Cap.2- Disocierea sau Prima Cadere Dintru Idei

               In clipa in care M. iesi din tura, numarul sufletelor aruncate in lume ajunsese la patru sute treizeci si patru. Urmarise constant lumina rosie care se stingea in clipa in care o eroare s-ar fi strecurat in procesul pe care il coordona; nu existasera insa erori, ceea ce ii asigura unul dintre cele mai bune scoruri de operare din ultima perioada. In mod constant, supraveghase fiecare dintre operatiile care compuneau procesul de reciclare: separase sufletele de amintirile lor anterioare, luandu-le asupra sa, apoi aruncandu-le in depozite mentale special confectionate din materie spiritualizata; proiectase apoi corpuri pe masura fiecarui suflet in parte, ale caror amprente aveau sa ramana in baza de date a universului in asa fel incat nou-nascutul din lumea materiei sa progreseze fizic conform cu tiparul prestabilit; introdusese in structura sufletelor lipsite de amintirea precedentelor treceri prin existenta seturi de indicatii vitale, privitoare la reactiile potentiale ale sufletului la contactul cu diverse situatii de viata; in cele din urma le transportase cu grija inspre masina de aruncat in lume care le proiecta, de-a lungul anumitor culoare eterice predeterminate, asupra cumulului de materie nenascuta numit fetus, oferindu-i acestuia potenta de valorizare a exteriorului si cadrul de armonizare al experientelor sale private.

               Cu o zi inainte, fusese chemata de director pentru o discutie aparent amicala, in care fusese in mod subtil amenintata cu concedierea. Nu existasera schimburi de idei care sa sugereze direct o asemenea actiune, insa capacitatea sa de a citi intentiile subconstiente ale celorlalti nu o inselase. Din anumite considerente, aveau sa se produca la nivelul comunitatii de operatori o serii de mutatii, ceea ce era echivalent cu o diminuare a numarului de operatori curenti in vederea cresterii gradului de eficienta a celor care aveau sa ramana in acest sector. Partrunse apoi mental in baza de date a universului si analiza fisele de performanta ale celorlalti operatori din tura sa. Se afla pe locul saptezeci si doi din saptezeci si noua de pozitii, ceea ce nu determinase decat o crestere a nivelului angoasei sale. Intrucat tura i se terminase mai devreme decat temerile, hotari pe moment  sa se imbete alaturi de cativa amici operatori, asa ca se adunara impreuna intr-una din camerele secundare ale uzinei si produsera mental o orgie, aducand inspre sine, pe calea visului, diverse suflete captive in lumea materiei si utilizandu-le ca mijloace de satisfacere ale poftelor trupesti pe care, desi erau fiinte imateriale, le posedau la randul lor, ca o reminiscenta a sentimentului apropierii lor de mediul uman.

             “Draga mea”, fu intrebata de G.H., care isi produsese mental ideea de trabuc si dorea, printr-un efort de vointa, a o pune laolalta ideii de aprindere pentru a putea savura una dintre multiplele arome ale voluptatii, “ce spui ca noi doi sa plecam din lume?”

           “ Ma pis pe ea de lume, G.H.,si totusi nu exista nimic care sa ma astepte dincolo.”

           “ Nici macar nu stii la care lume ma refer, draga mea. Dar esti infierbantata ca intotdeauna impotriva proiectelor celorlalti, de parca ai fi singura posesoare a unor planuri personale, iar ceilalti, o colectie de imbecili senili si pierduti prin risipa asta de stupiditate creativa care caracterizeaza frumosul nostru cadru de fiintare…”

           “ Mananci rahat, G.H. Sunt doar bauta si plina de opiu, si ma gandesc numai la cerculete rosiatice care se tavalesc deasupra peretilor ca furnicile. Altfel sunt ca intotdeauna deschisa la sugestii, desi ultima ta incercare de a ma seduce te-a lasat abandonat la mijlocul drumului spre nefiinta…”

            “ Stii prea bine ca nu exista nefiinta, draga mea. Mai bine vezi-ti de opiul tau si discutam mai incolo, cand iti revii. Presupun ca nu ai suficienta putere mentala incat sa te trezesti prea curand din ameteala asta autoindusa…”

           “ Esti o piticanie urata si proasta, G.H., si nici daca te-ai fi nascut de partea cealalta a uterului maica-tii nu ai fi putut stii mai putine despre mine.”

           “ Frumoasa, plina de sine, artagoasa, cu temperament autodistructiv, asemenatoare pe de-a intregul unei pantere pierdute prin infernul unui foc de padure… ce poate fi mai mult de stiut?… Si innebunita intotdeauna dupa mine!”

           “ Atribute cu care poti caracteriza o femeie umana, nu o zeita precum mine. Ciudat cum nu suntem in stare a lasa in urma acest proces dezgustator al conceptualizarii. Desi comunicam pur mental, asociem imaginilor pe care le transmitem seturi de simboluri, ca si cum nu ar putea reprezenta prin ele insele un obiect. Sau poate ca am consumat prea mult opiu si de aia totul imi apare sub forma simbolica…”

           “ Daca nu intentionezi sa vii cu mine in lume, o sa fiu nevoit sa te rapesc…”

           “ M-am saturat de aceleasi discutii despre lume… Nu vreau sa imi pun cadrul imaginatiei in contact cu nimeni, ma simt perfect multumita de ceea ce creez si nu vreau sa relationez permanent cu nici o alta fiinta in afara de mine. Cu siguranta ca ne asemanam ideilor noastre, G.H., iar ideile noastre sunt pure, indivizibile, nemultiplicabile… eterne. De ce sa urmaresc asadar sa ma impreunez cu tine si sa decad din locul meu meritoriu in univers?”

           “ Esti o fiinta oropsita si singura, M. Lumea asa cum am stiut-o nu mai este de mult. In curand fiecare dintre noi va fi singur, si va trebui sa se intrebe: este preferabil sa fiu singur ca entitate sau sa fiu singur ca si cuplu? Nu ma ofer tie pentru a iti incarca inutil existenta, M., ma ofer tie pentru a ti-o simplifica”.

           “…Daca nu as sti mai bine, as zice ca empatizezi cu mine” paru sa rada M., iar rasetul ei batjocoritor rasuna la nivelul fiintei lui G.H. ca un ferastrau de taiat oase, desi probabil ca nici unul dintre ei nu asistase vreodata la producerea unui asemenea zgomot. “ Cineva drag mie mi-a povestit de curand ca suntem fiinte-principii si avem responsabilitati, prin urmare nu pot renunta la tot ce am obtinut aici pentru nevoile tale absurde de comuniune voluptoasa. Nu atata vreme cat mai exista Unul care sa asigure faptul ca toate elementele acestei lumi raman stranse laolalta…”

           “ Legaturile dintre noi au inceput deja sa slabeasca, draga mea M. Cat timp crezi ca va mai trece pana vor fi atatea lumi cat indivizi? Astazi i-am avut inainte pe B.G. si R.T., stateau unul langa celalalt in fata mea, le simteam prezenta, dar nu auzeam ce gandesc, iar cadrul pe care il produsesera mental parea sa se prabuseasca peste mine ca o galeata de vopsea. Si atunci am luat hotararea sa plec de aici, sa nu ma mai intorc niciodata. Nu vreau ca ideile celorlalti sa se pravaleasca asemenea unui val de lucruri insuficient delimitate asupra mea, prefer sa traiesc singur in spatiul pe care mi-l aleg de cuviinta, ca o fiinta care beneficiaza de liber arbitru…”

           “Atunci nu-mi ramane decat sa iti urez calatorie frumoasa, drag prieten… si sa iti aduci aminte faptul ca spatiul si timpul sunt doar elemente interne ale fiintei noastre. Poti sa alegi a te integra intr-un cadru distinct de cel de aici si acum, inchizandu-te fata de noi si ceea ce producem, fata de cantitatea de opiu pe care o am in fata sau celelalte idei cretine pe care le promovez de obicei, insa mereu vei avea alaturi aceasta lume, ca un cadru intunecat pe care l-ai inchis in latura secreta a fiintei tale. Nu exista distanta pe care sa o pui intre tine si el, asa cum exista distante de parcurs intre continente la nivelul lumii materiei. Singura distanta este aceea de la membrul tau drept la cel stang, si asta pentru simplul fapt ca iti place sa te vizualizezi ca avand o forma trupeasca“.

             G.H. dadu impresia ca se ridica in picioare si disparu din cadrul ideatic al lui M., care se pregati sa anunte finalul petrecerii. Anula ideea de opiu, trimise sufletele imprumutate inapoi in lumea materiei, in cele din urma se multumi sa schimbe futile politeturi cu ceilalti oaspeti in masura in care, unul dupa celalalt, se intorceau fiecare in propriul cadru mental. Ramasa singura, avu pentru prima oara impresia ca ceva nu este in regula cu ea, intr-un sens distinct de cele pe care le avusese ocazia de a le cunoaste anterior. Isi imagina telefonul rosu aparand pe masa dinaintea ei si apasa pe acelasi buton de Redial, desi nu isi amintea cu claritate pe cine dorise a contacta ultima oara. La celalalt capat al firului, auzi o voce chitaita pe care o recunoscu imediat: “Cand lumea coboara in ziua de ieri, lasa totul sa piara ca sa poti sa mai speri…”. “Nu.. nu se poate!” exclama ca pentru sine, apoi simti nevoia de a distruge intreg universul pe care si-l construise din idei putine de moment si altele ce ii caracterizau spiritul de refugiu. Realiza ca nimic nu o multumeste, ca interogativitatea ei este proasta si ca adevaratele intrebari la care cautase raspunsuri erau inca dincolo de ea, ca si cum ar fi trait in ignoranta pana in acea clipa. Se prabusi la podea, insa podeaua aluneca de sub ea si cazu dedesubt, ca printr-unul dintre culoarele eterice care dadeau inspre lumea oamenilor. Se gandi pentru o clipa: “Ce tampita sunt!”, in cele din urma ameti de-a binelea si isi simti stomacul imaginar incarcat cu o substanta fetida, care se ridica de una singura in trup in directia nepotrivita. In urmatorul moment, voma tasni din gatlejul ei ca dintr-un rezervor metafizic, proiectata asupra peretelui de care se sprijinea cu mana pentru a-si mentine echilibrul. Isi deschise ochiul mintii si inspecta spatiul inconjurator, totul era plin de jegul sau intern, care se scurgea usor printre resturi de idei semidigerate si aschii de pin. Cu ultimele resurse ale fiintei, incerca sa se imagineze culcata in pernele din camera sa, insa pernele se transformara intr-un sarpe veninos care o musca de fata si o facu sa tipe ca o isterica. Simti mainile tremurandu-i, lacrimile curgandu-i pe fata deasupra vomei de langa gura, simti cum camera se transforma intr-un rezervor de apa, iar peretii se scurg deasupra sa… De undeva, din departare, se auzea o melodie pagana, al carui sunet era adapostit intre ziduri de marmura care ii restrangeau ecoul si o preschimbau intr-o soapta…

                                                     *

           “Fata asta este o pacoste. Daca nu ar fi nemuritoare, ar fi trebuit sa ii cantam de mult panegiricul. Chiar si asa, nu inteleg ce se intampla cu operatorii din ziua de azi… par din ce in ce mai fragili, ca si cum ar fi caracterizati printr-o slabiciune esentiala…”

            M. auzi aceste cuvinte venind de undeva din dreapta sa, privi in directia potrivita si il vazu pe director conversand mental cu un necunoscut. Intentiona pentru un moment sa il salute, dar se simti prea obosita pentru a se imagina ca purtatoare a unui corp, asa ca ramase nemiscata si astepta sa intre cineva in discutie cu ea.

