Monolog gol despre lucruri si mai goale sau Viata in absurd….

M-am intors. Aici si acum. Fara alt motiv decat acela ca fiecare dintre noi trebuie sa ne re-culegem uneori pentru a putea porni pe noi drumuri. O viata in absurd, ca o insulta adusa timpului petrecut ratacind, se regaseste intotdeauna pe sine ca fiind fara de eroare. Probabil ca am absurdul in sange, sau ca modul meu de configurare este intotdeauna unul care se pierde pe sine, plictisit si oripilat de tot ceea ce viata iti arunca in fata. Nu mai cred nimic, nu mai simt nimic, deci sunt liber…. si totusi, exista in fiecare zi lucruri pe care le regretam, elemente ca franturi de personalitate, nopti nedormite si lipsite de placerea de a fi incarcate de semnificatie- toate aceste elemente te duc uneori intr-o singuratate apasatoare, a carei autenticitate este ea insasi discutabila din cauza fortarii pe care o presupune incercarea de a te imbratisa intocmai. Se crede ca un student la filosofie are, in proportii moderate, un set de raspunsuri la marile probleme ale lumii, oricat de contrafacut ar fi acesta si oricat de mult ar mirosi el a naivitate. Raspunsul pe care l-am aflat in pelerinajul meu printr-un gol ocupational, afectiv si mental, este unul care cu greu ar putea sa fie transpus aici. Este un raspuns care se invecineaza, oricum, cu nimicul. Poate ca intr-o anumita zi voi reusi a afla modalitatea optima de transpunere lingvistica a acestuia, pentru ca lumea-mi mentala sa poata capata granite stabile prin intermediul sau.

Probabil ca cititorul va remarca faptul ca nu am reusit sa spun nimic pana acum. La limita, ar avea dreptate in aceasta apreciere. Totodata, conform eternei reintoarceri a identicului, cititorul s-ar putea intreba in ce masura voi avea capacitatea de a spune vreodata ceva cu sens, sau ceva care, la limita, sa reprezinte „mai mult” decat  ar putea el descoperi printr-o simpla privire fidela aruncata asupra propriilor sentimente si propriei mentalitati. Dincolo de aceste elemente insa, ideea unui blog de stari este mai degraba transmiterea unei imagini, a unei atmosfere, a unui spasm personal cu pretentii de universalitate. Probabil ca vor exista, pe undeva, si entitati (meta-tehnologice) care vor sti ce sa faca cu nimicul meu, il vor impacheta bine, ii vor pune funda si il vor scoate la licitatie in piata publica. Sau il vor metamorfoza conform cu propriile suferinte, propriul plictis sau propria lenevie. In fond, angoasa poate aparea pornind de la orice stare…

Voi incerca a livra acest nimic in mod regulat si a il inveli in hartii colorate diferit pentru a evita senzatia de repetare a acestuia. Ca un tanar care se deplaseaza prin fata casei persoanei iubite ducandu-i in mod regulat gunoiul inspre tomberon, imi voi pune ceasul ontologic sa sune in asa fel incat de undeva de dincolo de perimetrul acestei fiinte limitate trupeste, cuvintele sa inunde spatiul dintre amintirile mele si asteptarile lor. Aceste cuvinte vor fi marca unei abisale linisti si a unei nedorinte de a face nimic, totodata a unei simplitati interogative care, ca si mai inainte, o va apuca de-a lungul autostrazii vietii, pe ploaie, in asteptarea urmatorului accident, a urmatoarei coliziuni rezultand intr-o iesire in decor mortala. Inarmat cu stergatoare si cu parbriz din plexiglas, voi colinda prin mahalaua spiritului meu profan in cautare de metafore si viziuni… caci lipsit de ele, nu mi-ar ramane decat sa scriu necuvinte, si nu am invatat inca a vorbi limbajul existentei mele ascunse.

P.S: Multumesc tuturor celor care, de-a lungul timpului, au ramas fideli acestui blog si au trimis mesaje si commenturi fie aici, fie pe adresa mea de e-mail/messenger.

Modalitati de experimentare mentala a lumii sau Relatia „embodied cognition” cu fenomenologia (II)

           […]  Inainte de un nou ocol prin fenomenologie, ne vom referi la caracterul constructiv al cognitiei, ca trasatura fundamentala invocata de adeptii « embodied cognition ». Prin aceasta nu se intelege nimic altceva decat ca raportul dintre minte, corp si mediu determina inclusiv modul in care ne apare lumea. Cu alte cuvinte, « imaginea realului » invocata de psihologul Piaget, apare aici ca element fundamental al « embodied cognition ». In functie de scopul asupra caruia actiunea sa este orientata in timp real, totodata de structura corporala a organismului si interactiunile sale anterioare cu mediul, individul isi construieste, in cadrul preexistent al lumii obiective, propria sa lume reprezentationala, decupand trasaturile acesteia in functie de necesitatile sale active. De exemplu, presupunand contactul sensibil cu un tablou, un pictor dorind a face o copie a tabloului, un critic de arta si un simplu amator de pictura vor avea acces la serii distincte de elemente intrand in componenta tabloului, scapand din vedere trasaturi care, pentru ceilalti, constituie elemente evidente. Consideram asadar ca unui arhitect intrat intr-o sala de clasa i-ar aparea in fata ochilor, in prima instanta, diverse aspecte structurale ale incaperii, pe cand alte elemente (ca de exemplu nivelul de praf de pe banci si catedre) ar cadea in afara imaginii sale primare despre locul respectiv. Pe de cealalta parte, pentru o femeie responsabila cu maturarea salii de clasa invocate mai sus, nivelul de praf de pe banci va reprezenta un element de interes in mai mare masura decat ar constitui-o, de exemplu, elementele decorative de pe tavan, sau caracteristicile pervazurilor de la ferestre. Prin urmare, in masura in care femeii respective i s-ar solicita sa realizeze descrierea salii de clasa respective, se cuvine sa credem ca aceasta ar face (ne asumam oarecare exagerare) o descriere a starii sale de curatenie mai degraba decat o prezentare desfasurata in termeni privitori la elemente precum pozitie, forma, aspect structural, care ar contura probabil reprezentarile arhitectului. Interpretarea cognitiei ca fiind un proces pasiv de acumulare informationala (« passive retrieval of external information ») este astfel contestata si inlocuita printr-un proces activ de reconstructie reprezentationala a lumii in functie de toate trasaturile luate in general in considerare de catre teoreticienii « embodied cognition ». Mentionam ca nu este in intentia acestor teoreticieni sa conteste existenta unei lumi obiective, apeland fie la o teorie epistemologica de tip Berkeley sau la un relativism rortyan extins la nivel ontologic, ci doar ca, presupunand aparitia unui agent (subiect cunoscator) in aceasta lume cu existenta obiectiva, ea ii va aparea intr-un anumit fel in functie de relatiile perceptual-motorii pe care le experimenteaza.

           Monica R. Cowart, referindu-se la lucrarea « The Embodied Mind » a lui Francisco Varela si a colaboratorilor sai, descrie cazul unui pictor numit “domnul I.” care, in urma unui accident, pierde posibilitatea de a percepe culorile, vederea sa fiind restransa la una alb-negru. Varela descrie cum specificul de viata al acestui om este el insusi afectat de acest handicap, in sensul in care, fortat sa se adapteze unor situatii noi,  isi va modifica comportamentul in functie de acestea. Daca initial absenta culorilor din gama sa perceptuala ofera realitatii un aspect halucinant, afectand planuri senzoriale distincte precum gustul resimtit de domnul I. la contactul cu mancarea, senzatiile sale auditive la contactul cu o bucata muzicala, etc., cu timpul, acesta invata sa aprecieze ceea ce numeste « night life » (viata de noapte). Pentru Francisco Varela, cazul de mai sus pune in lumina doua aspecte primordiale ale « embodied cognition » : 1. orice modificare importanta la nivelul aparatului senzorial al unei fiinte determina, implicit, o modificare a comportamentului sau in raport cu lumea, echivalenta constructiei reprezentationale a unei noi lumi ; 2. exista o legatura incontestabila intre diversele functii senzoriale, functii motorii si modul in care individul experimenteaza realitatea, ceea ce explica alterarea unor reprezentari perceptuale precum cele tinand de gust, auz, etc., odata ce un simt vital in conturarea lumii exterioare a fost afectat ( de exemplu, considera Varela, domnul I. nu mai are aceleasi trairi in momentul in care ia contact cu o bucata muzicala intrucat nu mai poate descompune din punct de vedere subconstient gamele muzicale in game corespunzatoare de culori).

           Din punct de vedere fenomenologic, Martin Heidegger considera, in lucrarea « Fiinta si Timp », ca, daca este a ne referi la fiinta umana inainte de aruncarea sa in lume ca la extensia maximala a unor potente ontologice inspre-actualizare, atunci « vom avea totodata in considerare legaturile care se pot stabili la nivel ontologic intre aceste serii de potente ». In alti termeni, ceea ce arata Heidegger aici este ca nu poti concepe o potenta a fiintei in sens izolat, mai ales daca doresti a reliefa specificul Daseinului ca fiintare-intru-timp. Un proces de actualizare a unei potente scoate in afara actualizarii potentele concurente cu cea asupra caruia individul x. si-a indreptat atentia (acest adevar fiind implicat de principiul logic al non-contradictiei). Pe de alta parte, actualizarea unei potente face posibila actualizarea altor serii de potente conectate la cea actualizata originar : de exemplu, alegerea meseriei de medic chirurg face posibila participarea efectiva la operatii pe pacienti vii, sau utilizarea de instrumente specifice asupra acestor pacienti (bisturiu, foarfece medicinal, etc.). Mecanismul pe care il evidentiaza Heidegger la acest nivel este perfect compatibil cu teoria lui Varela din « The Embodied Mind », in sensul in care, odata ce potenta de percepere a culorilor a fost anulata definitiv in cazul unui Dasein, atunci anularea acestei potente va insemna totodata o anulare a potentelor implicate sau favorizate de potenta mentionata mai sus. Aceasta nu trimite, bineinteles, inspre o modificare a parametrilor esentiali ai Daseinului, care va ramane caracterizat ca fiinta a deschiderii-intru-lume, dominata de intentionalitatea constiintei si atributul interogativitatii. Pe de cealalta parte, este evident ca ceea ce va fi afectat va fi modul de orientare a Daseinului intru lume,  caci contactul cu un lucru oarecare x. va fi descris in termeni care nu au legatura cu atributul culorii lui x, ceea ce face ca x-ul asupra caruia constiinta domnului I. este orientata inainte de accident sa fie, pentru aceasta constiinta, diferit de x-ul asupra caruia ea este orientata incepand din momentul accidentului de masina (in ciuda faptului ca x., luat ca « lucru in sine », are aceleasi atribute obiective in ambele cazuri). Ca o concluzie comparativa a celor doua teorii, adeptii « embodied cognition » recunosc existenta unei lumi obiective si a unor moduri diferite de experimentare subiectiva a acesteia, in functie de structura noastra corporala, raporturile cu mediul, etc., pe cand fenomenologii de tip Heidegger recunosc existenta unei lumi luate « in sine » si a unor orientari diferite ale Daseinului in raport cu aceasta, depinzand de atributele pe care Daseinul le are actualizate in fiecare moment al existentei.

