Inmormantarea…

     Era ora 7 fix cand parintele a intrat in capela. A salutat politicos, apoi s-a indreptat spre cel mort si a rostit intr-un cantec posac “Dumnezeu sa-l ierte”. Eu stateam in banca din spate, ca intotdeauna cand cineva murea, si nu-mi puteam dezlipi privirea de la ceasul de mana care ticaia usor cadenta unui vis scos din contextul somnului. De data aceasta, ma simteam norocos- nu era decat bunica in acel sicriu, inconjurat de flori al caror nume nu mi-l puteam aminti si care miroseau bolnavicios, alaturi de mortul care dadea impresia ca ar fi putut incepe in oricare moment sa puta a carne stricata.

          Desi prezenta imi fusese confirmata empiric, in realitate oricine ar fi trecut dincolo de privirea mea aprinsa ar fi putut realiza absenta oricarei forme de viata in aceasta carcasa care statea cu lumanarea in mana si cu ceara curgandu-i in valuri pe pantaloni, fara a se deplasa din locul in care fusese lasata de cei uitati printre vii si care manifestau toate semnele slabiciunilor umane. Dincolo de a ma imagina in acel sicriu, asa cum o facusem de nenumarate ori de la inmormantarea Ei,  imi ocupam timpul filosofand in gand cu privire la statutul acestei materii scarboase, care se imbiba acum de lacrimile celor vii si care, indiferent de suferinta pe care ar fi resimtit-o in spectrele celorlalti, ar fi ramas la fel de tacuta, caci tacerea este masura cuvintelor la trecerea in nefiinta. Intrebasem pe cineva odata de unde izvoraste scarba umana pentru deseuri, sustinandu-mi cauza pe baza principiului identitatii intre un pahar de iaurt gol si acelasi pahar umplut cu iaurt. Privind acum persoana din sicriu cu o insistenta cel putin patologica, ma intrebam daca nu se aseamana la randul ei cu un pahar de iaurt gol, al carui continut a fost inghitit de un peste zburator in dimineata in care i s-a oprit inima. Metafora aceasta imi trezea o deosebita placere, vecina cu voluptatea, si imi inchipuiam acum continutul acestui trup traind undeva, ca Iona in burta balenei, explorand camerele intunecate ale corpusului care ii servea drept lume.           

          Imi urmaream parintii cu coada ochiului, cautand in ei reziduri de demnitate, neprimind in schimb decat imaginea grotesca a unui comportament omenesc, scarbos de omenesc, care ii caracterizase de altfel intotdeauna. De ce eu, in clipa mortii unui om, stateam in spatele capelei facand filosofie existentiala, iar ei se lamentau atat de josnic, atat de indecent, in fata unei bucati de materie ca oricare alta ? Mi-am stins in cele din urma lumanarea si, cu un cutit de buzunar pe care il avusesem intotdeauna la indemana incepand de la moartea Ei, mi-am indepartat bucatile de ceara intarita de pe panza care imi invelea picioarele, si ea o bucata de materie ca oricare alta. Pentru un singur moment, ca intr-o amintire pizmasa, mi-am adus aminte de adevaratul rol al acestui cutit. Intr-o oarecare zi, ca oricare alta, aveam sa ma sacrific zeului-peste care avea sa ma transporte, in pantecele lui, in lumi nemaivazute, in care aveam sa visez in pace. I-am atins lama argintie de piele, intrebandu-ma cu un incredibil dor de moarte- Sa apas ?… Nu era insa momentul meu, era momentul de glorie al bunicii, asa ca am renuntat pentru moment la cutit si am iesit din capela blestemata in care corul funerar rasuna ca o adunatura de schingiuitori cu voci schingiuite. Am salutat cei doi gropari, care si-au continuat in liniste meseria aruncand in toate partile pamant fin, cu lopetile lor mari care ma fascinau prin asocierea cu absolutul teluric pe care il framantau. Unul dintre ei pufaia o tigara si canta incet, celalalt privea uneori in sus, ca si cum ar fi incercat sa restabileasca legatura intre cer si pamant pe care, atat de demult, omenirea o pierduse. Priveam totodata groapa care se adancea sub lopeti si ma gandeam la legatura lui Cioran cu groparul satului sau natal, cand juca fotbal cu cranii, in mod neo-hamletian, obisnuindu-se prin mijloace empirice cu viitorul sau statut de « specialist in moarte ».

          – Ce naiba faci aici, tinere ? Ai venit sa privesti locul in care ajungem cu totii ?