             “ Cu siguranta fata e bolnava… nu ar fi trebuit sa se intoarca la munca atat de curand; uneori ne trebuie timp pentru a ne obisnui cu propria sanatate, altfel nu ne-o asumam pe de-a intregul si atunci devenim victimele ideilor de boala anterioare”.

            “ Ea a dorit sa se intoarca, C.R., nu aveam nici un motiv sa o opresc. Am nevoie de operatori, nu de rahaturi plangacioase care nu sunt in stare sa separe un suflet de corp si vorbesc de parca un asemenea proces ar presupune mare filosofie. Suficient ca trebuie sa ne ocupam de… celelalte probleme. Nu am timp sa fiu paznicul personal al fiecaruia dintre angajatii mei ca si cum de abia ar fi fost aruncati in lume”.

           “ Am inteles” spuse celalalt cu oarecare scarba, ca si cum s-ar fi temut ca ideile pateaza. “Promit sa ma ocup de fata si de… ceilalti, dumneavoastra duceti-va la consiliu pentru a ne informa cat de ingrijoratoare este situatia.”

           Restul discutiei se desfasura intr-un cadru mental separat de cel al lui M., in care aceasta nu reusi sa se integreze oricat de mult isi forta limitele fiintei sale fragile. In cele din urma, renunta la tentativa sa si isi indrepta mintea asupra patului de vizavi, unde il depista, bandajat la cap si umflat la fata, intr-o stare de semiconstienta, pe G.H. Se intreba cu privire la starea lui, apoi incerca sa stabileasca o legatura psihica cu el. Nu reusi decat sa isi produca singura dureri- celalalt parea incapabil de a ii raspunde, privea in gol prin ea, dincolo de ea si de peretele din spate, undeva inspre o lume pe care probabil si-o imagina de unul singur si o pastra numai pentru el.

            “ Ar trebui sa va odihniti in loc sa incercati a modifica structura unei lumi mentale” il simti pe C.R. aparand alaturi si fixandu-si mana asupra piciorului ei, care aparuse mai degraba prin intermediul imaginatiei lui decat prin propria contributie.

           “ Ce s-a intamplat cu el? Pare… cumva mort. Inaccesibil.”

           “ Asta incercam sa ne dam seama. Credem ca dorinta sa a fost aceea de a-si reteza relatia cu lumea, de a se refugia intr-un univers construit de la zero prin proprie imaginatie. Cu toate acestea, amprenta sa corporala, asa cum si-o imaginase dintotdeauna, nu a trecut dincolo de barierele lumii asteia. Prin urmare, a ramas cuprins intre doua universuri, nefacand parte din nici unul dintre ele… Stiti, domnisoara M., mintea noastra nu este facuta a suporta asemenea socuri. Nu putem sa ne divizam structura cognitiva: a nu avea o unica minte inseamna a nu avea o unica fiinta, a nu avea o unica fiinta inseamna…a fi precum el, in clipele de fata. Handicapat, daca pot spune asa, desi termenul este valabil mai degraba pentru lumea umana…Imi pare rau, dar cred ca nu isi va reveni niciodata…”

           “ Asta nu poate fi adevarat. Era prietenul meu, unul dintre cei mai buni creatori de idei pe care l-am cunoscut. Cum poate o fiinta-principiu, o forta motorie a universului, a carui idei produceau tot felul de realitati la nivelul lumii materiale, sa ajunga… precum o descrieti dumneavoastra? Nu suntem oameni, sau trestii, sau alte elemente sporadice ca sa ne rupem la prima bataie a vantului…”

            “ Cum poate unui nemuritor sa i se intample asta? Buna intrebare. In viziunea mea, o eroare trebuie sa fi survenit la nivelul structurilor universale. Desi daca universul este determinat si este cel mai bun dintre cele posibile, atunci cum explicam exceptia, cum explicam… aberatia? Personal, domnisoara M., nu am cunoscut nici un caz asemanator acestuia, desi exista cineva care a cunoscut… maestrul meu, Jupiter Cranach. El m-a invatat tot ce stiu, si ar putea sa iti impartaseasca anumite secrete, daca ai fi dispusa sa il cauti. Sper… doar ca asemenea cazuri sa ramana izolate. Pentru ca altfel cu totii am fi in pericol in clipa in care am dori sa trecem de la un cadru mental la altul”.

           “ Stiti… ultima oara cand l-am vazut mi-a propus sa merg cu el. Ma gandesc ca, daca i-as fi fost alaturi, l-as fi putut salva”.

           “ Sau, mult mai probabil, i-ati fi impartasit soarta. Daca intr-adevar prietenul dumneavoastra a fost victima unui lucru nedeterminat, a unei aberatii cosmice, atunci cu siguranta fisura care s-a produs in structura previzibilitatii universale la momentul respectiv nu ar fi avut preferinte in ceea ce priveste persoanele cu care sa intre in contact. Decat sa deplangeti soarta sa, prin urmare, mai degraba ati incerca sa gasiti o solutie la problema, caci autolamentarea nu a adus pe nimeni din morti si nici nu a fost vreodata nascatoare a divinului, daca pot sa fiu atat de direct cu dumneavoastra…”

           “ Nu mi-ati spus totusi nimic despre mine, si cauza pentru care mi-am pierdut cunostinta. As dori, daca exista sansa sa mor sau sa devin o leguma ca G.H., sa ma informati cu privire la acest lucru, oricat de dificila vi s-ar parea situatia…”

          “ Stati linistita“, zambi C.R., “in legatura cu boala dumneavoastra nu am sa va comunic prea multe. Probabil ca nu ati cumparat o idee de sanatate prea bine confectionata, iar boala de dinainte a recidivat, desi trebuie sa recunosc ca simptomele au fost destul de ingrijoratoare. Fiind responsabil cu sanatatea pacientilor mei, v-as recomanda sa ramaneti sub supravegherea mea in urmatoarele zile. Bineinteles insa ca, atat timp cat va aflati aici, nu o sa puteti sa va adresati lui Cranach, iar informatiile lui s-ar putea sa fie esentiale pentru mai mult de o singura persoana…”

           “ Domnule C.R., in legatura cu maestrul dumneavoastra, de ce nu va duceti personal la el? Presimt ca exista o motivatie ascunsa pentru care ati ales ca eu sa fiu cea care duce la capat aceasta calatorie de initiere, si ati facut numeroase apropouri in acest sens. Prin urmare, daca exista vreun lucru pe care, din anumite considerente, nu mi-l puteti spune, as dori sa aflu macar motivatia tacerii dumneavoastra…”

            M. privi mental chipul lui C.R. si, pentru un moment, paru sa depisteze ceva precum teama ascunsa prin rationalizare, totodata ceva mai adanc decat atat, un fel de putere care emana din fiinta sa, identificandu-se cu si fiind totusi diferita de aceasta.

           “ Nu stiu ce as mai putea adauga, domnisoara M. Nu sunt altceva decat un simplu producator de idei de sanatate, si totusi va uitati la mine ca si cum as fi salvatorul universului. Vremuri sumbre sunt acelea in care un individ ca oricare altul ajunge sa fie considerat mai mult de atat, vremuri in cale ceea ce nu era destinat nicidecum autodepasirii trebuie sa se autodepaseasca pentru a intelege mecanismele universului.”

            “ …Vremuri in care ne aflam aici stiind ca avem de dezlegat un mister”

           “ Da, un mister. Iubiti misterele, nu-i asa, domnisoara M.? In lumea oamenilor, probabil ca ati fi ceva precum… un politist? un detectiv particular? Sau mai degraba omul din spatele unei crime, cel care determina soarta unui om printr-un exces de vointa, ajungand un fel de zeu cazut cu chip de diavol ?… Dar iata cum ne ratacim printre cuvinte si figuri de stil, cand dumneavoastra trebuie sa va odihniti. Relaxare mentala placuta, va doresc, o sa revin la dumneavoastra cat de curand…”

           C.R. facu un pas in afara cadrului discutiei cu M., iar aceasta ii urmari chipu-i placut pierzandu-se printre zeci de flori portocalii pe care, cu mintea-i sclipitoare, le crea in lume, ca pe un tarm de prosperitate la care se putea ajunge oricand. De abia dupa ce ultima floare portocalie se ofili, M. se ridica din patul pe care celalalt i-l imaginase si pe care il tinea cu forta mintii in realitate, isi indrepta atentia in toate directiile, in cele din urma se asigura ca este singura si se indrepta spre peretele alaturi de care prietenul ei, G.H., parea sa isi miste mainile ritmic, ca si cum ar fi cautat ceva. “Ce doresti, dragule?” intreba ea usor, iar delicatetea cu care emise aceasta idee il determina parca pe celalalt sa raspunda, zambind usor inspre perete si miscandu-si capul in semicerc.

           “Cine te tine pe tine in aceasta lume? Cine tine corpul tau in aceasta stare? Daca te-ai fi pierdut printre realitati, corpul tau nu ar fi trebuit nicidecum sa ramana aici, el ar fi trebuit sa dispara. Cineva gandeste aceasta corporalitate a ta, o proiecteaza in lume, dar daca nu esti tu acela, si daca tu imi esti inaccesibil ca structura mentala, atunci cine?”.

            M. continua sa urmareasca cu gandul acea amprenta trupeasca marunta, calculand cantitatea de materie care ar fi fost necesara realizarii sale in cazul unei aruncari in lumea oamenilor. Mainile ii tremurau incet, in continuare, iar gura parea sa rosteasca sintagme scurte, nearticulate corespunzator, de genul “da,da”. Isi aminti, pentru un scurt moment, discutia pe care o avusese zilele trecute in autobuz cu prietenul ei, B.A., si incerca sa faca legatura cu ultimele cuvinte pe care i le adresase G.H. inainte sa declare petrecerea inchisa. Cu toate acestea, mintea ii juca feste, ca si cum perioada cuprinsa intre momentul in care se intorsese la serviciu si cea in care ajunsese la sputal ar fi fost inghitita de un vid de fiinta care anihila orice amintire despre acele momente, si facea insasi ordinea lor sa fie neinteligibila. “Iti era frica, acum inteleg ca iti era frica“ se gandi ea, apoi hotari sa extraga amprenta corporala a lui G.H. din acel loc. Ii studie fiecare detaliu al chipului, fiecare gest, analiza murmurul sau constant si dezgolit de semnificatie, incerca sa redea raportul sau cu peretele, si modul in care relationa cu ideea de haine, ideea de podea, ideea de tavan, ideea de handicap. In cele din urma separa fiinta trupeasca de accident si ii cuprinse structura in minte, inchizand-o ca intr-un receptacul metafizic din care putea fi extrasa ulterior dupa bunul plac. Inainte ca C.R. sa afle de aceasta rapire, decise sa fuga din spital, se imagina in afara acestuia si prinse autobuzul comunal inspre uzina. Dupa cateva momente, se observa intoarsa in camera ei, din care voma disparuse, podeaua incetase a fi lichefiata, elementele primare de mobilier erau la locul initial.

           “Mi-am recapatat ordinea mentala“, se bucura M., apoi isi extrase din minte amprenta corporala a lui G.H., care incepu a se deplasa prin camera, intr-o ciudata exuberanta produsa de aceasta schimbare de mediu. “G.H., stai cuminte.” incerca ea sa il potoleasca, insa G.H. parea sa fi dezvoltat o incredibila independenta, in ciuda faptului ca posibilitatea autocontrolului era ca si eliminata din ecuatie. “Cand voi afla cine iti domina trupul, voi ajunge cu un pas mai aproape de rezolvarea misterului in care tocmai am fost aruncata”, exclama M., apoi se hotari a respecta cu intarziere sugestia lui C.R. si interactiona pe de-a intregul cu ideea de pat, adaugand mental: “Este un lucru ciudat acela ca pana si ideile sa oboseasca….”