           In ceea ce priveste teoriile adiacente « embodied cognition », vom mentiona in cele ce urmeaza o serie de elemente la care David Chalmers si Andy Clark fac referire in lucrarea « The Extended Mind » . Ceea ce teoreticienii mentionati mai sus incearca a scoate in evidenta este caracterul ireductibil al proceselor noastre mentale la trasaturi care sa tina exclusiv de interioritatea umana. “Extinderea mintii in afara“, element important al “embodied cognition” este vazuta de catre Andy Clark drept “noua directie in stiinta cognitiei”, ceea ce il determina sa isi sustina perspectiva recurgand la serii de exemple bine construite. Unul dintre acestea este « cazul Otto » (the Otto case), referindu-se la un om suferind de boala Alzheimer care isi noteaza intr-un carnet principalele informatii pe care trebuie sa le tina minte in urmatoarele zile. De exemplu, presupunand ca Otto este un amator de pictura si va dori intr-o oarecare zi sa se deplaseze inspre muzeul de arta, el isi va consulta caietul pentru a afla adresa acestui muzeu, astfel incat se poate afirma faptul ca intemeierea credintelor sale si a comportamentului se realizeaza prin apel la factori exteriori. Chalmers si Clark considera ca situatia lui Otto nu se diferentiaza prea mult de aceea a unei persoane care apeleaza la propria memorie pentru a obtine adresa muzeului. Mai mult decat atat, intrucat nu se poate afirma in acest din urma caz ca persoana respectiva (poreclita Inga) a capatat credinta cu privire la adresa muzeului de arta de abia in momentul apelului la memorie, ea existand in stare latenta in subconstientul sau, in aceeasi masura nu putem lega credinta lui Otto de o dobandire « ex nihilo » a acesteia. Ceea ce David Chalmers doreste a evidentia este faptul ca atat in cazul Ingai, cat si in cazul lui Otto, putem vorbi despre informatii si stari mentale ramanand in mod coerent in acelasi registru, in ciuda diferentelor particulare dintre cele doua cazuri. Dupa cum credinta Ingai ca muzeul se afla la adresa x. ramane un element al mintii sale chiar si in momentele in care nu este scoasa la lumina constientului, tot asa se poate vorbi despre statornicia credintei lui Otto cu privire la muzeul de arta chiar in momentele dintre doua consultari particulare ale caietului sau de notite. Astfel, caietul reprezinta, pentru persoana Otto (presupunand bineinteles regularitatea consultarii sale si transcrierea la nivelul sau a unor seturi de informatii sugestive pentru viata de zi cu zi a persoanei in cauza), o extensie a mintii sale, continuturile sale determinand modul in care Otto se raporteaza la lumea externa si, in cele din urma, la sine. Am putea spune, urmand teoria identitatii a lui John Locke, ca existenta caietului determina identitatea lui Otto, in sensul in care actioneaza ca un loc de depozitare a informatiilor si reprezentarilor vitale pentru constructia si executarea unor seturi de proiecte existentiale. « Caietul lui Otto si procesele sale interne constituie un unic sistem cognitiv » afirma Chalmers in lucrarea sa, ceea ce trimite inspre ideea pe care filosoful dorea sa o reliefeze de la inceput : nu se mai poate vorbi de minte intr-o maniera izolationista. Totodata, daca este sa ne referim la principiul « actiunii situate » la care face referire doctrina « embodied cognition », atunci Otto este avantajat fata de Inga in sensul in care are nevoie de mai putine reprezentari interne de durata decat aceasta din urma pentru a se descurca in realitate, putand miza pe continuitatea prezentei caietului sau ca depozitar de informatii.

            Teoria « extended mind » trimite totodata catre un « extended self », in sensul in care, presupunand caietul lui Otto ca parte a sistemului sau cognitiv, atunci mintea unei persoane devine perceptibila ca o colectie de mecanisme si elemente, atat interne cat si externe unui corp, aflate intr-o stare de conectare cognitiva reciproca. Este foarte posibil, considera Chalmers, ca « intr-o relatie de cuplu, unul dintre membrii sa indeplineasca pentru celalalt rolul pe care caietul il indeplinea pentru Otto ». In acest sens, am ajunge de la cognitie individuala la cognitie extensibila social, asa cum o prezinta, printre altii, scenaristul si regizorul Richard Linklater in filmul de anticipatie « Waking Life » : intr-una dintre scenele acestui film, o discutie aparent banala despre problema filosofica a reincarnarii se transforma intr-un dialog intens despre cognitie si memorie colectiva. Personajele filmului, invocand pasaje din Timothy Leary si un experiment social realizat de un institut de cercetare american, trimit inspre ideea ca, luat in considerare un numar oarecare de persoane, cu eficienta diferita in domeniul rezolvarii de integrame si izolate de societate in vederea experimentului mai sus mentionat, performantele lor medii in rezolvarea integramelor se vor imbunatati cu 20-30% de fiecare data cand integramele respective au fost rezolvate initial de grupuri largi de persoane, in sensul in care provin, de exemplu, dintr-un ziar aparut pe piata zilele precedente. In viziunea lui Linklater, acest fenomen se explica in termeni de memorie si cognitie colectiva, in acelasi fel devenind explicabile toate acele fenomene istorice presupunand aparitia unor idei similare in colectivitati distincte de-a lungul unor perioade unitare de timp.

           Daca viziunea lui Chalmers si Clark despre cognitia colectiva si exemplul oferit de Linklater in filmul sau pot fi puse impreuna, este discutabil. Cu toate acestea, ramane evidenta extinderea preocuparilor stiintifice si teoretice cu privire la analiza cognitiei inidviduale ca si cumul de procese extensibile in exterior, trecandu-se asadar dincolo de raportul « o minte-un corp » pe care il punea in lumina Rene Descartes in lucrarile sale.

            In ceea ce priveste modul in care fenomenologia de tip Heidegger ar privi teoria « extended mind », nu putem decat specula in functie de datele conceptuale primare ale unor lucrari precum « Fiinta si Timp ». Pe de o parte, avem viziunea omului prins intr-o fiintare-laolalta-cu-ceilalti, ceea ce ar oferi un set de premise favorabil receptarii unor idei de genul celor prezente in lucrarea lui Clark si Chalmers. Martin Heidegger evidentiaza faptul ca omul nu poate scapa de « aceasta imbratisare mortala pe care o reprezinta cunoasterea eului ca parte dintr-un intreg de dimensiuni mai mari ». Pe de cealalta parte, fenomenologia moderna, incepand cu Sartre si terminand cu Emmanuel Levinas, aduc la maturitate conceptul de « alteritate », presupunand diferenta fundamentala dintre indivizi, pana la nivelul in care celalalt este conceput ca un sistem total diferit de cel pe care tu insuti, ca fiintare particulara, il reprezinti. Ireductibilitatea mintii unui individ la o minte din afara sa pare a fi in acest caz evident sustinuta de fenomenologie. Ceea ce ramane insa discutabil este modul in care mintea umana presupune o trecere dincolo de o structura corporala- am dovedit, in pasajele de mai sus, ca intentionalitatea presupune orientarea eterna a constiintei umane asupra a ceva, insa in ce masura favorizeaza acest lucru interpretarea unor elemente precum caietul lui Otto drept componente « in sine » ale unui sistem cognitiv individual ? Referindu-ne la Jean Piaget, extragem din lucrarile sale ideea « constiintei duble », sintagma care poate fi interpretata in sensul in care comportamentul uman, alaturi de convingerile si disponibilitatile fiintei, este determinat macar partial de convietuirea cu ceilalti. Anumite credinte pe care le consideram a fi intime si anumite alegeri aparent asumate reprezinta, pentru fenomenologie, produsul « impersonalului se », inteles ca determinism social si cultural, ceea ce nu raspunde insa in mod cert problemei din « embodied cognition » pe care am scos-o in evidenta. In lipsa unui raspuns definitiv cu privire la compatibilitatea dintre aceste doctrine, vom considera premisele fenomenologiei ca necontrazicand in mod absolut teoria lui David Chalmers, mai ales tinand cont de apropierea dintre fenomenologie si « embodied cognition » la nivelul tuturor celorlaltor parametri pe care i-am analizat anterior. Mai degraba, consideram ca teorii individualiste precum cele ale lui Sartre si Levinas nu au de a face cu probleme precum statutul mintii umane, ci doar cu modul in care Daseinul se refera la lumea sa exterioara, nereducand tot ceea ce inseamna « outside element » la comparatii arbitrare cu sine, ci interpretand exteriorul ca fiind ceva ontologic stabil, in ciuda modurilor diferite de a il privi si reprezenta depinzand de selectiile si decupajele spontane realizate de organismul uman in functie de scopuri, experienta anterioara, structura corporala, etc.

           In concluzie, consideram ca am reusit a explica, in linii mari, premisele fundamentale ale teoriei « embodied cognition », furnizand exemple atat ale altor ganditori, cat si personale, pentru a evidentia masura in care mintea umana si comportamentul fiintei cunoscatoare pot fi interpretate in mod riguros printr-o asemenea doctrina. Exista, bineinteles, limite explicative si in acest domeniu, in sensul in care nu exista inca posibilitatea reducerii intregii game de experiente mentale umane la elemente care sa presupuna fie o relatie cu mediul exterior, fie o trimitere explicita sau implicita la o asemenea relatie. Pentru multe dintre operatiile mentale specifice high-level cognition, paradigmele din « embodied cognition » isi reclama insuficienta, in ciuda tentativelor unor cercetatori fie din domeniul roboticii (cum am vazut cazul lui Brooks), fie din stiinta psihologiei comportamentale (cum ar fi Thelen si Smith) de a explica aceasta trecere de la low la high level cognition si actul de categorizare specific uman. Exista, bineinteles, o abordare purista a « embodied cognition » care refuza complet computationismul si reprezentarile statice si discrete ca baza a operatiilor mentale, cat si o abordare sintetica, presupunand imbinarea unor concepte specifice « embodied cognition » cu elemente ale teoriilor clasice de tip Fodor si Pylyshin. In primul caz, cercetatorii mizeaza pe o revolutie doctrinara care sa permita extinderea explicativa a premiselor “embodied cognition” la nivelul intregii cognitii umane, in al doilea caz, dificultatea rezida in imbinarea si armonizarea explicativa a unor teorii cu un numar limitat de elemente comune si cu extrem de multe deosebiri, atat la nivelul teoretic propriu-zis, cat si in plan metodologic. Dincolo de aceste neajunsuri insa, « embodied cognition » isi gaseste un aliat in majoritatea teoriilor de tip fenomenologic, care, dupa cum am vazut mai sus, plaseaza individul intr-o lume cu care corespondeaza in sensul experimentarii diferite a acesteia, in functie de potentele fiecaruia, scopuri si atribute particulare. Toate aceste elemente au determinat filosofi moderni precum Thomas Nagel si John Searle sa apeleze la ambele modele pentru a-si contura propriile doctrine, fapt evidentiabil in cazul unor lucrari si tratate precum « What it is like to be a bat » si “Intentionality: An Essay in The Philosophy of Mind”. Ramane sa vedem descoperirile teoretice care vor duce programul “embodied cognition” inspre o separare din ce in ce mai evidenta de metodologiile si trasaturile specific fenomenologice sau inspre o apropiere si mai clara de acestea, pana la nivelul in care fenomenologia, ca “teorie filosofica a experientei umane”, ar capata pretentii explicative de nivel inalt in domeniul stiintei cognitiei, asa cum anumiti cercetatori (de tip Jean Piaget) se poate spune ca au intuit…  

       Bibliografie:      

      Surse directe:  

        –         Margaret Wilson – Six Views of Embodied Cognition (http://philosophy.wisc.edu/shapiro/PHIL951/951articles/wilson.htm)

    –         Larry Shapiro – The Embodied Cognition Research Programme (http://philosophy.wisc.edu/shapiro/HomePage/embodiedcognition.pdf)

    –         Monica R. Cowart – Embodied Cognition (http://www.machineslikeus.com/articles/EmbodiedCognition.html)

    –         David Chalmers & Andy Clark – The Extended Mind (http://consc.net/papers/extended.html)

    –         Rodney A. Brooks – Intelligence without representation (articol)

    –         Arthur B. Markman & Eric Dietrich – Extending The Classical View of Representation (articol)

    –         Thomas Nagel – What It Is Like To Be A Bat (http://members.aol.com/NeoNoetics/Nagel_Bat.html)

    –         Andy Clark- Autonomous Agents Walking On The Moon ;  Being There: Putting Brain, Body and World Together Again (fragmente) – http://www.econ.iastate.edu/classes/econ308/tesfatsion/AClarkch1.pdf

    –         Martin Heidegger – Fiinta si Timp, ed. Humanitas, Bucuresti, 2003

    –         John Stambaugh – On Time and Being  (http://phoenixandturtle.net/excerptmill/Heidegger3.htm)

    –         Jean-Paul Sartre- Fiinta si Neantul, ed. Paralela 45, Pitesti, 2004

    –         Jean Piaget- Language and Thought of The Child (http://www.piaget.org/free-books.html)

    –         Richard Linklater – Waking Life (film) 

        Surse indirecte:  

    –         Francisco Varela, E. Thompson, E. Rosch – The Embodied Mind

    –         E. Thelen & L. Smith – A Dynamic System Approach To The Development of Cognition and Action

    –         John Searle- Intentionality: An Essay In The Philosophy of Mind

    –         Edmund Husserl- Philosophy As Rigorous Science

    –         Emmanuel Levinas – Entre Nous

    –         David Hume – A Treatise On Human Nature

    –         Zenon Pylyshin – Computation and Cognition

Modalitati de experimentare mentala a lumii sau relatia „embodied cognition” cu fenomenologia (I)

          Motto : « Treating cognition as pure problem solving invites us to abstract away from the very body and the very world in which our brains evolved to guide us” (Andy  Clark, Being There: Putting Brain, Body and World Together Again)

           Urmatoarea lucrare isi propune a analiza premisele de la care porneste “embodied cognition” in vederea stabilirii unor puncte comune cu fenomenologia, inteleasa atat in sensul ei originar (husserlian), cat si ca model pentru interpretari moderniste ale conceptului de “intentionalitate” (asa cum va aparea la filosofii post-heideggerieni). Ceea ce ne intereseaza, in mod direct, este reliefarea modului in care teoriile din “embodied cognition” si fenomenologia pot fi vazute ca demersuri corespondente, deci a gradului de influenta reciproca a acestora in domenii precum filosofia mintii si stiinta cognitiei.