          – Nicidecum, prietene gropar. Eu sunt sigur ca nu o sa ajung aici. Aici este taramul corpurilor, cu nimic diferit de un cimitir de masini. Daca exista ceva pur in structura fiintei umane, atunci acel ceva nu are nevoie de lumea sensibila pentru a supravietui, caci este perfect circular si inchis in sine, deci inatacabil din afara.

          – Haide nu ma innebuni, exclama groparul printre dintii sai galbeni, nu esti cumva unul dintre acei studenti la filosofie care cred ca pot inlocui lumea prin concepte ? Si fiica-mea face parte din cercurile voastre de aberanti intelectualisti, imi zice ca nu vrea decat sa lucreze la cartea care va inlocui lumea. Eu ii spun ca este o proasta indoctrinata cu aberatii, ea ma priveste cu scarba si se inchide in camera. Merita o bataie buna, pe cinstea mea, numai ca mi-e teama ca daca as bate-o ar pleca in lume de capul ei. A mai avut incercari de genul, iar odata a incercat sa se sinucida cu pumn de pastile. A stat la balamuc vreo doua luni, dupa aia i s-a spus ca e libera sa plece… Mare greseala, daca ar fi fost dupa mine as fi tinut-o acolo pana i-as fi scos toate filosofiile din cap. Asa s-a intors acasa si s-a apucat de vechiile ei naravuri ca si cum nimic nu se intamplase…

          – Ar fi existat poate un moment in viata mea cand as fi dorit sa o cunosc pe fiica dumneavoastra. Acum mi-e teama ca un asemenea lucru nu se va intampla niciodata, suntem prea mici pentru a intelege ceva din toata nebunia ontologica care ne inconjoara. Iar eu sunt prea singur, prea inchis in propria-mi structura, ca sa mai pot spera ca as putea oferi odata unei persoane acel lucru de care are nevoie. Unele intalniri se produc prea tarziu pentru ca elementul salvator dintru ele sa se activeze. Exista un timp al salvarii si un timp al nenorocirii, dupa cum exista un timp pentru viata si unul pentru moarte.

          – Vorbesti la fel ca ea, nu poate omul sa va inteleaga. Sunteti prea… insetati de absolut. Pentru mine insa nu exista alt absolut decat acela al repetitiei. Lopata se loveste de pamant, patrunde in el ca un cutit printr-o bucata de panza…

          – Sau ca printr-o vena, am soptit eu cu ochii in pamant

          -… si apoi pamantul este propulsat in sus, acoperind o alta suprafata si intrand in noi legaturi cu marea masa de huma, spuse groparul vorbind parca altfel, ca si cum ar fi fost un altul, de dincolo de el, privind poate vesnic inspre cer, care pronunta aceste cuvinte si le expedia pe axa timpului. Observasem aceasta schimbare si devenisem din ce in ce mai atent, captat de ritmul cuvintelor sale, care imi aducea aminte de o filosofie distincta de a mea, dar care avea acea putere ascunsa de a se impune ca mod de viata :

          – Sunt un magician al pamantului si unul al repetitiei, continua el. Acestea sunt certitudinile mele, acesta este universul suficient de circular incat sa imi aduca linistea. Cateodata muncim noaptea, intelegi cat de minunat poate sa fie cimitirul noaptea, scaldat in parfum de iasomie si diverse tente de mov ? Aproape ca poti auzi gandurile fiecarui mort, sunt extrem de vorbareti, mai ales pe timpul noptii. Spui ca sufletul se separa de corp, eu cred insa ca exista o atractie a sufletului pentru carne, exista o revenire eterna a acestuia la ceea ce a fost. Prin urmare vorbesc, isi comunica sentimentele in modul specific. Uneori tot ceea ce auzi este o soapta, alteori, in miez de noapte, asisti la un adevarat concert de ganduri, iti patrund prin carne direct in minte si te modeleaza in feluri pe care nu le-ai fi anticipat vreodata. Vezi de ce aceasta slujba imi este suficienta, de ce delimiteaza realitatea pe care o doresc ? Nu am nevoie de sisteme kantiene pentru a comunica cu mortii, si prin aceasta comunicare poate sunt mai aproape de absolut decat filosofii tai, numai ca este alt absolut decat cel pe care il cauta filosofii.