Cap. 1- Contactul sau Prima Conversatie Despre Idei

     Copila urmarea pe geam procesul de reciclare al sufletelor. Intr-un ritm ametitor, containerele umane se umpleau, unul cate unul, cu noi vieti, sub supravegherea operatorilor care turnau materia in forme prestabilite, intr-un echilibru care, prin insasi natura sa, nu permitea greseala. Consumase deja toate ideile de sandwich pe care le putea concepe, si cu toate acestea inca se simtea slabita, ca si cum ar fi adaugat anumite idei daunatoare la ingredientele pe care le invatase pe dinafara. Pe ecranul mare al camerei sale, vedea acel du-te vino care o ametea si de care se bucura ca scapase, pentru moment, invocand o imperfectiune mentala care produsese, la nivelul fiintei sale, ideea de boala. Prietenii o sfatuisera sa-si petreaca saptamana in ideea de pat, insa se constientiza ca fiind prea ametita pentru a gandi noi forme, iar insatisfactia cea mai mare ii era provocata de ideea de foame pe care nu o putea respinge prin nici unul din mijloacele mentale pe care le avea la dispozitie.    

      Cu miscari cerebrale lente, dar sigure, isi construi ideea de ceas, incruntandu-se pentru a putea citi vagile urme cauzate de trecerea celor doua limbi prin cadranul timpului, fara a reusi decat sa aproximeze ca era ora sase. In curand avea sa inceapa tura de noapte, operatorii acestia aveau sa se intoarca acasa, unii dintre ei salutand-o cu respect prefacut prin ideea de geam care se inalta falnica, separand cele doua camere ale uzinei. Se gandi sa se indrepte inspre farmacie, unde diverse idei de sanatate erau aranjate, dupa marime si proprietati, inspre a fi distribuite consumatorilor. Copila deschise ideea de dulap si numara incet, de la stanga la dreapta, sufletele pe care le avea in depozit. Erau douazeci si sapte, ceea ce insemna ca la finalul zilei avea sa ramana, cel mai probabil, cu douasprezece : patru suflete costa ideea de autobuz, produsa in fiecare zi de catre o serie de creatori comunali speciali, care se ocupau de transporturi, zece suflete ideea de sanatate, plus ca avea sa dea inca un suflet cersetorului de langa farmacie care isi asigura prosperitatea amenintand lumea cu ideea de cutit. Intrucat corproralitatea ii era aparenta, iar ideea de haine ii provoca repulsie, micsorand cadrul maximal al potentelor de deplasare si gesticulare pe care le avea la dispozitie, se hotari sa paraseasca camera complet dezbracata, distrugand ideea de perete care o separa de lume. Isi forta gandurile sa razbata intru eter, si astepta cateva franturi de timp pentru a-i aparea, ca in fata unui organ de simt, ideea de autobuz de care avea nevoie. Chemarea functionase, tot ceea ce trebuia era sa se imagineze la bord. O nemultumea insa faptul ca trebuia sa depinda de produsele acestor creatori comunali care asigurau ideea de deplasare, si ca un singur moment de imperfectiune al procesului de gandire strain i-ar fi putut cauza suferinta mentala, in caz ca ideii de autobuz i s-ar fi asociat ideea de « accident cu consecinte fatale ». In cele din urma se imbarbata si urca in autovehicolul imaginar, soferul-constructor se afla acolo si o asigura ca drumul avea sa fie lent ca intotdeauna. Il cunostea din priviri pe acest constructor, stia ca fusese cel mai bun din promotie, tocmai de aceea ajunsese sa aiba un post superior ei, care ramasese intotdeauna in mediocritate.    

     « Unde te las, domnisoara M. ? La farmacie ? »     

     « Da, intocmai precum zici, desi intrebarea este futila de vreme ce ai aflat tot ceea ce ai dorit patrunzandu-mi in minte. Sunteti o casta periculoasa voi, constructorii, si cum nimeni nu va poata dovedi bunele intentii, as putea la fel de bine presupune ca doresti sa ma domini utilizandu-te de slabiciunile mele mentale”    

     « … Un constructor riguros nu va avea niciodata asemenea comportament, intregul sau cod il va obliga sa isi respecte pozitia si sa nu abuzeze de relatiile ideatice cu ceilalti, mai ales de cand situatia cu principiul lumii este atat de incerta… Unii spun in ultimul timp ca ar absenta, desi, daca ma intrebi personal, acestui zvon ii lipseste cel mai elementar grad de intemeiere… »    

     « Te referi la Unul ? Daca este adevarat, presupun ca in curand o sa fim suspendati cu totii in afara universului, indiferent de rang sau dispozitii. Sau o sa ajungem ca oamenii, numai ca atunci nu o sa mai aiba cine sa guverneze procesul de reciclare a sufletelor »     

     « Acesta este un gand ingrijorator, ar trebui sa aducem la suprafata fiintei noastre cat mai putine din acestea… Stim foarte bine ca fiecare idee are ecouri in lume pe care nimeni nu le poate anticipa. Prin urmare ar trebui sa ramanem pe pozitii si sa fim increzatori, este ilogic sa se poata suspenda principiul suprem al lumii ».    

     « Nu stiu ce sa spun, in ultimul timp port in mine o framantare existentiala nespecifica unui operator. Imi afecteaza ideile si slujba, alaltaieri aproape ca am trimis pe lume un suflet constient de fiecare element al vietilor sale anterioare. Realizezi ce nenorocire s-ar fi putut produce atunci ? Asemenea scapari imi fac munca dificila si ma condamna in proprii ochi ».    

     « Nu s-ar fi produs nici o nenorocire, stai linistita. Mai bine trage aer in plamani si expira… Nu comenta ca nu ai plamani decat in minte, nu acesta este lucrul care conteaza. Probabil ca  omul care si-ar aminti ca a fost soldat in batalia de la Hastings, de exemplu, nu ar fi, pentru semenii sai, diferit de acei Napoleoni care apar incontinuu de cand am fost sabotati de catre infractorul ala scarbavnic care a patruns in baza noastra de multiplicare. Ar fi probabil trimis la nebuni, iar societatea umana si-ar continua evolutia in perfecta stare de ignoranta fata de propriile acte. Daca am inteles ceva din mersul lumilor, atunci acest lucru este ca oamenii nu vor sa priveasca inspre noi. Nici macar atunci cand Platon a cazut in masina de aruncare in lume si a fost proiectat pe Pamant alaturi de amintirile sale de operator, propunand Teoria Ideilor, nimeni nu l-a luat in serios exceptand acea casta de filosofi plicticosi care incearca a deriva universul din franturi logico-intuitive fara noima. »    

     « Nu intelegi, am inceput sa dezvolt oarecare interogativitate, si nu cred ca este doar un moment in evolutia mea peste care sa trec cu lejeritate sau sa ma prefac ca nu ar exista. Intrebarile sunt acolo, in mintea mea, si nu au nicidecum o desafasurare contingenta. Ma tem ca intr-o zi o sa ajung precum cersetorul de langa farmacie, furand suflete pentru a putea supravietui ».     

     « Hei, stii ca un operator este dedicat exclusiv meseriei sale. Cat timp iti amintesti acest adevar, vei fi in regula… Uite-l insa pe sobolanul ala nenorocit, ar trebui sa il luam si pe el…pare cam zgribulit si i-au inghetat mustatile… »       

     Copila se uita pe geam si isi casca ochii ideatici asupra aratarii care facea semne disperate cu mainile sale mici acoperite de blana. Il cunostea de mult timp, fusesera prieteni pana in ziua in care fugise cu toate sufletele sale si ii distrusese locuinta utilizandu-se de ideea de cutremur. Acum erau dusmani devotati, si nimic nu i-ar fi facut mai putina placere domnisoarei M. decat sa fie nevoita sa isi imparta locul in autobuz cu aceasta creatura respingatoare pe care o ura cu patos.       

     « Te rog  » ii spuse ea constructorului, « fa-mi placerea si calca-l. Raneste-l, distruge-l, nu ma intereseaza ce faci, dar ajuta-ma sa scap de el pentru totdeauna ».    

     « Hei, dar cat de agitata esti. Este doar o uratenie a naturii, nu merita ura noastra… Bine, daca insisti, nu voi opri autobuzul la statie, desi nu este deontologic si ai o influenta nefasta asupra gandurilor mele… »     

     « Multumesc, apreciez dovada ta de prietenie. Nu merita ura noastra, si totusi nu pot sa nu ma gandesc ca aceasta bestie imi facea avansuri acum cateva luni. Cred in continuare ca ar fi trebuit sa il calcam… »    

     « Esti extrem de sigura de sentimentele tale negative, si cauti orice prilej sa le aduci la suprafata fiintei. Crede-ma, domnisoara M., aceasta este sursa tuturor neajunsurilor. Nu ni se permite empatia, ea este numai pentru muritori… »    

     « Daca soarecii empatizeaza, nu vad de ce nu as face-o si eu, intr-un sens diferit fata de acestia. Nu vad de ce ar trebui sa ne limitam in asemenea masura experientele ; ar trebui sa fim superiori ca traire muritorilor, nicidecum sa simtim ca suntem victimele unor lipsuri infinite… »     

     « Esti fitoasa si nu stii niciodata ce vrei, draga mea M. Mai devreme te temeai ca iti vei pierde slujba, acum refuzi sugestiile mele, desi ele te-ar ajuta sa iti pastrezi munca la un nivel de eficienta suficient de ridicat incat sa nu ajungi a te imagina zilnic aruncata in strada. Bineinteles, daca s-ar intampla una ca asta ai gasi intotdeauna adapost in ceea ce imi imaginez a fi casa mea, dar presupun ca esti suficient de orgolioasa incat sa imi refuzi oferta… »     

     « Nu refuz ofertele sincere de prietenie, refuz doar ideea dependentei. Poate ca problema nu este totusi in mine si este in lume. O lume fara de Unul este o lume care nu se poate justifica, si astfel devine haotica… »    

     « Calmeaza-te, M. » rase constructorul ca printre dinti, « nu mai purta discutia atat de departe : Unul este acolo undeva, foarte aproape de fiecare dintre noi, inclus poate in constitutia noastra. Probabil ca ai vrea sa il vezi, sa il atingi, sa ai o perspectiva empirica asupra acestuia, dar toate aceste lucruri nu fac obiectul gandurilor noastre. Iar noi gandim ca sa existam, ne gandim pe noi, ii gandim pe altii si gandim obiectele lumii in care fiintam. Daca vrei sa renunti la aceste privilegii pentru lumea simturilor, poate ca ar trebui sa il urmezi pe Platon si sa cazi in masina de aruncat in lume… »      

     « Nu vrei sa intelegi », rosti fata pe un ton iritat, ca si cum ar fi fost gata sa elibereze un nou val de sentimente negative intru lume,  « eu nu vreu sa cobor in cele de jos, ci mai degraba intentionez sa urc in cele de sus. Ori ceea ce nu am este o certitudine cu privire la existenta unui « mai sus ». Se prea poate, ma gandesc, ca cineva sa aiba interesul de a ne tine sub control prin teama fata de un legiuitor transcendental. Stim prea bine ca acelasi lucru il facem si noi prin promovarea ideii de « zeu » in randul oamenilor. Scriind in sufletul fiecaruia ideea de respect divin, putem promova o minima morala in lumea materiei, pentru ca lucrurile sa nu scape de sub control si sa se ajunga la un razboi universal ce ar face ca meseria noastra sa cada in redundanta… » 