          “Embodied cognition” porneste de la premisa ca, pentru a ne putea referi intr-un mod riguros la cognitia umana si la ceea ce constituie fundamentul sau, este necesara modificarea paradigmei “clasice” (reprezentationalism, computationalism), considerand, printre altele, ca procesele interne ale unui organism reprezinta obiectul de studiu necesar si suficient pentru a da masura comportamentului mental uman. Spre deosebire de adeptii acestei teorii, cei ai “embodied cognition” analizeaza relatiile dintre minte, corp si mediu, considerand functiile perceptuale si motorii ale unei entitati ca fiind fundamentale pentru modul in care se realizeaza si evolueaza cunoasterea umana. Fiinta umana se afla intr-o perpetua relatie cu cadrele spatiale care o cuprind si cu elementele acestor cadre, in functie de care comportamentul sau este modelat.

          Fenomenologia secolului XX, pe de cealalta parte, analizeaza orice fiinta umana ca fiind “aruncata in lume”, in sensul in care Daseinul se defineste prin raport la tot ceea ce poseda fiinta si contribuie astfel la cunoasterea masurii propriei fiinte. Intentionalitatea, ca si trasatura fundamentala a Daseinului (termen care defineste fie fiintarea particulara « om », fie specificul existential al acesteia), reprezinta necesitatea constiintei umane de a fi intotdeauna proiectata asupra unui anumit “dat” lumesc inspre care cunoasterea fiintei se deschide si care va constitui un element de raportare pentru tot ceea ce se va constitui ulterior ca si cunoastere a lumii. Asadar, o analiza a structurilor cognitive ale eului, in viziune fenomenologica, nu este independenta de analiza cadrelor de cuprindere ale Daseinului si a tot ceea ce, pentru Heidegger, Sartre, etc., constituie “daturi factice exterioare” (elemente externe care determina pozitia unui individ in lume la un anumit moment al vietii sale).

          Revenind la teoria “embodied cognition”, o vom analiza pornind de la trei caracteristici generale, si anume primatul actiunii orientate inspre un scop si desfasurate in timp real, raportul dintre forma corporala si procese cognitive si trasatura constructiva a cognitiei. In anumite momente ale lucrarii, ne vom indeparta de la aceasta schema pentru a putea largi cadrul prezentarii noastre atat cat este necesar. In ceea ce priveste primatul actiunii desfasurate in timp real, Rodney Brooks evidentia faptul ca un organism trebuie analizat in functie de capacitatea de a oferi in mod spontan raspunsuri diferentiate la situatiile care apar in urma plasarii organismului intr-un mediu dinamic, aflat in plina modificare de parametrii si care evolueaza in mod imprevizibil. Thelen si Smith, ducand mai departe studiile comportamentale asupra copiilor realizate de Jean Piaget,  analizeaza aceasta trasatura esentiala a “embodied cognition” prin referire la cazurile unor nou-nascuti si raspunsurile pe care acestia le ofera unor situatii similare in functie de diferentele lor corporale si diferentele de mediu. “Cazul Gabriel”, de exemplu, este acela al unui baiat care efectueaza miscari prea largi si dezordonate pentru a putea apuca o jucarie care i-a fost lasata in fata. El va invata asadar sa isi tempereze miscarile si sa isi directioneze forta in asa fel incat sa se poata folosi de jucaria din fata sa. “Cazul Hannah”, pe de cealalta parte, este acela al unei fete suferind, initial, de inabilitatea de a genera suficienta forta incat sa isi propulseze bratul inainte spre jucarie. In ambele cazuri, este nevoie de incercari si erori repetate pentru ca scopul sa fie atins, insa reusita finala a ambilor copii arata capacitatea acestora de a isi adapta raspunsurile mental-comportamentale la specificul unor situatii, determinat de raportul dintre propriile corpuri, avand rezerve energetice diferentiate, si mediul exterior, inteles ca si cumul de forte (precum cea gravitationala). Thelen si Smith sustin asadar, prin cazul de mai sus, ca intregul proces cognitiv uman se realizeaza prin interactiuni constante cu mediul, in functie de care raspunsurile noastre comportamentale se vor diferentia. Mai mult decat atat, considera ei, pornind de la aceasta interactiune va avea loc intregul proces de invatare uman. Dincolo de litera textului, consideram ca experimentul lui Thelen si Smith ar putea oferi un raspuns pentru procese complexe desfasurate la nivelul mintii umane (ceea ce s-ar numi high-level cognition), in sensul in care cei doi psihologi se refera totodata la atributele mentale de generalizare si extragere categoriala. Presupunand faptul ca un copil x. ar observa faptul ca, pentru a-si satisface scopul y, (de exemplu obtinerea unei jucarii), el trebuie sa execute actiunea z., atunci el va raspunde ulterior in acelasi fel la toate situatiile compatibile cu z. (de exemplu va intinde mana cand va dori sa apuce un obiect diferit de jucaria la care ne-am referit in exemplul nostru). Aceasta s-ar constitui ca o explicatie a trecerii de la low la high level cognition, in sensul in care copilul extrage, in functie de eficienta raspunsului sau la situatii particulare comparabile, un intreg sistem activ-categorial care ii va permite coordonarea comportamentului sau dupa anumite regularitati observate in mediul in care este aruncat. Thelen si Smith incearca in acest sens a evidentia eficienta plasarii sistemelor dinamice de reprezentare la baza cognitiei umane. Interesant insa in acest caz consideram ca este modul in care teoria evidentiata mai sus arunca totodata in discutie concluziile teoretice ale scepticismului gnoseologic de tip David Hume, in sensul in care, referindu-ne la o derivare a categoriilor in functie de obisnuintele desprinse din constanta aparenta a rezultatelor unor raporturi actiune-mediu, exista posibilitatea ca sistemul categorial astfel obtinut sa fie unul predispus la serioase erori si insuficiente. Presupunand ca x. desprinde, in urma coordonarii masei sale musculare si a fortei sale in y situatii, concluzia ca poate apuca orice tip de obiecte prin aceeasi metoda, acest lucru ar putea reprezenta o universalizare defectuoasa, caci ne-am putea imagina cu usurinta obiecte in mediu care sa cada in afara acestui mecanism.

          Pentru a demonstra ca metodologia de mai sus este, in fapt, una perfect compatibila cu cerintele fenomenologiei, vom face in cele ce urmeaza analiza a doua concepte fundamentale: acela de “manifestare in situatii”, regasibil in lucrarea “Fiinta si Neantul” al lui Jean-Paul Sartre, si cel de “reiterare”, asa cum il interpreteaza Martin Heidegger. Prin manifestare a Daseinului in situatii, intelegem in mod clar necesitatea unui cadru specific pentru fiecare dintre actiunile particulare ale fiintei umane. Cu alte cuvinte, o atitudine de apucare a unui obiect nu poate fi declansata in absenta obiectului-de-apucat, mai precis, in absenta pozitionarii sale in fata indvidului. O situatie descrie un Dasein intr-un moment particular al expansiunii sale, iar pentru a putea vorbi de o situatie avem nevoie de o fiinta umana, de un obiect-de-intalnire, asupra caruia intentionalitatea constiintei sa se manifeste, si de fixarea obiectului respectiv ca telos de moment al fiintei. Al doilea concept, cel de “reiterare”, ne ajuta sa intelegem desprinderea structurilor categoriale din interactiuni particulare cu mediul. Fenomenologia considera orice actiune particulara ca fiind identica cu orice alta actiune de acelasi tip, in sensul in care ele reprezinta valorificari ale aceleiasi potente ontologice. Intrucat nu exista in stare potentiala decat o singura idee de miscare a bratului in directia x, atunci nu va exista decat o unica aducere in act a acestei potente, la care se adauga reiterarea acestui proces de actualizare. Conform unei interpretari fenomenologice, asadar, interactiunea individului cu mediul, in sensul actualizarii unor potente de actiune, permite trecerea de la particular la universal in masura in care fiinta umana devine constienta de posibilitatea reiterarii actiunii respective inspre infinit cu o  eficienta relativ constanta, daca avem in vedere totodata factori de mediu comparabili.

          In ceea ce priveste inteligenta artificiala, ne vom referi in cele care urmeaza la conceptul de « Merkwelt » la care Brooks, pe urmele altor cercetatori, face referire pentru a evidentia caracterul deficitar al modalitatii clasice de intelegere a robotilor ca mecanisme izolate. Brooks argumenteaza ca, incercand a programa un robot in asa fel incat el sa reduca elementele mediului extern la serii reprezentationale de un oarecare tip, acest proces indeparteaza robotul respectiv de insusi prototipul fiintei umane. Exemplul robotului MYCIN, care reduce cauzal situatiile care apar in medii izolate la elemente legate de bacteriologie, in sensul in care nu cunoaste reprezentari de naturi distincte, consideram ca ofera un punct important de sustinere a teoriei cercetatorului de la MIT. In loc sa descompunem un mecanism in unitati de procesare informationala care comunica reciproc pe calea reprezentarilor, este favorabil sa cream un sistem inteligent reductibil la declansatori de activitate care sa orienteze mecanismul in lume, prin interactiuni constante cu aceasta, determinate pe fundal perceptual si motor. Lucrarea « Intelligence without representation » ofera mai multe informatii in acest sens, prezentand cazul robotului Herbert care se orienteaza intr-un mediu aflat in permanenta modificare, avand « declansatori de activitate », (« straturi ») care intra in functiune in raport cu elementele care se ivesc la nivelul acestuia. Ceea ce este inedit la nivelul robotului Herbert este absenta unei unitati de procesare, in functie de care sa apara la nivelul sau o imagine centralizata a lumii exterioare. Robotul de tip Brooks ar putea astfel sa fie descris in termeni specifici behaviorismului, in sensul in care existenta unui stimul extern, ca element component al unui mediu, va determina un raspuns specific la acel stimul, daca luam in considerare totodata scopurile generale care sunt asociate robotului (de exemplu, un robot al carui scop este evitarea obstacolelor, de oricare natura, in deplasarea sa prin camera pe traiectorii fixe, isi va utiliza senzorii pentru a depista orice potential element de obstructie si a favoriza evitarea acestuia, indiferent de pozitie si modul sau de manifestare – element de obstructie static sau mobil-). Existenta unor asemenea mecanisme, care actioneaza in lipsa unei unitati centrale de procesare, reprezinta o lovitura data doctrinelor reprezentationaliste din cognitive science, in sensul in care explica tot ceea ce inseamna low-level cognition fara a face apel la reprezentari statice si discrete. Andy Clark insusi, in lucrarea « Autonomous Agents : Walking on the Moon » se pronunta in favoarea unui robot “conectat la mediu”, beneficiind doar de “simple mecanisme de semnalizare” si orientat, prin declansatorii sai de activitate, inspre rezolvarea unor seturi particulare de probleme.