          – Intr-o zi si vocile noastre o sa se contopeasca cu acest ocean de sentimente…

          – Si tocmai de aceea nu ma grabesc, vorbi el in acelasi mod, sorbindu-si propriile cuvinte, accentuand silabele si deschizand prin intermediul lor noi lumi, in care un gropar devenea altceva decat statutul tau si se pronunta ca filosof al simplitatii… Este timp pentru tot. Timp pentru auditie, timp pentru recital, si timp pentru eternitatea care se desfasoara intre acestea. Observ ca ai probleme cu obiectele ascutite, mainile alea spintecate nu arata prea bine. Esti insa un strain care s-a oprit pentru un moment la periferia existentei mele pentru a imi auzi soapta, iar daca pe fiica mea pot sa o judec dupa propriul sistem de referinta, pe tine nu am nici un drept sa te influentez cu privire la modul in care sa iti desfasori viata. Daca intri insa in clocotul postmodern al existentei, in care oamenii schimba produse in loc de sentimente, in curand vei orbi si vei surzi pentru tot ceea ce poate sa iti ofere lumea mortilor. Aici, in groapa mea, totul se desfasoara intr-un alt ritm, nu este niciodata prea devreme sau prea tarziu sa sapi precum un cautator de comori sau un saman interesat de oase. Singura realitate aici este aceea a actului de a sapa, si aceea a mortii. Prin urmare, daca vrei sa fii fericit, intoarce-te de la clocotul ratat al societatii si gaseste-ti ritmul, undeva la granita dintre viata si moarte. Este atat de liniste aici incat iti auzi propria respiratie, si fiecare fir de pamant face cat un univers…

          – Daca ti-ai ratat viata, este datoria ta sa nu iti ratezi si moartea.

          – Da, tinere? Ce ai spus tu acolo?

          – Doar un gand pasager care a apartinut odata unui mare filosof. Poate singurul care a inteles ca problema ratiunii este infinit mai putin importanta decat problema sensului vietii. Intotdeauna a fost un filosof non-paradigmatic, si tocmai de aceea academicienii depun mari eforturi sa ii terfeleasca mostenirea… cand poate, dintre toti, el a fost singurul care a inteles adevarul.

          – Nu stiu cine a fost filosoful dumitale, si sincer nu stiu daca ma intereseaza. Exista poate o incompatibilitate totala intre a trai filosofic si a face filosofie. Daca ar exista  doua categorii de oameni superiori, si s-ar revendica de la categoriile mai sus amintite, atunci cu siguranta as alege prima varianta, as prefera un mormant frumos unei eternitati petrecute intr-o biblioteca. Dar asta sunt eu, un simplu gropar suficient de matur incat sa realizeze ca lumea nu se desfasoara dupa chipul si asemanarea sa. Fiecare are de facut propriile alegeri, si fiecare isi asuma un mod de a fi. Si fiecare are de suportat consecintele alegerilor sale pentru toata eternitatea…

          I-am lasat pe gropar si pe mortul de dincolo de el, fiecare in linistea fiintei sale, unul fumand si celalalt privind vesnic inspre cer. I-am salutat din priviri, si m-am reintors cu pasi lenti inspre capela. De pe usa larg deschisa a aparut, in toata splendoarea sa, moarta, inchisa in sicriul ei de sticla si purtata de umeri de trei oameni vanjosi care se deplasau inspre groapa. Nu stiu cum trecuse timpul, de abia ii parasisem pe gropari si acum groapa era terminata, moarta era plasata in ea, oamenii incepusera sa arunce pamant peste cosciug, « in semn de sanatate », treptat urmele existentei unui om erau acoperite pentru totdeauna… toate, mai putin vocea sa. In ciuda forfotei generale, mi-am apropiat urechea de groapa, si pentru o secunda, numai una, mi s-a parut ca aud : « Nu sunt moarta, nu sunt moarta ». Am privit spre cer, apoi din nou inspre pamant, si mi-am inchipuit vocea Ei, catifelata si umeda, incarcata de visuri care nu se materializasera niciodata. Murise prea tanara, la varsta de 14 ani, in urma acelui accident de masina. Oamenii suspectasera o sinucidere care nu se confirmase niciodata. Numai eu stiam adevarul, doar eu primisem acel bilet prin care marturisea totul. Si acel bilet nu il aratasem niciodata, il tineam ascuns in podul unei case parasite unde de mult timp ne adapostisem de ploaie, si pentru prima oara ne sarutasem. Singura lumina fusese aceea a sufletelor noastre, si aceea a picaturilor de ploaie radiind in caderea lor dincolo de fereastra si producand plescaituri sumbre la contactul cu pamantul. Dupa atata timp, tineam minte fiecare detaliu al acelei intalniri : cum isi scosese pantofii si ii sarutasem talpa piciorului, cum statusem amandoi imbratisati in frig si adormisem in acest fel, cum ne trezisem la capatul ploii si priviseram impreuna curcubeul. “Nu ma vei parasi niciodata, nu-i asa? » ma intrebase atunci. De as fi avut curajul sa o imit, sa o fac sa promita acelasi lucru, oare lucrurile ar fi fost altfel acum ? In zilele acelea, ne regaseam unul in celalalt cu uimire si placere, eram amandoi vii si insetati de transformarile care se produc in viata. Urmase insa depresia, nebunia, nimicul. Si, cu cat ma intorceam in trecut pe calea gandului, cu atat realizam ca accidentul de masina, daca fusese un accident, curmase mai mult de o singura viata, aruncandu-ma in noaptea neagra a singuratatii, a viciului si a suferintei. Intr-o zi ma jucasem cu lama cutitului, imprimandu-mi in piele fiecare litera a numelui Ei, pentru a o putea cuprinde intotdeauna, inclusa in carnea si sangele meu. In rest, totul era incetosat, visele se amestecau cu realitatea, nu mai tineam minte cu exactitate nici momentul in care schizofrenia i se declansase, nici ceea ce simtisem atunci. Este ciudat cum suferinta descompune orice amintire, mai putin acele elemente care dor cel mai tare si care transcend orice limita potentiala a uitarii. Cu acele elemente ramasesem si eu, iar moartea oricarei persoane cunoscute nu era importanta decat in masura in care potenta amintirea mortii ei si a ceea ce simtisem atunci. Saptamani intregi ii vizitasem mormantul, ii vorbisem in fiecare zi despre mine, despre modul cum planuiam la randul meu sa imi iau viata. Niciodata in timpul acesta nu mi-a raspuns, a tacut si tacerea ei a trecut prin mine, abandonandu-ma disperarii. Daca groparul avea dreptate si mortii puteau intr-adevar sa comunice, atunci de ce nu primisem niciodata un semn de la Ea?