     « In primul rand, noi suntem cu adevarat zeii oamenilor. Atributele pe care le acorda ei divinului nu sunt pure fantasme; ele constituie, in majoritate, caracteristicile noastre cele mai intime… In al doilea rand, religia a provocat mai multe razboaie decat a oprit, deci aceasta idee a incastrarii respectului divin in sufletele oamenilor, alaturi de o serie de trasaturi precum vointa de putere, avaritia, fuga dupa o viata usoara si sarlatanismul, se dovedeste a reprezenta unul dintre cele mai impresionante falimente ale procesului nostru creativ. Iar in al treilea rand, noi nu suntem oameni, prin urmare nu putem fi tinuti sub control precum ei, mai ales de catre fiinte aflate la acelasi nivel de realitate. Nu ai cum sa explici faptul ca suntem cu totii purtatori de idei, iar ideile noastre au totusi trasatura de a fi interconectate, daca nu presupui ceva unic care sta la baza acestei interconectari, a acestui multiplu care tinde inspre eliminarea oricaror diferente la nivelul unitatilor sale componente. Avem nevoie de Unul pentru a fiinta, avem nevoie sa gandim Unul pentru ca altfel nu ne-am putea gandi pe noi insine. Nimeni nu se proiecteaza contingent intru realitate, dupa cum stii, suntem  fiinte-principii si fiinte care au nevoie de alte principii decat cele pe care le reprezinta . Prin urmare nu inteleg de ce vorbesti de inselaciune si falsi judecatori transcendentali. Tu ti-ai produs Unul si esti responsabil pentru el asa cum fiecare din noi l-am produs, producandu-ne pe noi insine in urma acestui proces… iar un operator ar trebui sa cunoasca toate aceste lucruri pentru a putea functiona la parametrii optimi… »      

     Domnisoara M. se gandi o clipa la ceea ce auzise, apoi lasa privirea sa i se piarda undeva dincolo de geamul imaginar al ideii de autobuz, impartind sentimente bizare, nenumite, cu cel de langa sine, care se grabea sa o conduca la destinatie de parca intreaga ei structura empatica ar fi fost neimpartasita.     

     « Poate ca ai dreptate, nu putem vorbi de societate asa cum o fac oamenii. Aici fiecare fiinta este in sine si totusi cuplata la celelalte, impartindu-si lumea cu ele in virtutea unui principiu comun. Si totusi, uneori putem fi mai departati unul de celalalt si mai insingurati decat o copaie din care ai aruncat copilul odata cu apa… »    

     « Asta pentru ca Unul este intotdeauna singur, draga mea M. Unitatea primordiala isi este autosuficienta sub fiecare aspect ».     

     « Si totusi din sine a derivat multiplul. Oare nu ar trebui sa facem acelasi lucru? Sa ne traim viata prin si alaturi de ceilalti pentru a reveni la noi imbogatiti?”    

     « Un asemenea mod de fiintare te-ar inalta sau te-ar damna. Este periculoasa uniunea a doua fiinte, fiecare este integrata total in propria circularitate, se contine pe sine in virtutea absolutului. Nu poti sterge limitele naturale ale fiintarii- cei care incearca un asemenea lucru ajung sa piarda ceva din sine, si devin ca sobolanul pe care l-ai privit mai devreme cu suficient dispret incat sa se considere el insusi o sub-fiinta »    

     « Am cunoscut sobolanul acela, si niciodata nu mi-a spus… »     

     « … Cum a ajuns asa ? A fost odata constructor, avea o mare putere de control asupra sa si asupra ideilor sale. Pana in clipa in care a vrut sa iasa din sine. Nu te poti juca cu ideile, caci sunt singurul lucru pe care il posedam. Oamenii au materia, o modeleaza, se distreaza uneori cu ea, pentru ca are un grad ridicat de stabilitate. Noi nu avem nimic de acest gen- este suficient sa ne indoim de ceea ce facem ca acel lucru sa isi piarda semnificatia. Indoieste-te de existenta mancarii, si vei muri de foame. Indoieste-te de acest autobuz, si el va inceta sa fie un autobuz, va deveni altceva sau se va intoarce in nimic. Nu ne permitem sa ne indoim, sa ne intrebam, sa iesim din noi, pentru ca avem o datorie, si fiecare dintre noi nu valoreaza decat atat cat valoreaza ideile sale… »     

     « Nu am cerut sa fiu operator. In fapt, nimeni nu a cerut acest lucru. Iti aduci aminte cum te-ai nascut, daca te-ai nascut, daca nu ai trait dintotdeauna? Si de ce nu ne putem imperechea ? De ce oamenii sa aiba aceasta placere, iar noua sa ne fie refuzata ? Pana la urma ce suntem, in afara de elemente cu oarecare utilitate pentru bunul mers al lumii ? Oamenii au macar dorinta de a fi fericiti, noi nu avem nimic… »    

     « Nu ai inteles nimic din ceea ce am zis aici » rosti cu oarecare compasiune nervoasa constructorul, apoi isi recapata cumpatul pentru a nu face autobuzul sa deraieze de la traiectorie.

    « Nu poti sa te imperechezi, pentru ca esti eterna, si esti eterna pentru ca nu te-ai nascut niciodata. Cat despre fericire, orice constiinta lucida asigura determinarea ei sub chip de iluzie destinata celor prosti. Ai cunoscut vreodata fericirea? Daca nu, atunci o sa iti exprim crezul potrivit caruia un asemenea lucru nu exista, este un concept gol, atat pentru lumea oamenilor cat si pentru a noastra. Este ceva la care ne gandim fara sa il putem formula, ceva care ne scapa mereu, pentru ca nu este specific gandirii noastre. Nu poti da o forma fericirii, nu o poti modela mental sau material, nu ii poti specifica principiul activ. Prin urmare, sa renuntam la aceasta discutie si sa revenim la normal… »    

     « Ce inseamna normal? Tot aud cuvantul acesta, dar nu ma pot gandi la nimic normal, asa cum m-as gandi la un sandwich sau la o plasa de peste… Nu pot aduce pe lume normalul, si totusi el emana dinspre noi. Ce este normalul ? »    

     « Pentru tine, o zi reusita la munca. Pentru mine, o colectie de idei pe care am adus-o la lumina si am modelat prin ea doua lumi, atat a oamenilor, cat si a noastra. Pentru oameni, o seara fierbinte alaturi de persoana iubita. »       

     « Ma bucur ca vorbesti despre normalul meu fara sa ma cunosti. Poate ca am ambitii mai mari decat un normal care sa arate dupa cum mi-l prezinta ceilalti in clipele lor proaste de existenta… ».    

     « Esti operatoare, draga domnisoara. Nu exista un normal al tau diferit de normalul oricarei alte fiinte integrabile in aceiasi parametri cu tine. Ideea de «special » a fost creata pentru alte lumi; aici virtutea nu rezida in a fi special, ci mai degraba a fi la fel ca toti ceilalti. Si cu cat vei intelege asta mai repede, cu atat vei distruge mai putine fiinte, si cu atat mai mica va fi sansa de a te distruge pe tine insati… »    

     « Farmacia… am ajuns. Presupun ca iti datorez patru suflete, ca intotdeauna »    

     « Stii ce? » rosti constructorul cu ochi aparent mici, distras de formalismul acestei replici venite din partea celei mai ciudate fiinte pe care o intalnise vreodata, “mai bine pastreaza-ti sufletele si fa-te sanatoasa. Este tot ce imi doresc »     

    « Daca nu as sti mai bine » paru sa zambeasca si fata, « as spune ca incerci sa empatizezi cu mine ».    

    « Din fericire stii mai bine de atat, nu-i asa? »     

     Copila vazu usile autobuzului deschizandu-se ; stia insa ca, daca ar fi insistat asupra sentimentelor sale, cel de langa ea nu ar fi lasat-o sa plece. Era extrem de usor sa pervertesti o forma pura, sa inlocuiesti autobuzul cu patru roti umflate cu unul aflat in pana. Ea insasi avea calitati de creator, singurul motiv pentru care nu avea detinea aceeasi functie era predispozitia ei inspre distrugerea lucrurilor gata create, sub efectul unei lipse totale de rabdare si a unui mod dezordonat de a gandi. Ar fi avut insa puterea de a ii patrunde celuilalt in minte, dupa cum el o facuse cu atata usurinta mai devreme, si astfel autobuzul sau ar fi devenit autobuzul amandurora, iar modelarea performantelor sale ar fi devenit o chestiune de cuplu. Era totusi prea tarziu, constructorul se pregatea sa inchida usile, iar ea urma sa patrunda in acel loc in care avea sa fie interogata cu privire la imbolnavirea sa si la imposibilitatea de a-si produce mental starea originara de bine.     

     « Am vazut ca ti-e foame, apropo. Prinde aici… »    

     Domnisoara isi simti deodata fiinta contopindu-se cu satisfactia neputincioasa produsa de ideea unui aliment gustos, se prefacu ca molfaie putin si realiza ca este vorba despre un sandwich cu jambon si castraveciori, combinatia ei preferata, pe care nu reusise sa o aduca la suprafata mintii de cateva zile.     

     « Sper sa te satisfaca, draga M. La revedere… »     

     Fata emitea in continuare judecati de gust cu privire la ideea de sandwich, intr-o veritabila frenezie a simturilor pe care nu le poseda inca; fara indoiala ca se pronunta ca fiind satisfacuta de contactul ideatic care se intamplase, caci reusise sa intretina conexiunea cu produsul mental al celuilalt suficient timp cat sa il poata reproduce la infinit. Isi realiza asadar, prin proprie putere, al doilea sandwich, privind autobuzul care se departa de mintea sa pana cand se prabusi in uitare. Intra ulterior in farmacie, unde produse ideea de scaun si oferi cele zece suflete contra unei idei straine de sanatate. « Deschide-ti mintea » se vazu sfatuita de catre farmacista, apoi se prabusi intr-o stare de visare lucida in care ideea de sanatate avea sa o contracareze pe aceea de boala cu eficienta maxima. Se simtea ca in lumea materiei, sorbind o supa calda in care fusese strecurata o lingura de substanta cu efecte benefice, era sarbatoare si copiii i se intindeau pisiceste in poala pentru a primi lucruri palpabile. Imprejurul ei totul era scaldat intr-o caldura pufoasa, in timp ce dragi straini treceau absenti prin fata ei, observand cum capata culoare in obrajii mult prea palizi pentru o fiinta umana. La un anumit moment, i se paru ca se aude strigata si il privi pe cel ales alergand in intampinarea copiilor, pe cand strazile erau acoperite cu frunze verzi de pin, iar norii se deplasau greu pe cerul prevazut cu stele de abia vizibile….

    Cand parasi imateriala farmacie, sanatatea incetase sa ii fie afectata, iar starea-i mentala era una suficient de buna incat sa evite, pentru moment, a se lasa afectata de mersul obositor al lumii. Prefera asadar sa isi protejeze mintea in fata ideilor straine care apareau la tot pasul sub forma de masini, blocuri inverzite de timp si carnati cu mustar care se vindeau la pachet pentru un suflet. La coltul strazii, isi utiliza recastigatele puteri pentru a produce mental un pistol si a-l ameninta pe cersetor, furandu-i cele douazeci si unu de suflete pe care le castigase in ziua respectiva prin mijloace asemanatoare.     

     « Sa iti pocneasca ideile in capul ala dezgustator » spuse el cu furie, apoi se retrase din calea ei si isi fixa privirea asupra unei copile care se vizualiza molfaind o caramea in fata unui magazin imaginar de dulciuri. « Carameaua aici, sufletel, ca altfel ai dat de dracu »… in acest timp, M. ajunsese acasa si isi inaltase peretele la loc, apoi isi imaginase un telefon rosu si apasase pe Redial cu degetele-i lungi de pianista, asteptand raspunsul de la celalalt capat al firului.     