          Revenind la conceptul de « Merkwelt », Brooks evidentiaza faptul ca fiecare creatura are un mod specific de a se raporta la lume,  ceea ce ar arunca in redundanta pretentia unor anumiti cercetatori de a crea roboti care sa posede capacitatea de a experimenta aceeasi lume perceptuala ca oamenii. Dincolo de faptul ca senzorii caracteristici robotului prezinta diferente substantiale fata de organele noastre de simt, apare totodata problema procesarii informatiilor obtinute din lume : Brooks considera ca modul de procesare al informatiilor utilizat de catre om este inca unul cu privire la care nu exista certitudini absolute, ceea ce ar face ca tentativa de a implementa ceea ce consideram noi a fi acest « mod » mecanismelor pe care le construim sa nu fie altceva decat o pretentie exagerata. In alti termeni, ceea ce afima cercetatorul MIT este ca nu avem garantii cu privire la reprezentare si computare ca elemente centrale ale cognitiei, asa cum teoreticieni de tip Jerry Fodor ar fi afirmat.

          Inainte de a analiza traducerea unei doctrine de acest tip intr-un limbaj si o metodologie de tip fenomenologic, ne vom orienta atentia asupra ideilor evolutioniste la care Brooks face referire, in sensul in care, considera el, trebuie a construi roboti compatibili cu formele primare de viata de pe Terra pentru ca, de la acest nivel, sa se poata evolua treptat inspre om. Cu siguranta ca o asemenea viziune presupune anularea unor pretentii metafizice potrivit carora intre om si celelalte vietuitoare exista un prag de diferentiere ireductibil la simple criterii biologice, asa cum ar afirma o serie de filosofi voluntaristi, adepti ai ideii de mutatie ontologica. Vom alege asadar a nu lua in considerare doctrinele care se pronunta in favoarea mutatiei ontologice si vom merge de-a lungul celei darwiniste, considerand diferenta inter-specii ca pe una care poate fi justificata apeland la explicatii de tip natural. In acest sens, Brooks concluziona ca Herbert indeplineste operatiile cognitive fundamentale regasibile la nivelul unei insecte, ceea ce ar aduce inteligenta artificiala nu departe de aceea a fiintei umane. Margaret Smith, mergand pe linia computationismului, critica metoda lui Brooks, aratand ca omul primitiv se caracteriza atat prin offline, cat si prin online cognition (lucru dovedit prin reprezentarile artistice regasibile in pesteri precum Altamira, Lascaux, etc., cat si prin varietatea formelor de mestesuguri si unelte existente in acea perioada). Personal, consideram ca exista insuficiente dovezi care sa confirme sau sa infirme succesiunea momentelor in care individul primitiv a invatat sa devina, din simplu vanator – culegator, pescar si fermier ocazional. Cu alte cuvinte, nu exista garantii cu privire la simultaneitatea istorica sau consecutivitatea acestor preocupari. In mod clasic, se considera ca preocuparile de tip artistic ale omului primitiv dateaza de la inceputul mezoliticului, iar preocuparile sofisticate de genul mestesugurilor sunt asociate revolutiei neolitice. Asadar, consideram critica lui Margaret Smith la adresa evolutionismului lui Brooks ca fiind insuficient fundamentata istoric, bazandu-se in mai mare masura credinte determinate de aderarea la paradigma conectivista decat pe argumente riguroase cu privire la preocuparile si modul de gandire si vietuire al omului primitiv.

          Interpretarea fenomenologica a ideii de « Merkvelt » este data prin insasi natura pe care Husserl o stabileste Daseinului, referindu-se la acesta ca la « un mod de existenta specifica », deci care este scos in evidenta din randul modalitatilor distincte de fiintare si este asadar ireductibil la oricare altul. Fiinta umana se proiecteaza in lume in maniera sa personala, prin valorificarea specifica a tot ceea ce se afla in exterior in functie de propriile sale nevoi si propria natura a cunoasterii. Lucrarea lui Thomas Nagel, «What it is like to be a bat » este considerata a face legatura intre fenomenologie si filosofia mintii, in sensul in care fixeaza fiecarei fiinte in parte un “teren de experimentare”.  Nagel arata ca, prin raportare la seturi de trasaturi particulare circumscriind un oarecare mod de fiintare, ies in evidenta in acelasi timp particularitatile fiecarui mod de experimentare a realitatii in parte, ceea ce vine in sustinerea teoriei lui Brooks potrivit careia nu putem construi mecanisme inteligente punand in ele propria noastra experienta a realului. Heidegger trece dincolo de aceasta interpretare a Daseinului in sensul in care el da masura realitatii, asa cum apare ea fiintei umane, raportand-o la un atribut determinant al fiintei : interogativitatea. Aceasta nu inseamna insa decat pozitionarea problemei de mai sus intr-un registru usor diferit, evidentiind legatura necesara dintre modul de experimentare uman si dorinta liber asumata de a ne deschide inspre diverse laturi a ceea ce consideram ca fiind « real » : asadar, ceea ce experimentam se datoreaza, in buna masura, lucrurilor pe care le urmarim in momentul in care avem o oarecare experienta, aceasta concluzie fiind extrem de importanta pentru a sustine fenomenologic principiul din « embodied cognition » potrivit caruia cognitia este constructiva. Psihologul si fenomenologul Jean Piaget afirma, in termeni mai expliciti, ca « in momentul in care avem o anumita imagine a realului, aceasta este cauzata de catre selectiile spontane produse de organismul nostru in randul elementelor aflate in mod obiectiv intru lume », imaginea rezultata nefiind altceva decat concluzia acestor procese spontan-selective si care se orienteaza in functie de ceea ce dorim a afla sau a dobandi, in raporturile noastre cu mediul inconjurator, pentru a ne satisface atributul esential pe care Heidegger il numea « interogativitate ».

          Este timpul sa ne referim la raportul dintre forma corporala a unei anumite entitati si modul ei de a cunoaste lumea. Cu siguranta, datele principale ale acestei problematici au fost deja aduse in evidenta prin elementele pe care le-am mentionat anterior. Sa presupunem, alaturi de Andy Clark, ca avem fata in fata un om si un caine care vor dori, fiecare la randul sau, sa se foloseasca de o minge. Este de presupus, pornind de la structura corporala a fiecaruia, ca omul si catelul vor utiliza parti distincte ale trupului pentru a a apuca obiectul in cauza : cel mai probabil, cainele isi va utiliza botul, iar omul, membrele. Asadar, vom obtine, pornind de la diferentele corporale ale celor doi « agenti », ceea ce in fenomenologie am numit « experiente distincte ale realului ». Thalen si Smith aratasera deja, la punctul anterior, ca o anumita experienta produce la nivelul fiintei obisnuinta de a reitera setul de actiuni implicat in experienta respectiva, ori cate ori vom avea dorinte si conditii de mediu comparabile. Asadar, este de presupus ca un catel se va obisnui a utiliza gura ori de cate ori doreste a apuca o minge. Insa o asemenea obisnuinta produce o relatie specifica intre catel si minge, in sensul in care catelul va cunoaste mingea ca pe un obiect-de-apucat, in aceeasi masura in care ar cunoaste o jucarie ca pe un obiect-de-ros. Cunoasterea realitatii se realizeaza astfel in functie de experientele senzoriale si motorii ale unui agent, si numai in functie de aceste experiente individul va delimita locul unui obiect in lume si va invata sa se autodefineasca in functie de acesta. Trasatura de mai sus, evidentiata de teoreticienii « embodied cognition », contribuie la ideea ca reprezentarile perceptual-motorii constituie fundamental oricarui proces reprezentational si ca reprezentarile abstracte, referindu-ne la high-level cognition, au ca punct de plecare, in mod necesar, particularul reprezentat la nivel perceptual, in cazul interactiunii oricarei fiinte x cu mediul. Un nou element esential al teoriei clasice a reprezentarii este atacat aici, in sensul in care ideea potrivit careia exista la nivelul cognitiei umane reprezentari abstracte ireductibile si nederivabile pornind de la cele perceptuale isi reclama insuficientele. Acest lucru este evidentiat si de catre Arthur B. Markman, care subliniaza ca, presupunand contactul perceptual al fiintei x cu o forma abstracta y, respectiv cu doua forme abstracte z si z’ care, luate impreuna, ar da forma abstracta y, fiinta x va interpreta forma abstracta y fie ca pe un intreg simplu (in primul caz), fie ca pe un compus (in cel de-al doilea caz). Asadar, contactul perceptual initial al subiectului cu un set oarecare de elemente determina reprezentarile abstracte ulterioare cu privire la acele elemente, in momentul in care raportarea empirica la acestea se suspenda. Reprezentarile abstracte nu au sens decat in masura in care ele sunt construite pornind de la un dat cunoscut in mod direct de catre o entitate umana, dupa cum lumea microscopica, de exemplu, nu poate fi explicata unui copil, in absenta unui microscop care sa ii permita un contact senzorial direct, decat pe baza unor reprezentari perceptuale cu care acesta este familiarizat, implicand raportarea comparativa la nivelul macro.        (Va continua… )

 

  * Acest eseu reprezinta o incursiune in domenii aflate in raport de adiacenta cu filosofia mintii, iar scopul sau nu este prin urmare unul de natura literara. Totodata, nu exista legaturi directe intre aceasta lucrare si primele patru capitole ale nuvelei filosofice publicate anterior. Pentru cei interesati de continuarea nuvelei despre idei, mentionez ca aceasta va aparea pe blog cel mai probabil in urmatoarea saptamana (intocmai precum partea a doua si ultima a acestui eseu).

---

[1]  Traducere: A interpreta cogni\ia ca un simplu proces de rezolvare de probleme ne determin[ a ne ]ndep[rta de  ]nsu=i corpul =i lumea ]n care creierele noastre au evoluat pentru a ne ghida.

Cap.4- Sub-universul sau A doua Conversatie Despre Idei…

        Sobolanul se ridica de pe suprafata tuciurie a pivnitei si privi dezorientat in jur. Schimbari se petreceau, ca intotdeauna, la nivelul interioritatii maestrului, ceea ce se reflecta in metamorfoza continua a mediului ce il cuprindea ca un val primordial de nostalgie intunecata. In acel moment, luminile din jurul sau se aprinsera brusc, ca si cum emotia maestrului ar fi ajuns la cote maxime, fapt care ar fi produs o suprasolicitare pseudo-electrica in debaraua sa veche si umpluta cu praf. « La naiba cu toata nebunia asta ! » chitai Sobolanul suparat si se grabi sa se inoarca la visele sale, cenzurate in fiinta-i semi-materiala, si care nu ar fi putut aparea niciodata la lumina lumii exterioare. Mustatile sale mici, care se balansau nervos, ii aratau insa ca avea sa fie deranjat, ceea ce il determina sa se abtina de la un somn profund si sa prefere o motaiala usoara, cu vise lucide care se petreceau in fata ochilor sai ca si cum ar fi pastrat puterea de a-si imagina absolutul. Pentru un moment, se vazu transportat intr-o camera de spital in care o serie de fete pictate pe fata si dezbracate de orice idee de haine se roteau haotic in jurul unui foc, in fata unui zeu care aplauda si se hranea cu idei de struguri, intr-o atitudine dionisiaca ce ar fi declansat puternice stari de invidie chiar in fiinta celui mai premeditat hedonist.

        « La naiba cu starile astea, ar trebui sa se inventeze un plici de vise cu care sa le pot alunga ca pe un stol de muste… sau oricum s-o numi gruparea aia de vietati ideatice insectiforme ».

       Numara pasii din fata usii sale, 1,2,3. Unul dintre lingusitorii maestrului se apropia, topaind din piciorusele-i de balerin natang, pregatindu-se sa deschida usa imparatiei sale subterane si sa il trezeasca din reveria-i bahica ce il solicita spiritual in mod placut, precum o doza solida de opiu. Mustatile trimiteau creierului sau pe jumatate format aroma dezgustatoare a pielii celuilalt, asa cum o concepea singur dintr-un simt estetic prost inteles. Repulsia fata de aceste entitati de care acum se diferentia ontologic inspre absolut ii era profunda si patimasa, din acest motiv evita pe cat posibil orice contact ideatic cu mintile lor contaminate de mizerie, preferand izolarea autoimpusa, ca rege al nimicului de dedesubt si conducator al propriei persoane, cu nevoi si abilitati speciale si o cunoastere profunda a realitatii lumesti, asa cum se infatisase ea in trecut si cum decazuse ea in prezentul pe care il recunostea ca pe o forma postuma a fiintarii.

