva decat cosmarul supravietuirii. Te regasesti asadar aici, intre tot ceea ce ai fost si ceea ce nu vei mai fi, incercand a respira. Incercand a intelege… numai ca o asemenea manifestare nu produce rezultate. Copacii carbonizati raman aceiasi, apa radiata, la fel, Will Smith isi inmormanteaza in continuare catelul in „I am Legend”… ce ramane asadar de facut? Patruns de spiritul unei frustrari ancestrale, dezgolit de speranta zilei de maine, alimentat de frenezia nevoii de a face dreptate, te propui pe tine insuti ca Supraom. Judeci lumea pentru ca insasi aparitia ta in aceasta lume miroase a judecata universala. Condamni lumea pentru ca ai fost la randul tau condamnat la o libertate desfasurata in spatiul noptii gandurilor sumbre…Dupa care pornesti la drum, inarmat cu toate cele necesare… fara destinatie si sens, fara busola care sa arate nordul, intr-un spatiu al posibilului imposibil, care arata la fel si care ascunde totusi palpitatii adanci. Ce vei face de acum inainte nu este nicidecum un mister: vei incerca sa supravietuiesti. Ca element activ. Ca forta a naturii. Ucigand si masluind zarurile destinale. Sau nu. Adaptandu-te la mediu si ajungand asadar la capatul propriei evolutii. Murind urat si omorand frumos. Sau invers. Cat de putin conteaza totul cand ai ajuns in punctul in care pana si durerea devine abstracta…

Fallout. Calatorie prin flacari si fum. Invatand a accepta moartea asa cum este, fara nimic artificial. Invatand a canta prin ploaie, cantecul tau semanand extrem de mult cu unul de jale… orice cuvant, ca o catedrala, salvator al unei actiuni lamentabile, expresie a agoniei de a nu fi fost altul, de a nu fi fost altcandva… mizantrop si singur, intr-un imperiu al carnii, intr-o Roma a legiunilor atomice. In cele din urma catelul pierdut ti se va alatura si iti  vei permite a da drumul pentru prima oara lacrimilor. Si atunci vei fi murit… insa nici o moarte nu este vesnica  in lumea post-apocaliptica a lui Fallout, nici o prabusire nu este mai mult decat temporara. Caci, ajuns la sfarsitul lumii, mai poate exista altceva decat retrairea eterna a ultimei pagini a vietii proprii? Priveste asadar… esti din nou la drum, cu armele frematande, dornic de a experimenta „the first day of the rest of your life”. Nu ca un erou, ci ca un supravietuitor. Si ca o bucata de carne…

Si totusi… „war never changes”