     « Alo, directorul aici. Cu cine am placerea ? »    

     « Doream sa va informez ca maine ma voi intoarce la munca… »  

     (continuarea in capitolul II)

                                  

Visul…

        Aleile erau ca acoperite de cupru, iar vantul rascolea praful in toate partile, determinandu-ma sa pasesc cu grija printre aceste dune care inveleau peisajul in murmurul straniu al nisipurilor. Eram singur, si prin aceasta singuratate ma deplasam ca o locomotiva cu aburi, lasand in spate civilizatia occidentala care ma innebunise cu progresul ei frenetic, in directii convergente, pe marile bulevarde ale vietii. Gardul din fata cladirii era infasurat in pungi de plastic, iar deasupra acestor pungi stratul de nisip era gros de trei degete si iti infasura mainile, la atingere, intr-un contact cald si deosebit de placut. Facusem aceasta calatorie cu un scop bine determinat pe care il uitasem, pe masura ce avansasem in desert, avand in permanenta senzatia ca ma departam de mine apropiindu-ma. Acum, ma intrebam cate clepsidre ale existentei puteau fi umplute cu nisipul din aceasta lume a viselor, si daca propria clepsidra avea sa se numere vreodata printre acestea. Bineinteles, traisem intr-o familie pragmatica, care m-ar fi sfatuit sa imi confectionez propria clepsidra in clipa in care as fi dorit una. Nu excelasem insa niciodata la procesul de producere a lucrurilor utilizand alte elemente decat propria minte. Singurele mele produse spontane erau cele de literatura, o literatura pe care o produceam nu atat in virtutea unui principiu materialist, cat mai degraba pentru a nu uita cine sunt. Intr-adevar, dupa moartea Ei, fusesera necesare doar cateva saptamani pentru a intra intr-o infernala criza de identitate. Ma regaseam intotdeauna ca pe un altul, traiam zilnic determinat de alte scopuri si alte idei, pana cand aceasta criza de identitate a produs nimicul. Cu siguranta ca, fara jurnalul meu, as fi fost internat la spital si nu as fi iesit prea curand de acolo. Asa insa am supravietuit, scriind in fiecare zi celebrele cuvinte : « Nu uita sa iti treci aici gandurile si maine, daca vrei sa mai existi ». Chiar si alaturi de dragul meu jurnal, ma simteam pierdut, mai degraba pentru mine decat pentru lume. Tentativele sinucigase disparusera in timp, fiind inlocuite de o stare din ce in ce mai neutra, vecina cu catatonia. Apoi tentativele sinucigase s-au intors sa imi delimiteze fiinta in spectrul lor, iar catatonia a fost inlocuita inca o data prin durere. De ce alesesem sa traiesc ? Acest raspuns, atat de necesar pentru a imi pune ordine in viata, imi era suficient de strain incat prin simpla constientizare a acestei incompatibilitati esentiale, intre mine si el, ajungeam la un prag mental pe care nu il puteam depasi. Adevarul era ca nu ma cunosteam, nici macar atat cat emisferele cerebrale ale unui pepene ii permit acestuia sa constientizeze ca este un fruct mai degraba decat orice altceva. Metamorfoza mea sincera, dar nenaturala, nu imi permitea prea multe certitudini, ma regaseam in mine fragmentar si fragmentat, printre aparente de moment si potente care nu aveau niciodata sa fie aduse in actualitate.

        – Hei, acesta nu este decat un vis. Aici poti sa fii sincer cu tine… trebuie doar sa deschizi ochii.

        Am privit inspre mine ca prin suprafata unei sticle translucide. Nisipul ma acoperise pana la genunchi, iar in jur nu se auzea decat geamatul sinistru al vantului, rascolind totul in cale si taindu-mi obrajii cu fire albe de praf. A trecut o clipa pana sa realizez ca aveam ochii inchisi, ca priveam direct prin pleoape intru afara. Senzatia ca aveam pleoapele cusute ma inspaimanta usor, stateam nemiscat si imi rosteam in minte indemnul: “Deschide-te, deschide-te”. In cele din urma, pleoapele s-au deplasat usor de pe suprafata cristalina a ochiilor, care au plescait umed o lacrima tarzie rezultata din fortarea expansiva a eului. In fata mea se afla o fata acoperita intr-o panza mov, pe cand cerul insusi avea culoarea liliacului si se reflecta in ochii ei, accentuandu-i personalitatea.

        – Ar trebui sa iti economisesti lacrimile. Intr-un loc ca acesta, apa este aproape imposibil de gasit, iar lacrimile se transforma pe obraz in rauri subtiri de sare…

        – Te cunosc de undeva ? Imi pari extrem de apropiata. Nu inteleg de ce rezonez empatic cu tine, dar imi trezesti stari pe care le credeam uitate.

        – Eu sunt paznicul viselor tale, sunt luciditatea cea mai adanca de care esti capabil. Rezonezi empatic cu mine ca urmare a faptului ca rezonezi empatic cu tine insuti, desi ai incercat sa treci dragostea de sine in randul himerelor.

        – Nu exista dragoste de sine in cazul meu. Sunt inchis pentru totdeauna fata de lume, iar aprioriul afectiv care actionase ca principiu formal al vietii mele se afla si el intr-o stare de convalescenta din care, cel mai probabil, nu isi va reveni vreodata.

        – Sunt sigura ca asta iti soptesti in oglinda in clipele de singuratate. Esti atat de convins ca lacrimile tale se transforma in sare chiar si in lumea reala, incat nu mai accepti nici o alta realitate in afara de aceasta. Agonia ta ia forme multiple, dar nu te amagi- este o singura lume aceea pe care o circumscrie. Metamorfoza la care te gandeai mai devreme nu este decat un miraj, dupa cum un miraj este corporalitatea mea, de care pari a fi atat de constient la momentul de fata. Te bantui singur, M., si nu o faci pentru ca ti-a cerut ea asta. Stii prea bine ca motivele tale sunt la fel de egoiste ca motivele celorlalti. Singura diferenta este aceea ca tu cauti ceva ce pentru ei nu are importanta, si anume absolutul.

          – Te joci cu mine, Fata Morgana. Stii prea bine ca sunt vinovat pentru tot…

          – Vinovat pentru masochismul transcendental pe care il afisezi fata de tine, cu siguranta. Vinovat pentru toate aceste intrebari disperate, pentru toata urmarirea care te-a dus la pierzanie. Vinovat pentru suferinta pe care ti-ai impus-o asupra sinelui dintr-un imperativ categoric, ca un adevarat discipol al lui Kant. Vinovata pentru moartea Ei e insa numai Ea, caci decizia Ei a fost asumata. Iar suferinta ta nu e cauzata de mustrarile constiintei, ci mai degraba de ura pe care o resimti fata de Ea, pentru ca te-a parasit, si ura fata de tine, pentru ca ai fost suficient de slab incat sa fi parasit. Niciodata nu ai inteles ca, de vreme ce te-ai deschis odata inspre lume, nu mai aveai nicidecum nevoie de ea. Acest drum, aceasta viata, este unul pe care il poti parcurge singur in aceeasi masura in care il poti parcurge insotit. Dragostea nu rezida nicidecum intr-un cuplu de persoane, ea rezida in tine, si in sacrificiile pe care le faci pentru o fericire purtand in sine germenele divinitatii…

          – Nu exista germene al divinitatii pentru mine dupa cum nu mai poate exista nici fericire. Esti foarte sigura de ceea ce afirmi, ca si cum m-ai cunoaste, ca si cum ai fi cu adevarat in mine, dar acesta nu este decat un vis. Prin urmare, ar fi pueril din partea mea sa iau in considerare adevarul profetiilor unei naluci…

          – Este adevarul profetiilor tale, dupa cum prea bine stii. Singurul motiv pentru care te afli aici este legat de tine. Esti constient ca lumea se schimba, esti constient ca ceea ce creezi in miezul constiintei tale este pe cale de a te deschide catre un adevar pe care nu l-ai luat niciodata in considerare. Spune-mi, care este pentru tine gradul de realitate al unui vis ?

          – Grad de realitate ? Visele constituie o realitate in sine.

          – De acord, dar nu raspunsul acesta il doream de la tine. Hai sa mergem un pas mai departe- care este raportul dintre realitatea viselor si realitatea exterioara ?

          – Sunt doua realitati distincte. Una pe care ne-o asumam aducand-o inspre noi din afara, alta pe care o promovam dinspre noi utilizandu-ne de propria imaginatie. Din cate imi dau seama, singurul element care le face sa se intretaie este ocazionalismul.

           – Ocazionalismul ?

           – Da, ocazionalismul. In sensul in care individul este aruncat in lumea exterioara, iar aceasta aruncare intru lume este necesara pentru ca cel de-al doilea univers, cel pe care ni-l intemeiem prin proprie putere, sa inceapa a se manifesta prin produsele noastre spontane. Nu imi pot inchipui ca visam inainte de a avea constiinta de sine, si nu imi pot inchipui ca posedam constiinta de sine inainte de a fi aruncat intru lume.

          – Se zice ca un fetus este conectat in fiecare clipa a dezvoltarii sale la realitatea universala. De ce nu ar fi aceasta o teorie cel putin la fel de buna ca a ta ?

          – Pentru ca teoria ta nu se fundamenteaza pornind de la parametri stiintifici. Aruncarea in lume in schimb constituie o necesitate logica, pentru ca nu exista nici o alta varianta mai plauzibila decat aceasta care sa explice modul in care fiecare dintre noi aparem in univers.

          – Ce parere ai despre varianta biologica pe care o cunoaste toata lumea ? Doi oameni se imperecheaza intr-un act erotic, iar din contactul lor corporal apare copilul.

          – Ma refeream la variantele filosofice. Plus ca aruncarea in lume nu contrazice realitatea naturala cu privire la modul in care sunt realizati copii. Sa presupunem copilul ca pe produsul direct al unui contact sexual, de acord. Dar aparitia copilului respectiv in univers nu va fi nicidecum un act voluntar, caci nu exista pentru el alegere cu privire la lumea in care se va naste, la cadrul familial pe care il va imbratisa, nu exista alegere nici in ceea ce priveste esenta sa umana. Aruncarea in lume nu vrea sa spuna decat ca omul este produsul unui determinism de natura ontologica. Celelalte determinisme, precum cel social, cultural sau psihologic, vor actiona la nivel existential in sensul in care stabilesc parametrii devenirii umane, dar in cele din urma toate sunt reductibile la cel ontologic, caci fara fiinta, fara potenta pura a unui anumit lucru, nu va exista niciodata fenomenul de aducere in act a lucrului respectiv. Fiinta precede existenta in toate manifestarile sale.

          – Imi aduci argumente fenomenologice ce pot fi combatute prin alte argumente fenomenologice. Aruncarea ta in lume este o posibilitate logica, de acord, si pare oarecum admisibila la o prima vedere, exista insa o serie intreaga de posibilitati explicative distincte de aceasta. Ce spui de nemurirea sufletului, invocata de sistemul platonician potrivit caruia viata nu poate proveni cu nimic mai putin din moarte decat moartea din viata ? In cazul acesta aruncarea ta in lume ar deveni absurda, caci rezulta din teoria de mai sus ca individul a existat din cele mai vechi timpuri in acest cadru si ca s-a dezvoltat dintotdeauna ca element intern al lumii.

          –  In regula, am exclamat eu intr-un final, am inteles ironia actului de a ma combate pe mine insumi in vis. Dincolo de aceasta disputa de natura filosofica, consider insa ca nu ne-am apropiat deloc de adevarul pe care mi-l prognozai. Vorbim de eternitatea sufletului sau de aruncarea in lume a unui om. Pana la urma care este legatura dintre toate aceste elemente ? Nu vad modul in care disputa viata-moarte pe care o conturam aici are de a face cu visul, cu lumea interna a imaginatiei individuale…

          – Daca admiti eternitatea sufletului, automat admiti ceva mai mult de atat. Admiti eternitatea visului.
Caz in care singurul element deficitar al omului ramane memoria. Memoria nu este eterna, sau eternitatea ei sta sub un val de ceata care nu permite individului sa fie conectat la ceea ce a avut loc dincolo de cadrul limitativ a ceea ce numesti « aruncare in lume ».