        «  Sobolanule », i se adresa celalalt, continuand a se imagina pasind inspre el cu gratia caracteristica unui eunuc, « maestrul Cranach iti solicita prezenta in camerele superioare. Va avea loc o intalnire importanta, cu o persoana cunoscuta tie, prin urmare este dreptul tau sa asisti la desfasurarea ei. Ce sa ii transmit stapanului ? »

        «  Spune-i sa-si ia invitatia nenorocita si sa si-o introduca in cur… nu, m-am razgandit. Transmite-i mai degraba toate urarile de bine si spune-i ca am sa ma prezint la el in curand, daca nu o sa fie deranjul prea mare. »

        « Mai bine vii cu mine acum, creatura josnica, pana nu ii transmit maestrului « dorinta ta speciala » de a-ti imparti imparatia cu o serie de amprente corporale proaspat recoltate… sa vezi atunci putoare, dragul meu sobolan, cat de odios poate fi zbaterea interna a unei fiinte cand aceasta nu va mai gasi geamul pe care sa il deschida pentru a lasa sa intre parfumul pur al furtunii in camera.»

        Sobolanul chitai nevrotic, iar ochii lui rosii scanteiara in penumbra celulei. Pentru o frantura de timp, numai una, se lasa dominat de impulsul de a sari la amprenta celuilalt pentru a ii provoca suferinta si rusine celui din spatele ei. Isi aminti insa ulterior ca maestrul este atasat de propriile slugi, ceea ce il determina sa il injure printre dintii sai mari pe acest emisar diavolesc si sa se pregateasca a da curs invitatiei sale obligatorii .

        Camerele de sus erau asezate in cerc, ceea ce il trimitea cu gandul mai degraba inspre ideea unui turn de vrajitor decat a unei locuinte bucolice, asa cum ii placea maestrului sa isi caracterizeze coltul sau de univers in rarele clipe in care era dispus sa impartaseasca nevoile sale estetice celorlalti. De aceasta data, sobolanul il descoperi stand in fata uneia dintre ideile de geam pe care sluga le mentionase mai devreme, privind picaturile de apa care se revarsau in linii frante pe suprafata sa, descriind chipuri de oameni si bestii pierdute de mult prin amintirile acestei fiinte batrane si singuratice. Se aseza pe ideea de scaun indicata si astepta momentul in care maestrul avea sa i se adreseze, renuntand la prelunga sa meditatie asupra furtunii.

        «  Stii, prietene sobolan » incepu Cranach, « exista odata un om pe nume Heraclit, avea o minte sclipitoare. Era… mai intelept si mai productiv decat multi dintre demiurgi, iar simtul pe care il avea asupra ideilor de control si competitie naturala se dovedea… sublim. Un om mare, acest Heraclit, am avut ocazia sa invat de la el secrete cu privire la trecerea prin lume a fiecaruia dintre noi. Spunea ca lumea este alcatuita din cupluri de elemente opuse, precum lumina-intuneric, cald-rece, iar toate aceste elemente si conflictul lor osmotic se echilibreaza numai in structura fiintei. Suntem produsul arderilor noastre interne mai degraba decat al mintii noastre, iar arderea este caracterizata prin sine de rationalitate, caci pasiunea insasi, in masura in care se desfasoara controlat, implica mai mult decat simpla instinctualitate a fiintei… In fiecare dintre noi mocneste un conflict, iar sursa puterii noastre, a viitorului si a eternitatii din noi, nu rezida decat in modul in care vom gestiona acest conflict care ne determina structural in fiecare moment, asa cum furtuna defineste in ultima instanta norii din care se pravaleste asupra pamantului cu melancolie si patos… »

         Sobolanul ramase nemiscat, neintelegand ce ar trebui sa raspunda la un asemenea monolog, ambitios si sincer, care fusese adresat mai degraba celui de dincolo de el decat fiintei inferioare care devenise, delectandu-se cu durerea si intunericul universal.

        « Esti un animal surprinzator, prietene » continua Cranach, nedezlipindu-si mintea de pe suprafata aurie a geamului, « ai multa ura in tine, pentru ca ai fost in nenumarate randuri ranit… cu toate acestea, uita-te la tine, cat de frumos poti fi in haosul intern care te caracterizeaza. Arderea ta este rece, premeditata ; este bine concentrata in fiinta, ca si cum nu ar putea scapa niciodata de sub control. Esti periculos, sobolanule, poate mai periculos ca intotdeauna acum, cand ai capatat oarecare aderenta la materialitate. Poti umbla in doua lumi in modul cel mai natural posibil,  iar atributele tale te inalta intru totalitatea existentei  in mai mare masura decat sa te limiteze. Tu nu va trebui sa recurgi la trucuri pentru a trece dincolo, in clipa in care iti vei dori asta. Tocmai de aceasta esti atat de important acum, in plina dezintegrare a universului, si de tine depinde soarta unei lumi, in ciuda faptului ca nu esti in totalitate constient de potentele tale… »

        « Maestre Cranach, nu te supara, dar  nu reusesc sa pricep ce ai putea dori de la mine de te-ai simtit dator sa realizezi asemenea introducere. ”  

       Cranach se apropie de el, ii puse mana pe ambii umeri, intr-un gest prietenesc, iar mintile lor se intersectara ca doua picaturi de ploaie ratacite prin timp, deviind aleatoriu de la verticala gravitatiei intr-un contact apos si rece, si atat de plin de inteles.          

       «  Prietene, in tot acest timp ai stat langa mine, asculta-ma prin urmare cand iti zic ca suntem cu totii amenintati. Un mare rau vine din trecutul meu sa ne bantuie si sa ne anihileze pana in clipa cand demiurgii nu vor mai constitui realitati decat in amintirea oamenilor. Am nevoie de tine in aceasta misiune de salvare, si va trebui sa ma crezi ca numai in doi, alaturi de o alta persoana aleasa, vei putea sa duci la capat aceasta misiune pe care nu ai ales-o, dar la care te-ai inscris implicit in clipa in care ai dorit sa iesi din tine insuti, devenind cel ce esti. Pentru tot acest timp, m-am intrebat de ce universul te-a facut astfel, de ce te-a pedepsit pentru comportamentul tau, de ce eu, care am comis greseli mai mari decat ale tale, am ramas neatins de vreme si tirania materiei, si sunt in continuare precum am fost odata. Acum insa inteleg ca nimic nu a fost intamplator- eu am ramas in lume ca demiurg si maestru pentru ca lumea avea nevoie de mine sa o coordonez inspre redemptiune. Si tu te-ai transformat in sobolan pentru ca numai asa vei putea sa imi corectezi erorile pe care le-am facut in tinerete, dintr-o nevoie de absolut la fel de intensa precum a ta, desi oarecum de sens invers.  »

         « Nu inteleg. La ce erori te referi ? Si ce legatura are materialitatea-mi nou dobandita cu planurile tale de redemptiune ? Vorbesti o limba care imi este straina …»         

        «  Straina si totusi este limba cunoasterii pure, aceea care iti va oferi un punct de plecare in aceasta misiune, care trebuie dusa la capat cu cea mai mare viteza »

        «  Cu tot respectul, maestre Cranach » rase soriceste sobolanul, « dar inca nu am acceptat sa subscriu la nici unul dinte planurile tale, oricat de importante ar fi pentru univers si toate celelalte lucruri. Eu sunt extrem de multumit cu camera mea, este singurul spatiu de care am nevoie pentru supravietuire, iar de ceea ce se intampla in afara lui nu imi pasa. Poate sa arda intreaga lume si totusi, ca orice sobolan, as gasi undeva un loc de dimensiuni mici in care sa ma refugiez si pe care sa-l botez « acasa ». Urasc lumea asta, si lumea oamenilor, si in general toate lumile pe care le-am cunoscut si nu le-am cunoscut vreodata. Urasc fiintele straine, pana si prezenta ta aici si acum o suport numai pentru ca imi esti prieten si iti recunosc puterea. Dincolo de acest respect pe care sunt dator sa ti-l arat, nu ma vad insa nevoit sa ma grabesc in a accepta nimic din ceea ce imi propui. Sunt prototipul urii si al singuratatii, dupa cum tu insuti ai recunoscut. Nu voi putea cunoaste compasiunea, recunostinta sau mila niciodata, nici nu voi putea sa fiu fortat in a actiona ca si cum existenta mi-ar fi supusa unui asemenea sentiment. Prin urmare, haide sa ne referim la partea care ma intereseaza… cum ma vei rasplati pentru toata nebunia asta, dincolo de a imi invoca inca o data caracterul nobil al unor acte de care ma dezic din start si pe a caror amprenta scuip cu tot dispretul ? »

        Cand sobolanul termina de aruncat aceste idei intru lume, isi ridica privirea mentala inspre Cranach si il simti pierdut printre ganduri la care nu avea acces, in sensul in care batranul avea o putere monumentala de a se ascunde.         

        « Dragul meu sobolan, nu ma asteptam ca o fiinta ciudata precum tine sa ma ajute din devotament prietenesc, asa ca te voi intreba pe fata ceea ce imi ceri. Presupun ca, de vreme ce ai adus vorba despre o notiune atat de josnica precum « plata », te gandesti la un continut specific. Altfel nu facem decat sa ramanem pe teritoriul abstractului ».

        « Sunt un agent al razbunarii, dar exista o razbunare pe care nu o voi putea niciodata duce la capat, in sensul in care trecutul imi este prea strans legat de persoana in cauza pentru a ma putea desfasura mental impotriva ei. Este una dintre fiintele care m-a umilit si m-a facut sa imi doresc moartea, o entitate suficient de perfida si perversa incat mintea mea ii tipa inca numele in somn, iar ochii–mi insuficient formati ma dor cand isi imagineaza amprenta chipului care m-a amagit atat de josnic. In schimbul ajutorului meu, imi vei promite ca ii vei disocia mintea de amprenta corporala : pe prima dintre ele o vei inchide intr-o lume special confectionata, dominata de mizerie si nebunie, iar pe a doua mi-o vei oferi, ca un semn al apropierii noastre, pentru a o utiliza dupa cum cred de cuviinta. Esti de acord cu aceasta minima solicitare, prietene Cranach ? »         

        «  Perfect de acord, prietene, tot ce trebuie sa faci este sa imi juri fidelitate si in schimbul serviciilor tale vei avea ceea ce iti doresti. »         

       «  In locul tau as intreba cine este persoana in cauza… »          

       «  Unicul rol al unei intrebari este acela de a lamuri o situatie pentru care nu ai nici o explicatie sau pentru care intuitia se pronunta ca fiind insuficienta. Consider insa ca, in ciuda varstei mele inaintate, am ramas suficient de atent la micile detalii ale existentei pentru a citi ceea ce se ascunde in spatele lor. Exista, de altfel, un mare om numit Albert Einstein, care spunea : « Nu cred intr-un Dumnezeu care sa joace zaruri ». Nici eu nu cred in coincidente, prietene, prin urmare pot spune ca stiu prea bine cine este persoana pe care doresti sa o vezi chinuindu-se asa cum te-a facut la randul ei sa te chinuiesti. In ultima instanta, zicala « ochi pentru ochi » si principiul de reciprocitate implicat de aceasta nu imi sunt deloc antipatice, ba dimpotriva ».         