          – Hei, M., trezeste-te. Trebuie sa ne intoarcem acasa..

          – Si mortul ?… am inganat, pe jumatate inconstient de ceea ce ziceam.

          – Mortul, adica bunica ta, e in groapa.Dumnezeu s-o ierte…

          – Nu e in groapa, e intr-un spatiu dincolo de ea. In groapa nu e decat o cutie goala de iaurt, din care iaurtul a disparut demult, desi a ramas cu nostalgia cuprinderii.

          – Ce spui tu acolo?

          – Nimic, las-o balta. Oricum nu ai intelege. Unele lucruri trebuie experimentate in singuratatea gandurilor ca adevarul sa se desprinda din ele ca dintr-un rezervor empatic. Tu nu ai pierdut pe nimeni, vere… nu asa cum am pierdut eu…

          Oamenii treceau pe langa mine, uneori prin mine, eu stateam invizibil langa groapa. Aveau cu siguranta sa se duca la casele lor si sa se imbuibe cu coliva. Scena ma dezgusta, imi aducea aminte de sfarsitul balzacianului Mos Goriot, tradat de oamenii vietii usoare, inlantuiti fiecare in propria pestera, in propria fiinta, prevazuta cu o doza de indiferenta conservatoare. Pe de alta parte, auzeam ca « orice zi din viata trebuie judecata ca o sarbatoare », ca si cum aceasta motivatie ar fi continut, in structura ei, suficienta putere incat sa absolve omul de orice responsabilitate fata de propria demnitate. Mi-am adus apoi aminte de Leibniz si al sau « lumea asta este cea mai buna dintre toate » si mi-am revenit. Oamenii vor cu orice pret sa fie mintiti, isi folosesc resursele interne pentru a decupa realitatea, modifica cadrul in care traiesc si isi impun, in subconstient, sa admita falsul drept unica realitate posibila. Eu imi foloseam resursele ca sa visez, dar separam lumile intre ele cu suficienta luciditate incat sa platesc pretul pentru constiinta de sine. Si acest pret era uneori insuportabil, te aducea la limita oricarei rezistente, te dezgolea de tine si iti distrugea visele pana in clipa in care renuntai la viata de bunavoie. Atat de aproape fusesem de fiecare data de momentul distrugerii ultime, de acea atingere a paroxismului care sa transforme flacara mea interna intr-o explozie… Acum lumea se astepta sa particip la un ospat in cinstea mortilor, cand eu stiam prea bine minciuna ce statea la baza acestui lucru. Nu avea sa fie de fapt un ospat pentru morti, cat mai degraba un ospat pentru cei vii, o petrecere prin care acesti omuleti penibili si lipsiti de scrupule aveau sa aduca multumiri zeilor pentru a nu ii fi luat inca de pe acest pamant. Acesti oameni, cei vii, jucasera ruleta ruseasca cu ceilalti, in fata lui Dumnezeu, si castigasera. Oare cine avea sa primeasca urmatorul glont, si de ce eram atat de convins ca aceasta persoana, acest castigator al nimicului, aveam sa fiu chiar eu ?…

~ de Mihnea-Dimitrie Calin pe octombrie 30, 2007.