          – In regula, sa admitem si acest detaliu, legat de eternitatea visului. Cum gandesti insa raportul viata-vis-moarte? Visul presupune o multitudine de posibilitati, dar este totusi limitat. Expansiunea maxima a experientelor lumesti ale unui individ, la care se adauga posibilitatea de reiterare si recombinare a acestor experiente, este ceea ce conditioneaza visele. Exista prin urmare o determinare empirica a viselor, un element extrem de important care le face integrabile in aceeasi categorie ca viata.

          – Te-ai contrazis intr-o multitudine de puncte, spuse fata in mov, in timp ce eu imi fixasem ochii asupra chipului sau suav si incercam sa inteleg de ce nisipul nu se depunea in straturi pe hainele sale, in timp ce pe mine ma ingropase pentru a doua oara pana la glezne. Presupunand ca sufletul este etern si doar memoria trecatoare, este evident ca experienta lumeasca a unui individ tinde la randul ei sa fie infinita. Pe de cealalta parte, conform teoriilor intemeierii pe care sunt sigur ca ti le amintesti, ceea ce se revendica de la nelimitare este la randul sau nelimitat.

          – Invoci aici ca model raportul dintre idee platonica, caracterizata prin atributul eternitatii, si suflet. Un argument filosofic bun cat timp ramai in paradigma platoniciana, pe care trebuie sa recunosc ca nu am considerat-o niciodata satisfacatoare. Pe de cealalta parte, acceptand eternitatea suspecta a viselor, aceasta nu inseamna nicidecum ca in intervalul unei singure vieti pot fi activate elemente onirice specifice vietilor anterioare. Memoria nu admite decat viata de aici si acum. Prin urmare, presupunand ca existam dintotdeauna si suntem subiectii unor metempsihoze repetabile, aceasta nu inseamna nicidecum ca produsele onirismului meu transcend orice bariere existentiale si se revendica de la vieti distincte de aceasta …

          – O idee respectabila, spuse ea, in timp ce buzele-i mov zambeau usor inspre mine cu oarecare rautate, ca si cum ar fi stiut ca argumentele sale (daca se putea vorbi de « ea » si « eu » intr-un vis care era numai al meu) sunt mai convingatoare. Cu toate acestea, nu ne amintim nici vietile anterioare pe care le-am lasat in urma, desi le presupunem implicit, derivandu-le din ideea eternitatii sufletului pe care o voi invoca pentru o ultima oara. Aceeasi memorie subreda, deci aceleasi neajunsuri cauzate de insuficientele psihologice ale individului, se manifesta si la acest nivel, si totusi teoriile platonice pe care le-ai acceptat sugereaza ca viata de aici si acum este conectata la viata anterioara ei si cea care o va urma. De ce nu s-ar aplica aceeasi paradigma si in privinta viselor ?

          – Pe de cealalta parte, m-am repezit eu simtind un defect in argumentare, daca structura memoriei umane arata ca visele din afara vietii de aici si acum sunt imposibil de adus in actualitate, de ce sa nu aplicam aceeasi paradigma in privinta vietii ? Nu ne amintim sa fi trait inainte de a ne naste, sunt de acord cu aceasta premisa, dar concluzia pe care o desprinzi de pe urma ei este deficitara. In loc sa acceptam a priori teorema platoniciana,  am putea extrem de bine sa presupunem ca nasterea este punctul princeps al existentei umane si ca, inainte de aceasta,  nu exista decat potente de combinare a unor calitati. Ceea ce ne aduce inca o data la concluzia ca suntem aruncati in lume…

          – Ceea ce te aduce pe tine la aceasta concluzie, pentru ca aceasta concluzie este cea pe care o cauti cu infierbantare si refuzi sa vezi altceva in afara ei. Incerci sa incadrezi totul in structuri logice ca si cum ai avea intreg aspectul vietii la indemana. Spune-mi insa, cat de logica este moartea, M. ? Ce poate face logica impotriva ei, sa o combata, sa o amane, poate sa ii modifice aspectul ? Poate nici una dintre aceste variante enuntate mai sus? Cat timp te agati cu disperare de reminiscentele logice ale vietii tale nu vei fi niciodata pregatit pentru a trece dincolo.

          – Trebuie sa recunosc, logica nu mi-a oferit niciodata prea multe, m-a limitat in procesul de intelegere a Ei si m-a lasat descoperit fata de gestul sau ultim. Daca eram mai putin logic si mai intuitiv, poate ca as fi gasit cuvintele care ar fi oprit-o. Nu mai conteaza insa acum, sunt prizonierul unei vieti mizerabile si cu vise de imprumut.

          Fata in mov ma privi atunci in ochi si se apropie de mine, pasind usor deasupra dunelor care refuzau sa o ingroape. Era una cu ele, una cu nisipul lor, si una cu nisipul din mine. Catifeaua mainii ei fosni deasupra palmei mele, apoi se deschise lent, iar in palma imi cursera cateva fire de nisip mov,stiam ca le colorase special pentru mine.

          – Cand esti pregatit, promiti sa ma cauti ? intreba ea, aparent ganditoare si atat de straina de sentimentul puternic de ardere interna care mi se desteptase undeva dedesubtul suprafetei fiintei mele. Eu nu am raspuns la intrebare, stiam ca totul avea sa se termine, auzeam printre vise zbarnaitul metalic al ceasului gata sa vesteasca inceputul unui nou « astazi » mediocru, de sinucigas ratat si singuratic. Cu ultima rezerva de furie, am tras-o usor inspre mine, mainile ei mi-au atins fata care s-a colorat la randu-i in mov. O auzeam razand si intelegeam motivele acestui ras, o simteam blanda si vioaie cum fusesem la randul meu odata, pe vremea cand palmele mele nu ramaneau atat de reci si indiferente la orice atingere. M-am gandit in acea clipa ca subconstientul mi se intrezarea in structura acestei fete pentru ca in acest sens o descompusem pe Ea, decupand-o pana ce ramasese lipsita de culoare si apoi reintegrand-o in mine, pentru a renaste o alta din coasta mea si a ridica nivelul de utilitate al acestei vieti de care ma foloseam in mod minimalist.

          – Presupun ca o sa stai mereu in umbra mea, chiar si in momentele in care afara este suficient de intuneric incat sa nu proiectam nimic din noi deasupra imaginii lumii.

          – Presupun ca o sa fiu umbra ta, iar atunci cand o sa ma vrei invizibila, o sa dorm in structura fiintei tale, stiind ca nu este inca momentul de pe urma al soarelui ca sa ma descompun pentru totdeauna. Stiai ca mortii nu au umbra? Ei nu au decat vise, si sunt suficient de posesivi incat sa nu le imparta cu nimeni…

          – De asta s-a sinucis…. obosise sa isi traiasca viata pentru amandoi.

          – Si de asta ai ramas aici… obosisesi sa iti traiesti viata ca pentru nici unul.

          Ultimul lucru pe care l-am simtit a fost contactul apos al buzelor noastre, atingandu-se ca dintr-o dulce intamplare, ca si cum vointa noastra nu avusese nimic de a face cu ceea ce se petrecuse in acel loc, in acel moment care avea sa imi bantuie noptile, reintorcand-o inspre mine. Cand m-am trezit, am avut brusc sentimentul ca nu ma gasesc nicaieri, mi-am petrecut  dimineata rascolind disperat cearceafurile in cautarea umbrei mele, nu era acolo si cafeaua de dimineata se racea deasupra aragazului. De abia tarziu, cand am sesizat cele doua gropite din perna, am inteles ca nu fusesem niciodata cu adevarat singur.

        – Nu-i asa, draga perna, ca ma iubesti ?

        – Sigur ca da, rosti ea somnoroasa, apoi se rasuci si se cufunda pentru a doua oara in vise, ca si cum nimic nu se intamplase…

Inmormantarea…

     Era ora 7 fix cand parintele a intrat in capela. A salutat politicos, apoi s-a indreptat spre cel mort si a rostit intr-un cantec posac “Dumnezeu sa-l ierte”. Eu stateam in banca din spate, ca intotdeauna cand cineva murea, si nu-mi puteam dezlipi privirea de la ceasul de mana care ticaia usor cadenta unui vis scos din contextul somnului. De data aceasta, ma simteam norocos- nu era decat bunica in acel sicriu, inconjurat de flori al caror nume nu mi-l puteam aminti si care miroseau bolnavicios, alaturi de mortul care dadea impresia ca ar fi putut incepe in oricare moment sa puta a carne stricata.

          Desi prezenta imi fusese confirmata empiric, in realitate oricine ar fi trecut dincolo de privirea mea aprinsa ar fi putut realiza absenta oricarei forme de viata in aceasta carcasa care statea cu lumanarea in mana si cu ceara curgandu-i in valuri pe pantaloni, fara a se deplasa din locul in care fusese lasata de cei uitati printre vii si care manifestau toate semnele slabiciunilor umane. Dincolo de a ma imagina in acel sicriu, asa cum o facusem de nenumarate ori de la inmormantarea Ei,  imi ocupam timpul filosofand in gand cu privire la statutul acestei materii scarboase, care se imbiba acum de lacrimile celor vii si care, indiferent de suferinta pe care ar fi resimtit-o in spectrele celorlalti, ar fi ramas la fel de tacuta, caci tacerea este masura cuvintelor la trecerea in nefiinta. Intrebasem pe cineva odata de unde izvoraste scarba umana pentru deseuri, sustinandu-mi cauza pe baza principiului identitatii intre un pahar de iaurt gol si acelasi pahar umplut cu iaurt. Privind acum persoana din sicriu cu o insistenta cel putin patologica, ma intrebam daca nu se aseamana la randul ei cu un pahar de iaurt gol, al carui continut a fost inghitit de un peste zburator in dimineata in care i s-a oprit inima. Metafora aceasta imi trezea o deosebita placere, vecina cu voluptatea, si imi inchipuiam acum continutul acestui trup traind undeva, ca Iona in burta balenei, explorand camerele intunecate ale corpusului care ii servea drept lume.           

          Imi urmaream parintii cu coada ochiului, cautand in ei reziduri de demnitate, neprimind in schimb decat imaginea grotesca a unui comportament omenesc, scarbos de omenesc, care ii caracterizase de altfel intotdeauna. De ce eu, in clipa mortii unui om, stateam in spatele capelei facand filosofie existentiala, iar ei se lamentau atat de josnic, atat de indecent, in fata unei bucati de materie ca oricare alta ? Mi-am stins in cele din urma lumanarea si, cu un cutit de buzunar pe care il avusesem intotdeauna la indemana incepand de la moartea Ei, mi-am indepartat bucatile de ceara intarita de pe panza care imi invelea picioarele, si ea o bucata de materie ca oricare alta. Pentru un singur moment, ca intr-o amintire pizmasa, mi-am adus aminte de adevaratul rol al acestui cutit. Intr-o oarecare zi, ca oricare alta, aveam sa ma sacrific zeului-peste care avea sa ma transporte, in pantecele lui, in lumi nemaivazute, in care aveam sa visez in pace. I-am atins lama argintie de piele, intrebandu-ma cu un incredibil dor de moarte- Sa apas ?… Nu era insa momentul meu, era momentul de glorie al bunicii, asa ca am renuntat pentru moment la cutit si am iesit din capela blestemata in care corul funerar rasuna ca o adunatura de schingiuitori cu voci schingiuite. Am salutat cei doi gropari, care si-au continuat in liniste meseria aruncand in toate partile pamant fin, cu lopetile lor mari care ma fascinau prin asocierea cu absolutul teluric pe care il framantau. Unul dintre ei pufaia o tigara si canta incet, celalalt privea uneori in sus, ca si cum ar fi incercat sa restabileasca legatura intre cer si pamant pe care, atat de demult, omenirea o pierduse. Priveam totodata groapa care se adancea sub lopeti si ma gandeam la legatura lui Cioran cu groparul satului sau natal, cand juca fotbal cu cranii, in mod neo-hamletian, obisnuindu-se prin mijloace empirice cu viitorul sau statut de « specialist in moarte ».