        «  Cum ai putea sa cunosti elemente care tin de viata mea privata? »        

       «  Sa zicem ca am intotdeauna o minte deschisa, pentru a nu intra in detalii care cu siguranta ne-ar plictisi pe amandoi.  Ceea ce iti garantez este ca te vei intalni cu persoana despre care vorbim extrem de curand, numai ca nu te pot lasa sa imi strici socotelile disociind-o aici si acum. Prin urmare va trebui sa colaborezi cu ea pentru o perioada, iar in cele din urma vei avea si ceea ce iti doresti, presupunand ca la finalul timpului petrecut impreuna vei mai dori o asemenea razbunare… »          

        Sobolanul se ridica de pe ideea de scaun, dadu inconjurul camerei in care se afla, in ultima instanta avu impulsul de a se intoarce in universul sau intunecat si a abandona pentru totdeauna nebunia care se deschidea in fata sa. Exista insa ceva mai adanc decat el insusi care stopa acest proces de renuntare la tot si determina nivelul sau de inversunare sa se ridice la cote impresionante. Nu intelegea ce facuse batranul nebun din fata sa, totul avea aspectul unui atac sarcastic al universului, cu toate acestea fiinta ii spunea ca acesta era momentul pe care il asteptase dintotdeauna, in care dorinta de a eradica entitatile care il facusera sa sufere avea sa ii fie satisfacuta printr-o doza cel putin eleganta de violenta…         

        « Nu ma face sa te urasc mai mult decat o fac deja, Jupiter Cranach… »            

        « Bineinteles ca nu, prietene. Credeam ca aceasta mica surpriza pe care ti-am pregatit-o iti va face placere. In cele din urma, vei vedea ca, in locul unde va trimit, realitatea se desfasoara altfel decat aici, este mult mai… maleabila. Prin urmare, o vei putea ucide cu mana ta. Iti dai seama placerea de a ii viola trupul mic de fecioara, de a o distruge sub masculinitatea-ti organica, de a o face sa regrete faptul ca te-a umilit in timp ce te afli cu mainile in jurul gatului ei, apasand din ce in ce mai tare, simtind viata scurgandu-i-se prin maruntaie ca dintr-un rezervor gaurit de motorina. Iti pot oferi toate acestea, prietene… placerea, excitatia, durerea ei materiala, pentru ca nu va voi trimite altundeva decat in lumea oamenilor. Acolo nu exista reguli, in afara celor pe care o sa le stabilesc eu. Dupa ce iti vei duce la indeplinire planul, te vei putea intoarce in lumea ideilor fie alaturi de ea, pentru a o supune disocierii, fie de unul singur si cu un cadavru suav si insangerat pe constiinta… Ar putea exista o rasplata mai inalta decat aceasta pentru bunul meu colaborator ? Trebuie sa recunosti ca sunt destul de generos… »          

        Sobolanul realiza atunci ca Jupiter Cranach ii cunoscuse de la inceput slabiciunile si ca asteptase momentul optim pentru a intoarce aceste slabiciuni impotriva sa, asa cum un atribut s-ar intoarce impotriva substantei care ii face posibila existenta. Se intreba atunci cu privire la gradul de naivitate implicat de actul de a avea incredere in bunele intentii  ale unei fiinte care ii gandea pe ceilalti ca pe o suma de pioni deplasandu-se prin participare externa pe tabla de sah a zeilor . Il privi mental pe Cranach, cu amprenta sa corporala impeturbabila, si incerca inca o data a depista emotiile care il caracterizau pe acest supraom atat de sigur de jocul sau incat nimic nu ar fi contat in afara victoriei. Nu trebuia sa se gandeasca prea mult la unicitatea ofertei pe care o primise, si cu toate acestea ideea de a isi vinde sufletul unui profitor lipsit de rusine, pozand inutil intr-un salvator al umanitatii, ii producea senzatii binecunoscute de inferioritate. Existase o perioada cand acceptase sa fie dominat de M., iar aceasta ii adusese numai mizerie si disperare ; acceptand aceasta noua dominatie, fara a intelege dimensiunile la care avea sa se extinda rolul sau de unealta, nu avea decat sa cada in mai rau, ca o pasare cu greutati legate de aripi, care nu si-ar fi putut actualiza niciodata darul zborului din cauza ca uitase ce inseamna libertatea cerurilor.

         « Spune-mi, prietene, cum ai convins-o pe M. sa participe la ceea ce planuiesti ? Cu siguranta ca i-ai impartasit faptul ca va avea un partener cam nesuferit, altfel nu va aprecia momentul cand imi va vedea fata de sobolan adulmecandu-i mirosul unic de sirena capricioasa. M. este o fiinta desfranata si patimasa, nu vad cum un batran ca tine a putut sa o determine sa intre intr-un joc care este atat neplacut, cat si lipsit de o finalitate previzibila. Intuiesc ca i-ai promis aceleasi lucruri, disocierea fiintei mele sau posibilitatea de a ma ucide la nivelul lumii empirice. Numai asa, fiind dominata de aceleasi slabiciuni ca mine, ar fi putut ceda insistentelor tale… »          

        «  Te inseli » exclama calm Cranach, « domnisoara M. este interesata de soarta lumii acesteia, prin urmare nu a trebuit sa recurg la promisiuni intunecate si santaje pentru a o convinge sa ni se alature. Situatia este sumbra, iar o persoana cu oarecare interogativitate ar da orice pentru a ajunge in substraturile universale. Tu, dimpotriva, esti neinteresat si cinic, si nu te pot scoate din cusca pe care o porti cu tine pretutindeni decat activandu-ti instinctele de pradator cu ajutorul unei bucati suculente de carne. Cate o oferta pentru fiecare tip de personalitate, iar ofertantul va putea sa doarma la noapte satisfacut… »         

        «  Cu toate astea, cred ca nu strica cu nimic daruiesti o pasare de prada pe care o ai la dispozitie unei persoane interesate, indiferent de gradul ei de moralitate, pentru a o atrage de partea ta. Asta chiar presupunand ca o asemenea persoana ar fi totodata interesata de actul salvarii lumii si toate celelalte aberatii pe care le-ai insirat aici… »          

        «  Chiar daca lucrurile ar sta precum zici, nici una dintre datele esentiale ale problemei in cauza nu ar suferi modificari majore. Ma indoiesc ca ai dori o victorie usoara impotriva lui M., caci un asemenea lucru ar arunca intreg actul razbunarii in redundanta. Daca amandoi aveti insa intentia de a il ucide pe celalalt, atunci cu siguranta ca razboiul care va avea loc intre voi dupa ce imi veti satisface vointa va fi unul intens si pasional, precum un pahar de vin aruncat la hotarele destinului . Veti avea parte de un duel al vietii si mortii in care nu poate exista decat un singur invingator. Bineinteles, poti pierde totul intr-o asemenea batalie, dar ceea ce ai avea de castigat… gandeste-te, dragul meu prieten, o asemenea excitatie a crimei nu se compara cu nimic din ceea ce ai fi putut experimenta vreodata in aceasta lume blestemata a nemuririi. »

         Sobolanul nu raspunse nici de aceasta data imediat, ci ramase suspendat in propriile ganduri, din ce in ce mai indepartat de comunicarea sa mentala cu Cranach, si picaturile de ploaie care se prelingeau in continuare pe geamul fiintei sale, sau norii care treceau vesnic inspre asfintit si cu toate acestea nu doreau sa il paraseasca niciodata. Era frumoasa lumea acestui individ, o lume de maestru si in acelasi timp una de sarlatan, care se imbratisau reciproc intr-o structura unica, oferind imaginilor produse de mintea acestei entitati o textura naturala si un sens estetic transcendental. Intr-o asemenea lume ar fi dorit, pe vremuri, sa se plimbe prin ploaie alaturi de M., imaginandu-si amandoi impactul fiecarei picaturi pe chipurile lor inaltate in dragoste, si gurile lor carnoase si roze, si urechile lor incalzite de sarutul imaginal al celuilalt. Toata aceasta citadela empatica se prabusise undeva, in neantul fiintei, si singurele sale reminiscente erau trecute prin focul frustrarii si a dorintei imposibile de a reveni la o realitate care se pierduse.

        « Putem fi orice dorim » cugeta Sobolanul in tacere, « si cu toate acestea nimic nu ne aduce inapoi momentele de contact in care ne-am regasit odata. Poate ca, luati in sine, niciunul dintre noi nu cunoaste vietuirea in timp, cu toate acestea timpul trece peste orice proiect comun si orice alaturare,  iar orice compus, indiferent de lumea in care se desfasoara, nu este decat victima propriului statut perisabil». Realiza acum, dincolo de orice dubiu, ca odata cu materializarea-i iminenta, devenise prea uman pentru a putea aduce in fata ochilor sai idei regasibile sub cele mai diverse aspecte ; singurul lucru pe care il poseda in continuare era memoria, iar aceasta era suficient de innegurata incat sa desprinda amintirile de contextul lor caracteristic, aruncandu-le in vantul mintii ca semintele necoapte, din care nu avea sa apara nimic in afara de constientizarea neajunsurilor fiintei. Era slab si gol, si patetic, lipsit de sens, fara potenta de a reveni la cel ce fusese odata sau de a inainta pe drumul umanitatii pana la capat. Si pe undeva, realiza ca iubea in continuare acea fiinta ingusta alaturi de care se plimbase prin ploaie si al carui parfum ii invada inca narile. Daca ar fi avut-o inca o data in fata sa, singuri sub spectrul timpului, poate ca ar fi avut sansa de a isi rascumpara greselile si a continua nebunia frumoasa pe care o pierdusera prea devreme, ca pe un graunte singuratic, incarcat din punct de vedere magic si inzestrat cu constiinta. Stia, pe de cealalta parte, ca se amageste de unul singur, si  ca singura solutie de a incheia ceea ce incepuse era aceea de a o ucide, cu ghearele sale de sobolan pizmas sau cu coltii innegriti in sange. « Este oricum prea tarziu pentru fiecare din noi, draga mea. Din dragostea noastra nu a mai ramas decat un maldar de lacrimi uscate demult pe banca prea inalta a vietii, spre care mai privim uneori, cu uimire si speranta ».

         Cranach se asezase inapoi la geam, cu un instrument ciudat in bratele-i imaginare, pe care il ciupea uneori in sila ca si cum ar fi avut degete. Aceasta bestie demiurgica, gandi Sobolanul, era la randul sau vinovata pentru tot : pentru ca ii readusese impreuna, in primul rand,  pentru ca intentionase a folosi conflictul lor, a carui natura sacra nu o intelegea nici pe jumatate, ca mijloc inspre satisfacerea propriilor interese, ca aceasta fiinta frumoasa numita M. avea sa moara in cel mai injositor chip, iar daca el, ca inamic etern al acesteia, avea tot dreptul si legitimitatea in a-i lua viata, Cranach, un strain prin raportare la disputa lor ontologica, era nedemn de a actiona inspre a facilita disparitia vreunuia dintre ei. « Vei vedea cum se rasplatesc tradatorii », gandi asadar Sobolanul, iar chitaitul sau nevrotic ii rasuna prin minte ca un adevarat strigat de lupta. Il privi pe celalalt pentru o ultima oara, cu nelimitata scarba, apoi iesi din camera, aruncand sclavului care ii tulburase visarea priviri ucigase.          

         « Care iti este decizia, prietene ? » se repezi Cranach in urma sa, iar pentru prima oara sobolanul sesiza un sentiment de neliniste la nivelul celuilalt care ii potenta increderea in sine si il asigura ca avea lucrurile sub control.          

         «  Nu stiu ce sa zic, maestre. Nu prea ma satisfac termenii tai, dar in lipsa a ceva mai bun… cred ca o sa accept sa joc rolul de papusa asasina pentru o vreme, cu conditia ca, pe langa M., sa mi-l oferi pe acest sclav, care s-a comportat cu mine ca si cum as fi fost o sub-fiinta. Doresc disocierea sa, acum, altfel intelegerea noastra cade… »          

         Constient de semnificatia disocierii, sclavul se arunca in fata amprentei corporale a stapanului sau, cersind indurare ca un obsedat al conservarii sau o fata plapanda amenintata de vant : «  Maestre, ti-am fost credincios intreaga viata… »         

         « In picioare, rahat demiurgic » spuse Sobolanul,  « daca tot iti este scris sa dispari din aceasta lume, se cuvine sa o faci macar cu oarecare demnitate. Sper ca nu vezi vreo problema in cerinta mea, maestre, nu pari extrem de multumit de acesti noi termeni. Dupa cum am mentionat mai devreme insa, este pacat sa nu oferi celuilalt o pasare de prada pe care o ai la dispozitie daca acea pasare de prada ar putea face diferenta dintre refuz si acceptare sau dintre absolut si nimicnicie… ».          