          – Ce naiba faci aici, tinere ? Ai venit sa privesti locul in care ajungem cu totii ?

          – Nicidecum, prietene gropar. Eu sunt sigur ca nu o sa ajung aici. Aici este taramul corpurilor, cu nimic diferit de un cimitir de masini. Daca exista ceva pur in structura fiintei umane, atunci acel ceva nu are nevoie de lumea sensibila pentru a supravietui, caci este perfect circular si inchis in sine, deci inatacabil din afara.

          – Haide nu ma innebuni, exclama groparul printre dintii sai galbeni, nu esti cumva unul dintre acei studenti la filosofie care cred ca pot inlocui lumea prin concepte ? Si fiica-mea face parte din cercurile voastre de aberanti intelectualisti, imi zice ca nu vrea decat sa lucreze la cartea care va inlocui lumea. Eu ii spun ca este o proasta indoctrinata cu aberatii, ea ma priveste cu scarba si se inchide in camera. Merita o bataie buna, pe cinstea mea, numai ca mi-e teama ca daca as bate-o ar pleca in lume de capul ei. A mai avut incercari de genul, iar odata a incercat sa se sinucida cu pumn de pastile. A stat la balamuc vreo doua luni, dupa aia i s-a spus ca e libera sa plece… Mare greseala, daca ar fi fost dupa mine as fi tinut-o acolo pana i-as fi scos toate filosofiile din cap. Asa s-a intors acasa si s-a apucat de vechiile ei naravuri ca si cum nimic nu se intamplase…

          – Ar fi existat poate un moment in viata mea cand as fi dorit sa o cunosc pe fiica dumneavoastra. Acum mi-e teama ca un asemenea lucru nu se va intampla niciodata, suntem prea mici pentru a intelege ceva din toata nebunia ontologica care ne inconjoara. Iar eu sunt prea singur, prea inchis in propria-mi structura, ca sa mai pot spera ca as putea oferi odata unei persoane acel lucru de care are nevoie. Unele intalniri se produc prea tarziu pentru ca elementul salvator dintru ele sa se activeze. Exista un timp al salvarii si un timp al nenorocirii, dupa cum exista un timp pentru viata si unul pentru moarte.

          – Vorbesti la fel ca ea, nu poate omul sa va inteleaga. Sunteti prea… insetati de absolut. Pentru mine insa nu exista alt absolut decat acela al repetitiei. Lopata se loveste de pamant, patrunde in el ca un cutit printr-o bucata de panza…

          – Sau ca printr-o vena, am soptit eu cu ochii in pamant

          -… si apoi pamantul este propulsat in sus, acoperind o alta suprafata si intrand in noi legaturi cu marea masa de huma, spuse groparul vorbind parca altfel, ca si cum ar fi fost un altul, de dincolo de el, privind poate vesnic inspre cer, care pronunta aceste cuvinte si le expedia pe axa timpului. Observasem aceasta schimbare si devenisem din ce in ce mai atent, captat de ritmul cuvintelor sale, care imi aducea aminte de o filosofie distincta de a mea, dar care avea acea putere ascunsa de a se impune ca mod de viata :

          – Sunt un magician al pamantului si unul al repetitiei, continua el. Acestea sunt certitudinile mele, acesta este universul suficient de circular incat sa imi aduca linistea. Cateodata muncim noaptea, intelegi cat de minunat poate sa fie cimitirul noaptea, scaldat in parfum de iasomie si diverse tente de mov ? Aproape ca poti auzi gandurile fiecarui mort, sunt extrem de vorbareti, mai ales pe timpul noptii. Spui ca sufletul se separa de corp, eu cred insa ca exista o atractie a sufletului pentru carne, exista o revenire eterna a acestuia la ceea ce a fost. Prin urmare vorbesc, isi comunica sentimentele in modul specific. Uneori tot ceea ce auzi este o soapta, alteori, in miez de noapte, asisti la un adevarat concert de ganduri, iti patrund prin carne direct in minte si te modeleaza in feluri pe care nu le-ai fi anticipat vreodata. Vezi de ce aceasta slujba imi este suficienta, de ce delimiteaza realitatea pe care o doresc ? Nu am nevoie de sisteme kantiene pentru a comunica cu mortii, si prin aceasta comunicare poate sunt mai aproape de absolut decat filosofii tai, numai ca este alt absolut decat cel pe care il cauta filosofii.

          – Intr-o zi si vocile noastre o sa se contopeasca cu acest ocean de sentimente…

          – Si tocmai de aceea nu ma grabesc, vorbi el in acelasi mod, sorbindu-si propriile cuvinte, accentuand silabele si deschizand prin intermediul lor noi lumi, in care un gropar devenea altceva decat statutul tau si se pronunta ca filosof al simplitatii… Este timp pentru tot. Timp pentru auditie, timp pentru recital, si timp pentru eternitatea care se desfasoara intre acestea. Observ ca ai probleme cu obiectele ascutite, mainile alea spintecate nu arata prea bine. Esti insa un strain care s-a oprit pentru un moment la periferia existentei mele pentru a imi auzi soapta, iar daca pe fiica mea pot sa o judec dupa propriul sistem de referinta, pe tine nu am nici un drept sa te influentez cu privire la modul in care sa iti desfasori viata. Daca intri insa in clocotul postmodern al existentei, in care oamenii schimba produse in loc de sentimente, in curand vei orbi si vei surzi pentru tot ceea ce poate sa iti ofere lumea mortilor. Aici, in groapa mea, totul se desfasoara intr-un alt ritm, nu este niciodata prea devreme sau prea tarziu sa sapi precum un cautator de comori sau un saman interesat de oase. Singura realitate aici este aceea a actului de a sapa, si aceea a mortii. Prin urmare, daca vrei sa fii fericit, intoarce-te de la clocotul ratat al societatii si gaseste-ti ritmul, undeva la granita dintre viata si moarte. Este atat de liniste aici incat iti auzi propria respiratie, si fiecare fir de pamant face cat un univers…

          – Daca ti-ai ratat viata, este datoria ta sa nu iti ratezi si moartea.

          – Da, tinere? Ce ai spus tu acolo?

          – Doar un gand pasager care a apartinut odata unui mare filosof. Poate singurul care a inteles ca problema ratiunii este infinit mai putin importanta decat problema sensului vietii. Intotdeauna a fost un filosof non-paradigmatic, si tocmai de aceea academicienii depun mari eforturi sa ii terfeleasca mostenirea… cand poate, dintre toti, el a fost singurul care a inteles adevarul.

          – Nu stiu cine a fost filosoful dumitale, si sincer nu stiu daca ma intereseaza. Exista poate o incompatibilitate totala intre a trai filosofic si a face filosofie. Daca ar exista  doua categorii de oameni superiori, si s-ar revendica de la categoriile mai sus amintite, atunci cu siguranta as alege prima varianta, as prefera un mormant frumos unei eternitati petrecute intr-o biblioteca. Dar asta sunt eu, un simplu gropar suficient de matur incat sa realizeze ca lumea nu se desfasoara dupa chipul si asemanarea sa. Fiecare are de facut propriile alegeri, si fiecare isi asuma un mod de a fi. Si fiecare are de suportat consecintele alegerilor sale pentru toata eternitatea…

          I-am lasat pe gropar si pe mortul de dincolo de el, fiecare in linistea fiintei sale, unul fumand si celalalt privind vesnic inspre cer. I-am salutat din priviri, si m-am reintors cu pasi lenti inspre capela. De pe usa larg deschisa a aparut, in toata splendoarea sa, moarta, inchisa in sicriul ei de sticla si purtata de umeri de trei oameni vanjosi care se deplasau inspre groapa. Nu stiu cum trecuse timpul, de abia ii parasisem pe gropari si acum groapa era terminata, moarta era plasata in ea, oamenii incepusera sa arunce pamant peste cosciug, « in semn de sanatate », treptat urmele existentei unui om erau acoperite pentru totdeauna… toate, mai putin vocea sa. In ciuda forfotei generale, mi-am apropiat urechea de groapa, si pentru o secunda, numai una, mi s-a parut ca aud : « Nu sunt moarta, nu sunt moarta ». Am privit spre cer, apoi din nou inspre pamant, si mi-am inchipuit vocea Ei, catifelata si umeda, incarcata de visuri care nu se materializasera niciodata. Murise prea tanara, la varsta de 14 ani, in urma acelui accident de masina. Oamenii suspectasera o sinucidere care nu se confirmase niciodata. Numai eu stiam adevarul, doar eu primisem acel bilet prin care marturisea totul. Si acel bilet nu il aratasem niciodata, il tineam ascuns in podul unei case parasite unde de mult timp ne adapostisem de ploaie, si pentru prima oara ne sarutasem. Singura lumina fusese aceea a sufletelor noastre, si aceea a picaturilor de ploaie radiind in caderea lor dincolo de fereastra si producand plescaituri sumbre la contactul cu pamantul. Dupa atata timp, tineam minte fiecare detaliu al acelei intalniri : cum isi scosese pantofii si ii sarutasem talpa piciorului, cum statusem amandoi imbratisati in frig si adormisem in acest fel, cum ne trezisem la capatul ploii si priviseram impreuna curcubeul. “Nu ma vei parasi niciodata, nu-i asa? » ma intrebase atunci. De as fi avut curajul sa o imit, sa o fac sa promita acelasi lucru, oare lucrurile ar fi fost altfel acum ? In zilele acelea, ne regaseam unul in celalalt cu uimire si placere, eram amandoi vii si insetati de transformarile care se produc in viata. Urmase insa depresia, nebunia, nimicul. Si, cu cat ma intorceam in trecut pe calea gandului, cu atat realizam ca accidentul de masina, daca fusese un accident, curmase mai mult de o singura viata, aruncandu-ma in noaptea neagra a singuratatii, a viciului si a suferintei. Intr-o zi ma jucasem cu lama cutitului, imprimandu-mi in piele fiecare litera a numelui Ei, pentru a o putea cuprinde intotdeauna, inclusa in carnea si sangele meu. In rest, totul era incetosat, visele se amestecau cu realitatea, nu mai tineam minte cu exactitate nici momentul in care schizofrenia i se declansase, nici ceea ce simtisem atunci. Este ciudat cum suferinta descompune orice amintire, mai putin acele elemente care dor cel mai tare si care transcend orice limita potentiala a uitarii. Cu acele elemente ramasesem si eu, iar moartea oricarei persoane cunoscute nu era importanta decat in masura in care potenta amintirea mortii ei si a ceea ce simtisem atunci. Saptamani intregi ii vizitasem mormantul, ii vorbisem in fiecare zi despre mine, despre modul cum planuiam la randul meu sa imi iau viata. Niciodata in timpul acesta nu mi-a raspuns, a tacut si tacerea ei a trecut prin mine, abandonandu-ma disperarii. Daca groparul avea dreptate si mortii puteau intr-adevar sa comunice, atunci de ce nu primisem niciodata un semn de la Ea?

          – Hei, M., trezeste-te. Trebuie sa ne intoarcem acasa..

          – Si mortul ?… am inganat, pe jumatate inconstient de ceea ce ziceam.

          – Mortul, adica bunica ta, e in groapa.Dumnezeu s-o ierte…

          – Nu e in groapa, e intr-un spatiu dincolo de ea. In groapa nu e decat o cutie goala de iaurt, din care iaurtul a disparut demult, desi a ramas cu nostalgia cuprinderii.

          – Ce spui tu acolo?

          – Nimic, las-o balta. Oricum nu ai intelege. Unele lucruri trebuie experimentate in singuratatea gandurilor ca adevarul sa se desprinda din ele ca dintr-un rezervor empatic. Tu nu ai pierdut pe nimeni, vere… nu asa cum am pierdut eu…

          Oamenii treceau pe langa mine, uneori prin mine, eu stateam invizibil langa groapa. Aveau cu siguranta sa se duca la casele lor si sa se imbuibe cu coliva. Scena ma dezgusta, imi aducea aminte de sfarsitul balzacianului Mos Goriot, tradat de oamenii vietii usoare, inlantuiti fiecare in propria pestera, in propria fiinta, prevazuta cu o doza de indiferenta conservatoare. Pe de alta parte, auzeam ca « orice zi din viata trebuie judecata ca o sarbatoare », ca si cum aceasta motivatie ar fi continut, in structura ei, suficienta putere incat sa absolve omul de orice responsabilitate fata de propria demnitate. Mi-am adus apoi aminte de Leibniz si al sau « lumea asta este cea mai buna dintre toate » si mi-am revenit. Oamenii vor cu orice pret sa fie mintiti, isi folosesc resursele interne pentru a decupa realitatea, modifica cadrul in care traiesc si isi impun, in subconstient, sa admita falsul drept unica realitate posibila. Eu imi foloseam resursele ca sa visez, dar separam lumile intre ele cu suficienta luciditate incat sa platesc pretul pentru constiinta de sine. Si acest pret era uneori insuportabil, te aducea la limita oricarei rezistente, te dezgolea de tine si iti distrugea visele pana in clipa in care renuntai la viata de bunavoie. Atat de aproape fusesem de fiecare data de momentul distrugerii ultime, de acea atingere a paroxismului care sa transforme flacara mea interna intr-o explozie… Acum lumea se astepta sa particip la un ospat in cinstea mortilor, cand eu stiam prea bine minciuna ce statea la baza acestui lucru. Nu avea sa fie de fapt un ospat pentru morti, cat mai degraba un ospat pentru cei vii, o petrecere prin care acesti omuleti penibili si lipsiti de scrupule aveau sa aduca multumiri zeilor pentru a nu ii fi luat inca de pe acest pamant. Acesti oameni, cei vii, jucasera ruleta ruseasca cu ceilalti, in fata lui Dumnezeu, si castigasera. Oare cine avea sa primeasca urmatorul glont, si de ce eram atat de convins ca aceasta persoana, acest castigator al nimicului, aveam sa fiu chiar eu ?…

The Human Paradox sau Scrisoare pentru Sputnik

  I Will answer… acestea au fost cuvintele care au constituit dimineata mea. Ca intr-un roman de Philip K.Dick in care personajele ies din timp pentru ca nu le ajunge viata sa isi duca la capat planul. Mie nu mi-a ajuns dimineata ca sa rostesc lucid acel “I will answer”, asa ca l-am repetat in gand ca pe uvertura la o noua viata, inca o data si inca o data,  din ce in ce mai departe de el. Pe drumul necunoscut unde ajunsesem, ma uitam inspre cer pentru a ma simti singur si sigur de ceea ce fac. Deepak Chopra era pe undeva alaturi si imi zicea “ti se pare ca iti este dor de ea. Dorul nu se poate manifesta fata de straini, in realitate ti-e dor sa iti fie dor de o persoana. Atat”. Eu nu mai intelegeam nimic, priveam drept inainte si imi vedeam reflectia in oglinda… sau poate ca suprafata norilor capatase o oarecare transparenta. “I love myself, I love you”, nu-i asa? NU! Tipam ca un nebun in mijlocul facultatii de filosofie. This cannot be the only fundament of my existence! I want more!…

 Dupa cum ti-am zis, eram pe drum cand mi s-a facut dor de tine. M-am uitat la el cum mi se urcase in spate, nu mai stiam de la ce statie de metrou il luasem. Probabil, de ce nu, fusese alaturi de mine dintotdeauna, inca dinainte de a te cunoaste. Si astfel am realizat ca toata viata este o neimplinire pentru ca undeva, in subconstient, exista un dor orb si surd fata de ceva ce nu s-a intamplat inca, in sensul in care analizam viata ca pe un dat cronologic imperturbabil. Probabil ca exista undeva un reflex de a intreba: “Poti sa vorbesti cu mine?” sau “Nu te cunosc, dar pot sa ma asez langa tine pe banca vietii?”. In cele din urma Godot nu e ceva determinat, nu e decat dorul fata de omul pe care il vom cunoaste prea tarziu pentru a ne putea exprima fata de el sentimentele in modul pe care ni l-am dori.

 Ai vazut vreodata Waking Life in regia lui Linklater? Acolo doi oameni se lovesc unul de celalalt intr-o statie de metrou, isi zic “pardon” si trec mai departe. Numai ca unul dintre ei se intoarce si ii spune celuilalt “Putem face asta inca o data, te rog?”. Suntem straini unul fata de celalalt pentru ca ratam ocazii. Pentru ca suntem ca furnicile, intr-un lung sir contingent: gesticulam mecanic, actionam mecanic, si in oricare moment ne cenzuram empatia fata de celalalt pentru ca “nu se cuvine”. Dar, pana la urma, ce nu se cuvine? Sa stabilesti legaturi empatice in virtutea spontaneitatii actului? De ce ne intrebam zilnic “Cat costa asta?”, “Ce va mai pot aduce?”, “Imi puteti da si mie ziarul?”, dar nu suntem in stare sa punem celuilalt, strainului pe care am vrea sa il cunoastem, adevaratele intrebari pe care le-am dori? De ce nu putem spune in tren fetei de alaturi “Esti atat de frumoasa!” fara sa ne simtim umiliti, un fel de corcituri proaste intre om si jeg care traiesc dintr-o eroare naturala? Acesta este blestemul uman- in mod paradoxal, ne simtim furnici exact in acele momente cand incetam sa fim furnici, cand punem ceva in joc printr-un contact empatic, cand strabatem un labirint pentru a recupera de la capatul sau un strain pe care il iubim tocmai pentru ca este acolo si asteapta sa fie recuperat…

 Prin urmare, DA! Imi este dor de tine, in fiecare clipa, necunoscandu-te, dar simtindu-te alaturi, simtindu-te nu ca pe o furnica, ci ca pe un principiu determinativ, ca pe acel ceva de recuperat, alaturi de care sa evadez din musuroiul pe care mi l-am construit din neputinta de a arde la temperaturi inalte pentru intreaga viata…

 Prin acest DA simt ca lumea a capatat in mod inedit noi cadre de cuprindere si comprehensiune, simt ca m-am ucis fata de mine si m-am deschis in sfarsit fata de univers. Caci acest DA este in ultima instanta DA-ul vietii, acela care te face sa iesi din tine, sa simti fiecare vibratie a lumii, fiecare tremur al frunzelor, ca fiind parte din tine. Inghetul fata de celalalt este inghetul fata de univers, este mentinerea omului in starea-de-furnica. Dar acum, dezghetat de proprii-mi idoli si falsele-mi gropi abisale, pot in sfarsit sa plonjez vertical in lucrurile a caror existenta o uitasem. Este ceva precum fericirea, si totusi ceva total distinct de fericire. As numi ceea ce simt o stare-de-conectare, sau stare-de-a-fi-impreuna-cu-tine-insuti. Si totul porneste nu de la o axioma, nu de la un adevar ultim care sa isi fie suficient, ci mai degraba de la o incertitudine asumata pana la nivelul in care lumea capata valoare prin intermediul ei, o incertitudine cu atat mai importanta si mai adevarata cu cat furnica din tine ar considera-o absurda. In cazul meu, mi-am permis sa fac un pas in afara unui determinism liniar, si alaturi de el am invatat daca nu linistea, macar o neliniste care il determina creativ pe celalalt. O neliniste uneori calma, alteori voluptuoasa. Care nu implica speranta, ci care o asuma pentru a o elimina la finalul ecuatiei si a o inlocui cu absolutul… un absolut care, privit din afara, ar putea parea lumesc si simplu, dar care, in viziunea mea, este maximul potential al vietii, caci este singurul lucru care te deschide pentru viata fara a iti ataca in aceeasi timp luciditatea si constiinta de sine. Din tot ceea ce am scris aici sper sa poti intelege cat de importanta esti, chiar fara sa vrei, pentru mine si cat de minunata esti in ochii mei.

 Mi-ai spus dimineata ca esti determinata sa nu ma lasi sa cred prea mult in lucruri de care nu esti la randul tau sigura. Dar uiti ca nu poti face nimic in acest sens, ceea ce cred imi este specific, este un element al propriei intimitati, si daca nu am nevoie de propria-mi siguranta pentru a crede in ceea ce ti-am spus mai sus, in ce masura sa am nevoie de siguranta ta? Totul porneste de la o incertitudine asumata, ca sa repet ceea ce am afirmat. Ceea ce va deriva din ea, chiar nimicul care ar putea deriva din ea, este la randul sau asumat intr-un fel sau celalalt. Prin urmare, nu tin la tine pentru ca ai o suma de calitati, sau pentru ca te-as cunoaste, sau pentru ca as dori cu necesitate sa imi oferi ceva de care, la momentul de fata, te temi. Tin la tine pentru ca existi. Hillary a cucerit Everestul pentru ca exista, nimic mai mult. Tot ceea ce exista poate determina revolutia intentionala a individului, poate sa il determine intr-un plan de care nici el insusi nu era in totalitate constient. De ce tu, prin urmare?… De ce ai nevoie de o motivatie omeneasca, prea omeneasca? De ce astepti sa iti insir o suma de calitati sau de defecte, sau sa iti atribui de la mine o serie de calitati care s-ar putea sa fie incompatibile cu modul tau real de a fi? Am rezonat cu tine de la primul mesaj,  sau poate chiar dinainte de acesta. Si cat timp imi asum ceea ce simt, indiferent ca pare o nebunie, nu ma intereseaza rezultatul. Desigur, as dori sa te fac sa simti ceea ce simt eu acum, sa te deschizi prin mine catre lume nu intr-un sens fortat, cat mai degraba intr-un sens ontologic. Mi-ar placea sa te pot adaposti undeva numai de dragul de a-mi distruge adapostul ca o forta a naturii care sa produca sublimul. Mi-ar placea pe de cealalta parte sa stam unul in fata altuia, ca in Emmanuel Levinas, si sa distrugem orice bariere ale alteritatii. Caci trebuie sa fii furnica, nicidecum univers, pentru ca alteritatea sa aiba o valoare. Mi-ar placea sa fim aici si acum, si in trecut, undeva deasupra noastra, ca intr-un ocean care este deasupra raurilor care il alimenteaza fiind in acelasi timp raurile. Si toate astea pentru ca imi asum ceea ce simt, imi asum ceea ce se intampla cu mine.

 Este foarte posibil sa iesi din viata mea dupa ce citesti mesajul asta, sa te sperii de mine asa cum fac toti ceilalti. Imi asum inclusiv aceasta posibilitate. Consideram insa necesar sa iti explic cine sunt in alti termeni, nu ca si cum as fi inchis intru mine. Consideram necesar sa iti explic cine ma determini sa fiu, chiar necunoscandu-ma, chiar fiindu-mi straina, o dulce straina. Si acum, intocmai precum Hillary, pot spune ca am inceput urcusul Everestului…I answered…