        « Sunt sigur ca pot aranja ceva, prietene » se auzi, oarecum palida, amprenta mentala a lui Cranach, in timp ce lumea de afara capata noi culori, iar furtuna batea in geam ca si cum ideea mediului protector in care se aflau ar fi fost la randul ei amenintata. Disocierea celuilalt se petrecu aproape instantaneu, in asa fel incat Sobolanul se delecta cu tipetele sale in momentul in care lumea minimala a ororilor concepute de Cranach se deschise in fata acestuia pentru a il cuprinde in propriile structuri, anulandu-l ca entitate a perceptiei comune si pastrand din el o umbra mobila, speriata de timp si statutul nesigur al lumii… Odata procesul incheiat, maestrul se uita inspre Sobolan si nu putu sa nu se lase inundat de dispret in fata ranjetului sau victorios care ii trada gandurile pizmase, incarcate de sentimentul carnos al idealismului disipat si al cuprinderii purtate de materie asupra unui trecut pe care norii de furtuna ai istoriei il acoperisera intrutotul, plutind in continuare peste un pamant golas conceput in nelinistea fiintei… 

Cap.3- Furtuna sau Prima Revenire La Idei…

          “Deci… cum stau lucrurile? Ai reusit sa fii discret si convingator in acelasi timp?”

          C.R. privi inspre sine inainte sa raspunda la intrebare. Se imagina pentru moment avand sase degete, iar noua sa forma il amuza si il facu sa cada in abisul gandurilor. Fusese convingator, realiza asta privind in urma, spre camera de spital goala, mirosind a amintiri placute si praf. Din prima clipa in care o lasase sa ii scape, stiuse ceea ce va urma, cu toate acestea lucrurile stateau acum sub semnul imprevizibilului, ceea ce presupunea un mod de actiune prudent si calculat in vederea conservarii aparentelor.

        “Am reusit sa o scot din somnul dogmatic, daca asta ma intrebati. Cu toate acestea, luciditatea nou dobandita, combinata cu modul ei precar de fiintare, s-ar putea sa o intoarca in cele din urma impotriva noastra. Chiar daca Cranach o va educa in mod corespunzator, fapt care trebuie privit totodata cu un anumit grad de scepticism, ramane problema nivelului la care noile cunostinte se vor plia deasupra structurii sale…”

        “ Cu totii stim cine este Cranach” spuse directorul. “Nu avem dubii in privinta sa, isi va pastra rolul de maestru cat timp consecintele oricarei rebeliuni ar determina alungarea sa definitiva din lume. Putem sa presupunem ca…”

         “… Nu uitati ca este singurul dintre noi care a cunoscut dimensiunile celelalte ale realului si ca a avut o eternitate la dispozitie sa isi conceapa propriile-i planuri existentiale. Trebuie asadar sa presupunem ca singurul motiv suficient de puternic incat sa il determine sa ramana in lumea noastra a fost fata. Ce credeti ca se va intampla in clipa in care capacitatile creative ale celor doi vor fi puse impreuna? Am putea avea o noua era, de acord, insa in aceeasi masura am putea sa ramanem captivi pentru totdeauna in structurile contingente ale mintii noastre. Creand un Dumnezeu dintr-o masa de huma, ne incredintam cu totii viitorul unor himere…”

        “ Nu avem de ales, C.R. Trebuie sa imbratisam schimbarea sau sa murim…”

        “ Schimbarea? A discuta despre schimbare este ca si cum am avea un peste discutand despre ideea zborului. Nu stim nimic de schimbare, schimbarea este doar o abstractie pe care o gandim pentru a ne defini prin opozitie cu ea. Suntem condamnati sa ramanem inchisi pentru totdeauna in sferele maxime de expansiune ale fiintei noastre. Nu poate exista schimbare intr-o lume a nemuririi…”

         “ Si totusi… exista schimbare. Aceea a unui principiu cu celalalt. Unul nu mai este suficient pentru a explica realitatile lumii acesteia, de aceea a disparut. Nu mai credem intr-o unitate care sa explice tot ceea ce facem, nu mai putem reduce totul la ceea ce ne tine laolalta. Pentru toata eternitatea, am considerat ca ceea ce este pe lume poate fi integrat in parametrii ficsi de intepretare. Ne-am creat propria religie, amagindu-ne cu siguranta mintii noastre, insa aceasta nu mai este suficienta. Nu mai gandim Unul ca ceva definitoriu pentru noi insine, de aceea operatorii vor sa se separe de lumea generala. Fiecare vrea sa isi creeze propriul univers, iar cauza acestui proces este faptul ca mintea noastra a pierdut acea multumire cu propria conditie… Ceea ce avem acum in fata, draga prietene, nu este altceva decat distrugerea propriilor sisteme de referinta. Ne indoim, prin urmare nu mai consideram lumea ca dat. Nu mai consideram lumea ca dat, deci lasam incertitudinea sa se strecoare la nivelul acesteia. Ne distrugem pentru ca nu mai credem, iar fara credinta nu exista predictibilitate. Fara predictibilitate absoluta, mintea poate sa o ia razna, creatiile noastre la fel, ne putem rataci printre propriile noastre produse ca o balena tanara printr-un ocean fara apa…”

        “Si care este cauza acestei necredinte, prietene?”

        “Nu pot sa iti spun un asemenea lucru. Exista bineinteles numeroase variante de raspuns, pe care le cunosti la fel de bine ca mine, dar niciuna dintre ele nu este suficient de satisfacatoare incat sa fie luata in considerare sub forma de certitudine…”

        “Esti sigur de una ca asta, prietene?”

         Directorul il simti pe C.R. in mintea sa, producandu-i sentimente ciudate, ca si cum ar fi cunoscut tot ceea ce avea sa spuna. Asemenea unui tigru alergand pe malurile Serengetiul, miscarile sale mentale erau gratioase si subtile, insa ascundeau in ele suficienta forta incat orice nivel de rezistenta sa isi pronunte gradul ridicat de insuficienta. Directorul vazu in fata sa o campie intinsa, cu plante ridicandu-se ca dintr-un gol al existentei si nori ca bucati de sticla pictata revarsandu-se spre asfintit, trecand deasupra pamantului rarefiat ca un lac de suspine laminate. “Stiti unde ne aflam?” auzi soapta lui C.R. aproape de timpanul sau, iar claritatea acestor cuvinte il determinara sa tremure de emotie, ca si cum locul acesta, creat din imaginatia comuna a eternului, ar fi fost conectat direct la fiinta sa, si care totusi ii scapa privirii ca o raza ludica de lumina reflectata in apa in momentul eclipsei.

         “ Suntem in visele mele lucide” continua C.R., iar directorul simti cum cadrul se modifica: oamenii aparura la orizont, cautand ceva nedeslusit si comunicand intr-o limba vulgara, scuipand pe jos si combinand termenii in asa fel incat sa produca injuraturi ciudate, ale caror semnificatii se pronuntau aproape intotdeauna ca mistere. De aceasta data, erau trei la numar, cu constructii corporale distincte, in rest asemanatori ca manifestari pana la nivelul in care ai fi putut suspecta o detriplare. Se asezara pe pamant, in fata directorului si a lui C.R., privind prin ei si gesticuland suparat in directia apusului.

        “Ce spun?” intreba directorul mental, neindraznind sa priveasca inspre C.R., care parea sa se identifice cu intreg mediul pe care il crease si infinit mai mult de atat.

         “ Imi pare rau, probabil ca am uitat sa dau sonorul mai tare…” il auzi adoptand o voce aproape pamanteana, apoi intreaga discutie din fata sa capata semnificatie, replicile cazura una dupa alta asupra organelor sale auditive, pe care uitase de mult daca le poseda sau nu, iar lumea creata de ele parea sa fie inepuizabila, in sensul in care fiecare imagine se lega de opusul ei si de elementele cele mai apropiate, iar cumulul lor descria o realitate din ce in ce mai cuprinzatoare, si care ii producea suferinta mentala prin influxul continuu de informatii materiale noi, care il redescriau si il recompuneau ca si cum ar fi fost la randul sau o fiinta umana cazuta in dizgratia universului.

         “ Te vei obisnui cu modul lor de a conversa” spuse C.R. incurajator, iar de la un anumit moment ritmul discutiei celor din fata paru a incetini considerabil, ceea ce il determina pe director sa memoreze intregi sectiuni care ii pareau a avea oarecare relevanta. Desi C.R. il asigurase ca totul era un vis, cuvantul “lucid”, pe care il atasase unei pozitii privilegiate in modul sau de a concepe realitatea, il facea sa constientizeze ca scena la care asistau avea loc direct in lumea materiei, si ca C.R. ii transportase, pe calea gandului, intr-unul dintre acele cadre de cuprindere la care fiintelor demiurgice le era interzis accesul, alaturi de orice forma de relationare.

          “ Viata asta mizerabila ma omoara.” grai la un moment dat unul dintre cei trei oameni. “Spuneti voi, fratilor, cine naiba sunt zeii astia care ne conduc? Numai aseara mi-au murit trei vaci, pe care platisem jumatate din averea acumulata intr-un an de zile. Au venit apoi jegurile alea de mascati si mi-au verificat intreaga gospodarie, de parca nu eu as fi fost cel pagubit. Si, de parca nu ar fi fost viata suficient de placuta si fara ei, au cerut plata pentru “servicii”, amenintandu-ma altfel cu politia. Si toate astea pentru ca vreun nenorocit de zeu sa stea ca in fata unei piese de teatru si sa se amuze de modul in care ne dam unul altuia suturi in fund, cu inocenta si prostul gust care ne-au fost intotdeauna caracteristice…”

        “ Cine are nevoie de zei, in cele din urma? Cand a murit Lyde a mea acum doi ani,  m-am rugat la toti zeii existenti in lume, crestini si pagani, sa o salveze. Cunosteam, bineinteles, ca boala sa este mortala, dar ce este moartea prin comparatie cu vointa unei divinitati ? Ce este viata prin comparatia cu vointa unuia sau a altuia de a iti produce suferinta? Din clipa aceea, am renuntat la actul adoratiei. Decat sa sacrific iepurii mei zeilor, mai degraba ii sacrific in numele prieteniei cu voi si pot spera totodata ca mi se va sacrifica si mie o sticla de vin sau ceva, care imi va umple debaraua cu fericire la iarna..”

         Urma un ras prelung din partea celor trei, combinat cu o liniste a frustrarii care il determina pe director sa ii priveasca cu o oarecare admiratie, recunoscand o oarecare infratire ciudata cu aceste fiinte decadente pe care C.R. parea a le cunoaste indeaproape, stand acum alaturi de ele si infruptandu-se din bucatele lor, recompunandu-le ulterior  pentru a nu da nimanui impresia vreunei interventii supranaturale.

        “ Eu unul nu cred in zei” spuse al treilea om. “Alte planuri ale realitatii, alte sfere lumesti in care lucrurile se fac si se desfac conform unor principii de neinteles care se dueleaza intre ele…toate nu sunt decat produsele mintii noastre. Exista tot felul de intrebari ciudate cu privire la lumea care se creaza prin noi sau statutul nostru de fiinte create, dar daca vezi dincolo de asemenea problematici, daca iti permiti chiar si pentru un moment sa uiti de ceea ce spune unul sau celalalt si sa gandesti cu propria minte, atunci raspunsul va veni cu siguranta inspre tine, iar acel raspuns va fi singurul posibil: nu exista zeitati. Eu unul nu fac nici o diferenta esentiala intre Dumnezeu, Visnu si Peter Pan…”

         “ Probabil ca ai dreptate, tu ai fost intotdeauna cel mai inteligent dintre noi. Daca ar exista zei, iar atributul oricarui zeu este atotcunoasterea, atunci cu siguranta ca pana acum am fi zacut morti de ciuma pe campul asta. Sau loviti de traznet, din cate stiu… zeii au fost intotdeauna asociati cu cerurile. Cu toate acestea,  o sa ramanem aici, in viata noastra mizerabila, ca o serie de copii ratati care nu au reusit decat prea tarziu sa profite de propria lor tinerete…Haideti sa ne intrecem inspre capatul campului, intotdeauna apusul este cel mai frumos de privit dintr-acolo…”

         Directorul se uita inspre C.R., care ramanea impasibil deasupra sa, ca si cum l-ar fi facut martor la secretul nemuririi. Il vazu apoi deplasandu-se prin peisajul inghetat in asteptare, plasandu-si ambele maini pe umerii sai, ca si cum lumea materiala i-ar fi adus corporalitatea la un nou nivel al realului, si soptind in maniera-i caracteristica: “Acum stii care este cauza acestei necredinte, prietene?” . In urmatorul moment, mediul uman la a carui geneza asistasera incepu sa se descompuna, sectiuni intregi din el plutira in imponderabilitate prin structura sufletului lor ca niste bucati de pagina rupte in interactiunea cu timpul si care nu aveau sa reapara niciodata la realitate sub aceeasi forma. C.R. exclama: “Se pare ca ne trezim”, apoi se desprinse mental de director, care fu cuprins de neantul viselor sale, intr-o incapacitate de a se gandi pe sine drept ceea ce ar fi fost de fapt, ramanand undeva intre lumi, ca ultima pagina a unei lucrari aruncata in foc un moment prea devreme pentru ca ideile dintru sine sa prinda consistenta.

        “ Ne-am intors. Nu-i asa ca a fost o calatorie plina de peripetii? Si iata, prietene, conform bunei traditii a nemuririi, am reusit sa iti aduc inapoi amprenta corporala…”

        Celalalt atarna imobil de spatarul ideii de scaun din anticamera spitalului,  lipsit de orice potenta de a se gandi pe sine, redus la o simpla structura depinzand de cadrele gandirii lui C.R. “Nu mai fi atat de trist, altfel o sa ne apuce pe toti diareea” rase acesta, iar amprenta corporala a directorului capata o dispozitie joviala, topaind prin camerele mintii lui C.R. ca un perpetuum mobile suficient de vechi incat sa uite de sine. “In mod evident, draga prietene captiv in jegul ala de realitate semi-materiala, problema noastra sunt oamenii. Ca si creatori. proiectam ideile noastre in lumea materiei si ele capata contururi determinabile, iar oamenii se identifica cu ele si le folosesc ca pe obiecte pentru a-si asigura existenta. Ceea ce a scapat insa fortei tale de cuprindere este faptul ca oamenii beneficiaza de un grad de libertate pe atat de redus in sine, pe atat de ingrijorator daca il comparam cu cel apartinand altor fapturi ale universului. Pierduti in lumea pe care o numesc “a lor”, si care nu este nimic altceva decat sinteza ideatica a lumilor noastre la care se adauga un strop de materie, ei pastreaza capacitatea de a alege in interiorul categoriilor determinate de acte.”

         C.R. si-l imagina pe director in fata sa, iar amprenta sa corporala ii urmari cu docilitate indicatiile, bataindu-si ideea de cap de la stanga la dreapta si rostind eternurile “da-da”-uri pe care, cu ceva timp inainte, M. le recunoscuse totodata la nivelul amprentei corporale a lui G.H.

        “Stiu ca, daca te-ai afla aici, ca fiinta ganditoare mai degraba decat ca maimutoi ideatic, m-ai intreba cum este posibil ceea ce am afirmat pana acum, asa ca o sa incerc sa iti raspund: masinariile tale de aruncat in lume nu curata sufletele de intreg continutul lor. Cu siguranta, amintirile sunt periculoase, deci le indepartam, numai ca un suflet nu este doar un bagaj de amintiri, oricat de minimalisti am incerca sa fim in procesul nostru de explorare mentala a adevarului. Uita-te in lume, prietene, cum sufletele se folosesc asemenea banilor, cum poti sa iti cumperi mental pana si ideea ca ai fost futut daca ai suficiente suflete la dispozitie si esti suficient de lipsit de imaginatie incat sa depinzi de produsele mentale ale celorlalti, ca orice sub-fiinta a universului. Eu tocmai adineauri m-am imaginat a fi in cel mai frumos bordel din Abisinia, si trebuie sa recunosc ca am avut o serie de senzatii tari acolo…”

         C.R. se imagina lingandu-se pe buze, apoi continua pe acelasi ton:        

         “ Nu poti sa anulezi trecutul unui suflet. Poti doar sa determini neconstientizarea acestui trecut, dar el ramane acolo, ca o identitate personala a sufletului. Si cum vrei sa ne fie aceste suflete aruncate in lume? Recunoscatoare? Pentru ce? Daca noi le dispretuim intr-atata, incat sa nu vedem in ele decat niste foi albe de hartie pe care scriem orice ne doreste imaginatia, de ce ne-ar trata ele altfel? Suntem anulati din lume nu doar de catre propria incapacitate de a gandi corespunzator, suntem totodata anulati din lume de catre ei. Le-ai auzit glasul, mai puternic si mai pur decat orice proces de inscriptie si transcriptie ar executa masinile din uzina aia blestemata. Nu mai au incredere in noi. In realitate, ne urasc, iar aceasta ura se traduce prin refuzul spontan de a recunoaste necesitatea noastra in lume. Cum iti explici asemenea reactii, asemenea violari flagrante a ceea ce punem noi in oameni, asemenea abateri de la ceea ce ar fi considerat prototipul uman si de la ceea ce garanteaza succesul oricarui proces de operare?…”

        Se opri pentru moment din gandire, apoi isi imagina amprenta corporala a directorului parasind cadrul mental actual si ramanand adapostita intr-una din structurile subconstiente ale fiintei, in stare pur potentiala.

         “Doresti sa afli care este marele secret pe care Platon l-a descoperit in lume? Acesta este lipsa de Dumnezeu a universului, si ca urmare a acestui secret el a ajuns maestru, iar voi ati ramas o serie de insecte nevolnice care nu pot privi dincolo de aici si acum. Nici unul dintre voi, cu exceptia lui Platon si a mea, nu ati avut curiozitatea de a va orienta privirea catre oameni, sau luciditatea de a conecta disparitia din lume a Unului cu ceea ce se intampla acolo jos, printre materie si alte rahaturi produse. Orice fiinta independenta, draga prietene, are capacitatea de a influenta mersul general al universului, asa cum fiecare element al unui sistem are capacitatea de a influenta mecanismul care il cuprinde. Iar oamenii, aceste fiinte mici si simpatice, sau mai bine zis sufletele lor, au capacitatea de a trece peste programele tale de determinare comportamentala. Ce se va intampla, prin urmare, daca intreaga lume a sufletelor ne contesta utilitatea? Aceasta contestatie ne va anula rolul in structura universala, vom cadea in redundanta si, ca orice element lipsit de utilitate, vom disparea. Nu esti de acord cu mine? Atunci sa te ia dracu, alaturi de toata echipa ta de masinisti dementi…”

        Se concentra pentru un moment asupra chipului lui M., asa cum ii aparuse prima oara la spital, si se intreba cu privire la scopul sau in tot acest cumul de erori universale si demersuri controlate. Si-o imagina alaturi de sine, cu suficienta teama incat sa nu stabileasca un contact mental care i-ar fi putut fi fatal. In locul lui M., ii aparu in fata ochilor o scena mitica, cu nimfe jucandu-se in jurul focului si pregatindu-se a face sacrificii zeului-padure care le ocrotise dintotdeauna.

        “ Hei, dragelor, usurel… nu se cuvine a lasa cenusa pe podeaua spitalului.”

        O data focul stins, nimfele se apucara a se duela intre ele, in numele noului lor zeu, utilizand rezerva ideatica de scuturi si sabii a lui C.R., care se amuza de spectacolul oferit, tulburand linistea salii prin zgomote admirative asemanatoare aplauzelor. Primele trei runde se terminara la egalitate, dovedind o participare echitabila a zeului C.R. la eforturile de victorie ale combatantelor. In ultima instanta, zeul considera ca lupta devine monotona si permise unuia dintre produsele sale feminine a spinteca amprenta corporala a celuilalt, intr-un delir bahic al sangelui imaginar si al mortii imposibile.

        “ Vezi, prietene” se adresa C.R. imaginatiei sale, ca si cum ar fi continuat discutia anterioara cu directorul, “cate minuni se pot aduce la lumina realitatii daca ai suficienta imaginatie. O hora a ielelor, numai pentru mine, perfect cuprinsa intru sine si totusi surprinzatoare si imprevizibila ca asfintitul… aceasta este lumea mea, in care lucrurile devin mai mult decat ceea ce au fost, in care un suflet nu va fi niciodata confundat cu altul din ignoranta. Ne resimtim inutilitatea interna, dragul meu prieten, pentru ca pana acum ne-am comportat precum niste fiinte inutile… si punem totul pe seama disparitiei Unului din lume, ca si cum acest Unul ar fi un element care sa poata fi sters cu un burete metafizic de pe tabla prea intinsa a cosmosului. Numai ca realitatea obiectiva a Unului nu conteaza aici, prietene, ci modul in care acesta ne scapa numai pentru ca nu stim cu ce sa asociem freamatul intern pe care il resimtim in lume. Nu stim ce se intampla cu noi, prin urmare trebuie sa consideram ca problema este la un nivel superior de realitate, ca exista undeva o contaminare esentiala a universului, ca undeva s-a strecurat contingenta si neantul in structurile lumii noastre. In realitate, cu totii suntem fiinte putrede si goale pe interior si oarbe ca o cartita materiala…”

         C.R. facu o noua pauza, ca si cum ar fi asteptat raspunsul directorului, in cele din urma isi aminti ca acesta absenteaza si prelua inca o data initiativa:

         “Nu prea esti vorbaret in dimineata asta, prietene… imi pare rau, mi-ar fi placut sa admiram putin mersul lucrurilor impreuna, sa stam a analiza in continuare diferenta dintre suflete si tot. Probabil ca ma consideri o adevarata canalie la momentul de fata, insa as putea zice ca sunt mai degraba… ceea ce s-ar numi un “patriot”. Prin urmare, dragul meu prieten, voi asigura stabilitate procesului de participare si voi prelua, in absenta ta, sarcina de a conduce iubitul tau mecanism reciclator… prin tine.”

        “ Domnule C.R.” se vazu tulburat de una dintre subordonatele sale, care patrunsese in cadrul sau mental fara a-si anunta inainte prezenta “sunteti cautat de un anumit Jupiter Cranach,  am fost informata ca doreste a stabili un contact cu dumneavoastra prin intermediul ideii de telefon. Sa va fac legatura sau mai degraba sa ii spun sa astepte pana o sa fiti dispus sa il primiti?”

        “ Fata cretina, Jupiter Cranach nu este genul de persoana care sa fie lasat sa astepte. Comite o asemenea imprudenta si existenta ta se va transforma intr-un cosmar… si nu uita ca operatorii au viata nespus de lunga, daca nu infinita…”

         “ Cu siguranta, domnule C.R. O sa ii transmit ca…”

         “ …Transmite-i ca sunt obosit, dar ca voi avea intotdeauna mintea deschisa pentru un vechi prieten ca el. Va intelege oricum doar ceea ce va dori sa inteleaga.”

        “ Inca un lucru, domnule. Pot spera ca mai tarziu veti dori a ne pune in comun imaginatia pentru a ne… cauza placere reciproca ?”

        “ Poti foarte bine sa speri una ca asta…daca se va intampla sau nu, depinde in mare masura de modul in care vor merge negocierile cu Cranach. Spune-mi, draga, cat de innegurata ii era mintea? Ai avut o senzatie luminoasa la contactul cu ea?”

         “ Nu, domnule, era intunecata si rece… si inaccesibila, daca pot spune asa”.

         “ Morocanos intotdeauna, batranul imbecil. Va trebui sa ii impartasesc vechiul banc legat de Phaidon, mereu il binedispun prostiutele oamenilor… Cat despre tine, esti libera sa ne pui cadrele mentale impreuna, draga mea…”

         C.R. construi spontan ideea de pat, apoi se intinse in ea si privi in sus. Depista o panza de paianjen intr-unul din colturile camerei, si se intreba sarcastic: “  Chiar atat de murdara mi-a devenit mintea in ultimul timp?”. Undeva, in apropierea camerelor sale cerebrale, furtuna se desfasura asupra realului, cuprinzand totul sub nori de matase neagra, ca un doliu ceresc care se indrepta cu repeziciune impotriva vantului, mistuind totul in cale…